Orașul-schit

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

Destinul diafan intră blând în ceas

Și clipe viitoare le aruncă-n zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Să jaloneze calea pentru pasul lor.

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

Și-aud în gară, greu un tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat.

E noapte. Orașul-schit face popas,

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus acum doarme cu copii de mână.

Hai să fugim diseară,mână-n mână,

Spre unde-o fi, sub cer să rătăcim,

De la edec furând luntrea bătrână

Cu bezna rece să ne învelim.

Ținând cărările de ape-n palme

De reci păcate să ne absolvim,

De iernile tăcute și de toamne,

Și,făr-a răsufla,să ne iubim!

Să bată ceasul,nici să nu ne pese,

Un strigăt după noi,să n-auzim.

O mare-n groapă mare să se verse,

Vom tot zbura cu-aripi de heruvim.

Perechea mea, altar de începuturi,

Tu, ține-mi visul treaz să nu îl scap,

Ne vom nălța pe aripi moi de fluturi

Și visul ni-l  vom trăi până la cap.

Într-o zi pe lângă o bancă

Treceau trei etnici de culoare

Plecaseră din România

Să-și facă o bunăstare

O baragladină cu doi frați

Cu o pontoarcă și o scoabă

De-acasă au plecat jurați

Să facă-n Europa treabă!

Zise cel mai cu renume

Către frații începători

Mă jur pe Adi Minune

De nu vă fac buni carditori

România-i RRomani-zată

Europa aproape adaptată

Iar în Schengen o să intre

Etnia noastră cea cuminte

Și-și amintiră de la școală

Că Londra e-o țară mare

Și spuse unul: să moară Budală

De nu le fac îmbârligare

Undeva aproape au văzut

O impunătoare bancă

Unde ar face un împrumut.

Și-au întrebat pe pițipoancă:

-Has moro car kames la noapte?

-Mai bes hatan, așa înspre zori,

Pupate-aș pe activitate

Să nu intrăm ca niște chiori.

Se făcu vreo trei din noapte

Și-n bancă au intrat tiptil

Ceda greu ușă cu ușă

Însă țiganul e abil

Deodată văd în față

Un minunat seif și greu

Din mâna lor acele sume

Nu le mai ia nici Dumnezeu

Au deschis cumplita ușă

Și găsiră, vă spun pe scurt

În loc de lire milioane

Cinci pahare cu iaurt

Și frustrați atât de tare

A nu fi zadarnic furtul

Au băut cu resemnare

Din pahare conținutul

Un iaurt de dimineață

Luat pe stomacul gol

E bună sursă de viață

De ce să gândim frivol?

Apoi ieșind fără fereală

Văzură paznicul clădirii

Și mânioși ca prinși de-o boală

Arzând sub focul amăgirii:

– Hauzi bre, banca asta n-are bani?

I-au zis c-o întrebare fermă.

– Păi n-are domnilor ciorani,

Fiindcă e bancă de spermă.

(Lui Victor Manda – aviator)

Prea iute ziua trece, e lumea tot mai rea.

Eu zborul mai departe duc pe aripa mea.

Nimic nu mai doresc, în lume nu am loc,

Suspinul planetei și astăzi îmi dă foc.

De-un zbor exuberant sunt încă înlănțuit

Și-s condamnat de vântul pe care l-am zdrobit.

Să fugim din vise ca-ntr-un biotransport

Clandestin, iubito, într-un aeroport.

Adună în basma tăcerile de seară

Și vuietul haotic din aerogară.

Avionul nostru cu zborul înțelept

Fără îndoială va fi un zbor suspect.

E lumea credincioasă, dar totuși mult mai rea,

Însă, tu, Ileană ești biografia mea.

Încuie tristețea, rămasă în țară

Cu lumea –n vanitatea ei celulară,

Iar în tăcerea în care mă adăpostesc

Simt aripile grele, și cum mi se albesc,

Și chemarea de- acasă pe tristul Pământ

Când vântul mi-adoarme-n aripi prin văzduhul sfânt.

Acum, că pot să te iubesc,

când nimeni nu mă ceartă,

când rece ivor greu ți-ai pus

pe-a sufletului poartă,

acum când nu mai pot să trec

prin fața casei tale,

aceleași gânduri îți trimit

adimensionale.

În ascunzișuri prin eter

stau, eu, lupul cel flămând,

cu chipul tău să îmi hrănesc

subtil colindătorul gând.

Retras apoi de gând mustrat,

Fug pe drumul prăfuit de nori

Și-n timpul care m-a prădat

Chipul ți-l refac din stele și flori.

Pe drumul meu adânc neconsumat

Duc visele ca floarea de Armindeni,

Biografia mea-i a unui sat

Ce-l port în moleculă pretutindeni.

E monoton, iar în rădăcină

Mai ține seva zilelor senine,

Flacără secată de lumină,

Doar tragic, nu măreț cum se cuvine.

Poetul, e suspinul de urmaș,

Ori pasărea ascetică în  lume,

În zborul său blajin ori pătimaș

Potopului de tăceri i se supune.

Himeric zbor pe-aripă străină,

Din tei rămase numai un zvon  verzui,

Acum poetul are să vină

Să împrumute din grea durerea lui.

Un duh neînduplecat l-îndeamnă

Să ardă în fapta noului păcat,

Doar el cunoscând dureri ce-nseamnă

Poetul pentru iubiri sacrificat.

(Pamflet)

Într-o seară, pe la vreo șapte și un pic,

Sorbeam un whisky, ca de obicei mai mic

Și mă gândeam la un „Prea Sfântul Daniel”

Sfânt cu miliarde înghesuite-n portofel.

La judecata-i mocnind de sub mătreață

Ce-a scos din mintea lui debilă și creață,

Brutal reproș de galben acantocefal,

Că nu i-au finanțat un oraș abațial.

Și tot așa-ntr-o zi la una mică

Scăpă Becali pe gur-o păsărică,

Spunând că numai c-o sută milioane

Ar înălța cam vreo șaptișpe spitale.

Dintr-un colț de-altar mimând o rugăciune

Sări ars de blasfemie și tăciune

„Prea Sfânt și Fericitul” popă Daniel,

Căci șaptișpe biserici ar înălța și el,

Și-apoi când omul este lânced și bătrân

Cine-l va salva, decât Dumnezeu Cel Bun ?

Ce să caute-n spitale și saloane

Când e-așteptat în rai

Fără papuci și pijama în geamantane.

(Pamflet)

Am visat că am un glonț

Și-l trimit la o plimbare,

El fiind și cam pachionț

Făcu și-o surpriză mare.

Nebun de-atâta libertate,

(Totuși mi-e rușine tare),

În loc să meargă-n gât mândru

Zbură scurt în altă zare.

Acum drept să vă mai spui

Și el spera măcar atât,

Că din planuri câte are

Unu-i la A. Năstase-n gât.

Irecuperabil deci

Înapoi nu poți să-l sorbi,

Cum lumina nu se-aprinde

Pe o cărare pentru orbi.

Arogant pufos și alb

Năstase A. suav cotoarbă,

Ar vrea să stea în amintire

Femeie mândră cu barbă.

Ele două-s elegante

Năstase și Agaton,

Și-au luat de la Paris

Genți de mână Louis Vuitton.

Imperatus Hadrian

Ținea-n mână Roma nouă,

Iar Năstase Adrian

Numără cu-o mână ouă.

N-admite orgii în sex

Deși nu e împotrivă,

Însă Mitrea și cu Ponta

Nu au pielea abrazivă.

Prea negrele poteci mai negre sunt acum

Și le răzlețește perdeaua grea de fum.

Boltei noastre înalte de lumini uitată,

Îi sparg strâmbi ipochimeni fiece bucată.

Ne-nvăluie tăcerea spaimei tot mai grea,

În cerc ne prinde drama ce va îngheța

Genii adormite pe-altar de academie

Și risipa în țara nemai Românie.

Nici vorba nu scapă, vechiul grai al firii,

Gorgone fardate, nicidecum arinii,

Au maltratat cuvântul născut în română

Din burebistane vetre-n spuza străromână.

Lipsește Dumnezeu, nu-i văd nici statuia,

Carpații jupuiți cântă „Aleluia”.

Smintiții devin zei, împăunați aiurea

Păduri alpestre cad când ei învârt securea.

Nadirul – văzduhul a legat cu lanțul,

Absurd și-acerb atât, n-a fost nici Bizanțul,

Cu pietre zdrobind căprioarele lui Labiș

Urâtul Belzebut cu picioarele haitiș.

Avem acum țară doar din remanențe,

Suntem protejați de vremi cu abstinențe,

Iar melcii lui Barbu sub ierburile toate

Nici brâu de bale n-au, în glande destrămate.

Turbații-s grupați în  cohorte barbare

Clonând miresme din sfinte sanctuare,

Legende mutilate sângerează-n Carpați,

Visând în rugăciune noi zacem exilați.

Aceasta-i țara ce nu-și mai aparține,

Importăm argumente anticreștine.

Nemaianoastră-i țara în care am crezut

Cu roșu-i și galben și albastru-i absolut.

Scrumizați-n foc de imperii străine

Îngânăm versete pentru Cel ce nu vine,

Milostiv s-aducă alte furci caudine

Chiar El promisul, ori promisa, sau Cine?

Se-așterne-n oraș, cald înveliș de soare,

Primăvara vine aici peste hotare.

În mine vechi răni mustesc abandonate,

Pe brațe port imensa mea singurătate.

E-n Lumea Nouă, iar vremea care vine

Este  primăvara chiar, ca o țărăncuță,

Cu voia bună ce nu-și poate abține,

Spre mine aleargă ca un copil desculță.

Prin larve fluturi visează cum să zboare,

Din raze vor să guste un cald aperitiv;

Ies în cărucior handicapați la soare

Și supraponderalii, hrăniții excesiv.

Lumea Nouă n-are gâște cu bobocei,

Nici seri pe șanț cu începuturi de poveste,

SalcâmiI strălucind în flori de brebenei,

Ori destin zugrăvit în semnele celeste.

Cărări de ceață ascunse-n cer nu poartă

Pentru zbătute aripi albe călătoare,

Un zeu le-a închis pe toate într-o hartă,

Modelul tragic pentru lumea viitoare.

Mă-ntorc dintr-un trecut nu prea îndepărtat,

Te-nalți pe vîrfuri și vezi de unde-am plecat,

Acum când copilăria-mi pare pustie

Frumoasă tu cobori tot amintire vie.

Gândul neîmplinit te-a prins în rădăcine

Și mi te-a purtat prin vise clandestine,

Unde purtai o misterioasă armură

Și flăcări îmi puneai într-o dulce tortură.

M-am pregătit prea mult să urc un munte sfânt

Confuz am întocmit și primul legământ,

Cu sângele învolburat ca-ntr-o strâmtoare

Vibram copil înfrânt sub recea ta splendoare,

Sunt ușile închise, și-au ruginit a moarte,

Și-mbătrânesc măsurând ce ne desparte,

Ne este scena-nchisă între falși arlechini

Și mimăm iubirea ca doi adolescentini.

Doamne ocrotește Tu pe surioara mea,

Care plină e de răutatea cea mai rea,

În ale cărui vene curge verdele venin

Și pentru că exist, pentru ea e un rece chin.

Cenușa ceață tristă-i și saltă din vetre.

De când părinții noștri s-au întors în pietre,

Umblă sora mea și stârnește un demonic vânt,

Cum că doresc să iau locul altcuiva pe pământ.

Eu zilnic întocmesc rugăciuni pentru părinți,

Pentru sora mea și mine, doi copii cuminți.

Ascet sunt departe la o planetă de casă,

Bucură-mă Doamne, ea să fie sănătoasă.

Aprigă-mi vorbește fără alternativă,

Soarbe ipocrizie avidă sugativă.

Când pe cer aleargă o stea-n lungă căzătură,

Nu simte-un ac în suflet ca o acupunctură?

Azi râmele n-au scos nici un cuvânt,

Iar eu mă simt mai trist ca niciodată.

E neagră bezna astăzi ca-n mormânt

Și orizontu-i poartă ferecată.

Târăt prin vorbe-alese și stingher,

Gându-i obosit, visurile-s goale,

Iluzii mi-am retras într-un ungher

Și ca Iisus pășesc fără sandale.

Mă simt convingător competitiv

Cu râmele și șoarecele chior,

Și nu-nțeleg de ce sunt negativ

În grota tipică locuitor.

M-aș muta în lumea de afară

Unde vremea rea este curgătoare,

Acolo moartea e punctuală

Iar fapta ei mereu convingătoare.

STELIAN PLATON

New York

by

Referinţă Bibliografică

STELIAN PLATON: POTECILE NEGRE V (POEME)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 octombrie 2020