Orașul-schit
Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele
Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,
Lângă parc tunul cu afeturi grele
Veghind biserica, întunecat pândar.
Doar becuri obosite mai cutează
A desena cu raze palide stafii,
Apoi prin tăceri le îndepărtează
De internatul școlii unde dorm copii.
Destinul diafan intră blând în ceas
Și clipe viitoare le aruncă-n zbor,
Se-adună îngerii la iconostas
Să jaloneze calea pentru pasul lor.
Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge
Și-aud în gară, greu un tren cum a oftat,
Bonom un paznic lumina ne stinge
Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat.
E noapte. Orașul-schit face popas,
Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,
Zgomotul de trudă este mai retras,
Iisus acum doarme cu copii de mână.
Perechea mea
Hai să fugim diseară,mână-n mână,
Spre unde-o fi, sub cer să rătăcim,
De la edec furând luntrea bătrână
Cu bezna rece să ne învelim.
Ținând cărările de ape-n palme
De reci păcate să ne absolvim,
De iernile tăcute și de toamne,
Și,făr-a răsufla,să ne iubim!
Să bată ceasul,nici să nu ne pese,
Un strigăt după noi,să n-auzim.
O mare-n groapă mare să se verse,
Vom tot zbura cu-aripi de heruvim.
Perechea mea, altar de începuturi,
Tu, ține-mi visul treaz să nu îl scap,
Ne vom nălța pe aripi moi de fluturi
Și visul ni-l vom trăi până la cap.
Patru frați jurați
Într-o zi pe lângă o bancă
Treceau trei etnici de culoare
Plecaseră din România
Să-și facă o bunăstare
O baragladină cu doi frați
Cu o pontoarcă și o scoabă
De-acasă au plecat jurați
Să facă-n Europa treabă!
Zise cel mai cu renume
Către frații începători
Mă jur pe Adi Minune
De nu vă fac buni carditori
România-i RRomani-zată
Europa aproape adaptată
Iar în Schengen o să intre
Etnia noastră cea cuminte
Și-și amintiră de la școală
Că Londra e-o țară mare
Și spuse unul: să moară Budală
De nu le fac îmbârligare
Undeva aproape au văzut
O impunătoare bancă
Unde ar face un împrumut.
Și-au întrebat pe pițipoancă:
-Has moro car kames la noapte?
-Mai bes hatan, așa înspre zori,
Pupate-aș pe activitate
Să nu intrăm ca niște chiori.
Se făcu vreo trei din noapte
Și-n bancă au intrat tiptil
Ceda greu ușă cu ușă
Însă țiganul e abil
Deodată văd în față
Un minunat seif și greu
Din mâna lor acele sume
Nu le mai ia nici Dumnezeu
Au deschis cumplita ușă
Și găsiră, vă spun pe scurt
În loc de lire milioane
Cinci pahare cu iaurt
Și frustrați atât de tare
A nu fi zadarnic furtul
Au băut cu resemnare
Din pahare conținutul
Un iaurt de dimineață
Luat pe stomacul gol
E bună sursă de viață
De ce să gândim frivol?
Apoi ieșind fără fereală
Văzură paznicul clădirii
Și mânioși ca prinși de-o boală
Arzând sub focul amăgirii:
– Hauzi bre, banca asta n-are bani?
I-au zis c-o întrebare fermă.
– Păi n-are domnilor ciorani,
Fiindcă e bancă de spermă.
Permanentul zbor
(Lui Victor Manda – aviator)
Prea iute ziua trece, e lumea tot mai rea.
Eu zborul mai departe duc pe aripa mea.
Nimic nu mai doresc, în lume nu am loc,
Suspinul planetei și astăzi îmi dă foc.
De-un zbor exuberant sunt încă înlănțuit
Și-s condamnat de vântul pe care l-am zdrobit.
Să fugim din vise ca-ntr-un biotransport
Clandestin, iubito, într-un aeroport.
Adună în basma tăcerile de seară
Și vuietul haotic din aerogară.
Avionul nostru cu zborul înțelept
Fără îndoială va fi un zbor suspect.
E lumea credincioasă, dar totuși mult mai rea,
Însă, tu, Ileană ești biografia mea.
Încuie tristețea, rămasă în țară
Cu lumea –n vanitatea ei celulară,
Iar în tăcerea în care mă adăpostesc
Simt aripile grele, și cum mi se albesc,
Și chemarea de- acasă pe tristul Pământ
Când vântul mi-adoarme-n aripi prin văzduhul sfânt.
Picuri de rouă
Acum, că pot să te iubesc,
când nimeni nu mă ceartă,
când rece ivor greu ți-ai pus
pe-a sufletului poartă,
acum când nu mai pot să trec
prin fața casei tale,
aceleași gânduri îți trimit
adimensionale.
În ascunzișuri prin eter
stau, eu, lupul cel flămând,
cu chipul tău să îmi hrănesc
subtil colindătorul gând.
Retras apoi de gând mustrat,
Fug pe drumul prăfuit de nori
Și-n timpul care m-a prădat
Chipul ți-l refac din stele și flori.
Poet în sat
Pe drumul meu adânc neconsumat
Duc visele ca floarea de Armindeni,
Biografia mea-i a unui sat
Ce-l port în moleculă pretutindeni.
E monoton, iar în rădăcină
Mai ține seva zilelor senine,
Flacără secată de lumină,
Doar tragic, nu măreț cum se cuvine.
Poetul, e suspinul de urmaș,
Ori pasărea ascetică în lume,
În zborul său blajin ori pătimaș
Potopului de tăceri i se supune.
Himeric zbor pe-aripă străină,
Din tei rămase numai un zvon verzui,
Acum poetul are să vină
Să împrumute din grea durerea lui.
Un duh neînduplecat l-îndeamnă
Să ardă în fapta noului păcat,
Doar el cunoscând dureri ce-nseamnă
Poetul pentru iubiri sacrificat.
Polemică
(Pamflet)
Într-o seară, pe la vreo șapte și un pic,
Sorbeam un whisky, ca de obicei mai mic
Și mă gândeam la un „Prea Sfântul Daniel”
Sfânt cu miliarde înghesuite-n portofel.
La judecata-i mocnind de sub mătreață
Ce-a scos din mintea lui debilă și creață,
Brutal reproș de galben acantocefal,
Că nu i-au finanțat un oraș abațial.
Și tot așa-ntr-o zi la una mică
Scăpă Becali pe gur-o păsărică,
Spunând că numai c-o sută milioane
Ar înălța cam vreo șaptișpe spitale.
Dintr-un colț de-altar mimând o rugăciune
Sări ars de blasfemie și tăciune
„Prea Sfânt și Fericitul” popă Daniel,
Căci șaptișpe biserici ar înălța și el,
Și-apoi când omul este lânced și bătrân
Cine-l va salva, decât Dumnezeu Cel Bun ?
Ce să caute-n spitale și saloane
Când e-așteptat în rai
Fără papuci și pijama în geamantane.
Povestea glonțului
(Pamflet)
Am visat că am un glonț
Și-l trimit la o plimbare,
El fiind și cam pachionț
Făcu și-o surpriză mare.
Nebun de-atâta libertate,
(Totuși mi-e rușine tare),
În loc să meargă-n gât mândru
Zbură scurt în altă zare.
Acum drept să vă mai spui
Și el spera măcar atât,
Că din planuri câte are
Unu-i la A. Năstase-n gât.
Irecuperabil deci
Înapoi nu poți să-l sorbi,
Cum lumina nu se-aprinde
Pe o cărare pentru orbi.
Arogant pufos și alb
Năstase A. suav cotoarbă,
Ar vrea să stea în amintire
Femeie mândră cu barbă.
Ele două-s elegante
Năstase și Agaton,
Și-au luat de la Paris
Genți de mână Louis Vuitton.
Imperatus Hadrian
Ținea-n mână Roma nouă,
Iar Năstase Adrian
Numără cu-o mână ouă.
N-admite orgii în sex
Deși nu e împotrivă,
Însă Mitrea și cu Ponta
Nu au pielea abrazivă.
Prea negrele poteci
Prea negrele poteci mai negre sunt acum
Și le răzlețește perdeaua grea de fum.
Boltei noastre înalte de lumini uitată,
Îi sparg strâmbi ipochimeni fiece bucată.
Ne-nvăluie tăcerea spaimei tot mai grea,
În cerc ne prinde drama ce va îngheța
Genii adormite pe-altar de academie
Și risipa în țara nemai Românie.
Nici vorba nu scapă, vechiul grai al firii,
Gorgone fardate, nicidecum arinii,
Au maltratat cuvântul născut în română
Din burebistane vetre-n spuza străromână.
Lipsește Dumnezeu, nu-i văd nici statuia,
Carpații jupuiți cântă „Aleluia”.
Smintiții devin zei, împăunați aiurea
Păduri alpestre cad când ei învârt securea.
Nadirul – văzduhul a legat cu lanțul,
Absurd și-acerb atât, n-a fost nici Bizanțul,
Cu pietre zdrobind căprioarele lui Labiș
Urâtul Belzebut cu picioarele haitiș.
Avem acum țară doar din remanențe,
Suntem protejați de vremi cu abstinențe,
Iar melcii lui Barbu sub ierburile toate
Nici brâu de bale n-au, în glande destrămate.
Turbații-s grupați în cohorte barbare
Clonând miresme din sfinte sanctuare,
Legende mutilate sângerează-n Carpați,
Visând în rugăciune noi zacem exilați.
Aceasta-i țara ce nu-și mai aparține,
Importăm argumente anticreștine.
Nemaianoastră-i țara în care am crezut
Cu roșu-i și galben și albastru-i absolut.
Scrumizați-n foc de imperii străine
Îngânăm versete pentru Cel ce nu vine,
Milostiv s-aducă alte furci caudine
Chiar El promisul, ori promisa, sau Cine?
Primăvară la New York
Se-așterne-n oraș, cald înveliș de soare,
Primăvara vine aici peste hotare.
În mine vechi răni mustesc abandonate,
Pe brațe port imensa mea singurătate.
E-n Lumea Nouă, iar vremea care vine
Este primăvara chiar, ca o țărăncuță,
Cu voia bună ce nu-și poate abține,
Spre mine aleargă ca un copil desculță.
Prin larve fluturi visează cum să zboare,
Din raze vor să guste un cald aperitiv;
Ies în cărucior handicapați la soare
Și supraponderalii, hrăniții excesiv.
Lumea Nouă n-are gâște cu bobocei,
Nici seri pe șanț cu începuturi de poveste,
SalcâmiI strălucind în flori de brebenei,
Ori destin zugrăvit în semnele celeste.
Cărări de ceață ascunse-n cer nu poartă
Pentru zbătute aripi albe călătoare,
Un zeu le-a închis pe toate într-o hartă,
Modelul tragic pentru lumea viitoare.
Prea târziu
Mă-ntorc dintr-un trecut nu prea îndepărtat,
Te-nalți pe vîrfuri și vezi de unde-am plecat,
Acum când copilăria-mi pare pustie
Frumoasă tu cobori tot amintire vie.
Gândul neîmplinit te-a prins în rădăcine
Și mi te-a purtat prin vise clandestine,
Unde purtai o misterioasă armură
Și flăcări îmi puneai într-o dulce tortură.
M-am pregătit prea mult să urc un munte sfânt
Confuz am întocmit și primul legământ,
Cu sângele învolburat ca-ntr-o strâmtoare
Vibram copil înfrânt sub recea ta splendoare,
Sunt ușile închise, și-au ruginit a moarte,
Și-mbătrânesc măsurând ce ne desparte,
Ne este scena-nchisă între falși arlechini
Și mimăm iubirea ca doi adolescentini.
Retorică
Doamne ocrotește Tu pe surioara mea,
Care plină e de răutatea cea mai rea,
În ale cărui vene curge verdele venin
Și pentru că exist, pentru ea e un rece chin.
Cenușa ceață tristă-i și saltă din vetre.
De când părinții noștri s-au întors în pietre,
Umblă sora mea și stârnește un demonic vânt,
Cum că doresc să iau locul altcuiva pe pământ.
Eu zilnic întocmesc rugăciuni pentru părinți,
Pentru sora mea și mine, doi copii cuminți.
Ascet sunt departe la o planetă de casă,
Bucură-mă Doamne, ea să fie sănătoasă.
Aprigă-mi vorbește fără alternativă,
Soarbe ipocrizie avidă sugativă.
Când pe cer aleargă o stea-n lungă căzătură,
Nu simte-un ac în suflet ca o acupunctură?
Resemnare
Azi râmele n-au scos nici un cuvânt,
Iar eu mă simt mai trist ca niciodată.
E neagră bezna astăzi ca-n mormânt
Și orizontu-i poartă ferecată.
Târăt prin vorbe-alese și stingher,
Gându-i obosit, visurile-s goale,
Iluzii mi-am retras într-un ungher
Și ca Iisus pășesc fără sandale.
Mă simt convingător competitiv
Cu râmele și șoarecele chior,
Și nu-nțeleg de ce sunt negativ
În grota tipică locuitor.
M-aș muta în lumea de afară
Unde vremea rea este curgătoare,
Acolo moartea e punctuală
Iar fapta ei mereu convingătoare.
STELIAN PLATON
New York


