Studiu – Din seria: „Aghioritica”

Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos…

În loc de Prolog…
Problema sau chestiunea ce priveşte relaţiile româno-athonite nu este nouă, dar nu este nici epuizată. S-a consumat multă energie istorico-literară spre a analiza diversele aspecte ce compun această temă. S-a elaborat o teză extrem de interesantă cu privire la aspectul general al acestor relaţii, în anul 1986, de către învăţatul Petre Năsturel, intitulată întocmai Le Mont Athos et les Roumains, ce pare a fi cea mai bună contribuţie în domeniu, alături de o alta, tot atât de emblematică, evident binecunoscuta lucrare a Profesorului Teodor Bodogae, Ajutoarele Româneşti la Sf. Munte Athos, din anul 1941.
De atunci, până acum, studiile asupra acestei teme au căpătat amploare, cel puţin prin studierea la faţa locului a volumului mare de documente întreprinsă de domnul Florin Marinescu de la Atena. Din cele aproximativ 40.000 de documente româneşti, cercetătorul sus amintit a reuşit să publice un volum însemnat, reprezentând documentele româneşti ale câtorva mănăstiri importante din Sfântul Munte Athos.
Nu ne propunem aici să reluăm teme deja dezbătute, ci mai ales să evidenţiem câteva dintre aspectele mai puţin cunoscute ce decurg din analiza acestor relaţii. Cei care deja s-au informat asupra acestor probleme sau chestiuni generale s-ar putea să le cunoască. Vom reveni însă asupra câtorva aspecte pe care personal le consider puţin dezbătute în literatura de specialitate, şi anume chestiunea închinărilor şi justificarea lor, numărul mănăstirilor închinate care depăşeşte cu mult ceea ce cunoşteam până acum, analiza unor documente de închinare din care decurg concluzii care vin să infirme multe dintre teoriile privind închinările de mănăstiri din spaţiul românesc (fie că prin închinare se înţelege dare în proprietate, fie că închinarea atrăgea după sine spolierea mănăstirilor devenite metoc) şi mă voi referi la cazul concret al închinării Cotrocenilor, cât şi a mănăstirii Căpriana din Basarabia; apoi mă voi ocupa de chestiunea românească la Sfântul Munte Athos, adică de apariţia Schitului Prodromu, cât şi de ratarea unei şanse de a deţine o mănăstire mare la Sfântul Munte Athos, mănăstirea Esfigmenu, astăzi considerată de unii imaginea „fundamentalismului ortodox”. Sunt şi multe alte aspecte, pe care dacă nu le-am enumerat aici, vor fi evidenţiate pe parcursul expunerii mele.
Toată lumea cunoaşte măcar parţial istoria Sfântului Munte Athos. Cel puţin studenţii şi masteranzii teologi de la București au privilegiul de a afla noutăţile în cadrul unui curs cu această temă pe care îl predă Părintele Profesor Ionuț Moldoveanu, care mărturisește că a fost tentat să renunţe la a-l mai preda în anii ce urmează, considerând că lucrurile sunt îndeobşte cunoscute, dar “m-am înşelat. Constat, pe măsură ce trec anii, că tot mai mulţi sunt interesaţi de istoria relaţiilor româno-athonite, ba chiar a existat un demers întreprins de regretatul ziarist Horia Alexandrescu înspre a sensibiliza lumea politică românească faţă de nevoile comunităţii monahale româneşti de acolo, demers care a avut – cunoaşteţi cu toţii – ca efect descinderea acolo a unuia dintre oamenii cu posibilităţi financiare considerabile.
Drept pentru aceea, considerând împreună cu colegii mei din Facultatea de Teologie de la Bucureşti că subiectul nu este epuizat, iată-ne azi aici spre a dezbate aspectele poate mai puţin cunoscute ale lui” – ne mărturisește Părintele Profesor Ionuț Moldoveanu.
Câteva aspecte cu privire la dezbaterea propriu-zisă a temei…
Cei oarecum iniţiaţi în istoria acestei problematici cunosc, dacă vorbim strict de relaţiile româno-athonite, că începutul oficial al acestor relaţii s-a produs în urma câtorva intervenţii făcute de Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuş, către voievodul Ţării Româneşti, Vladislav I – Vlaicu Vodă. Intervenţia lui Hariton – peste puţin timp devenit mitropolit în Ungrovlahia – către voievod consta din a-i cere acestuia din urmă să sprijine consistent mănăstirea sa de la Sfântul Munte Athos, întrucât din pricina vremii, cât şi a vremurilor, evergheţii de altă dată, împăraţii bizantini, n-o mai puteau face. Şi apoi, nu ar fi făcut altceva decât să continue, potrivit documentului, lucrările tatălui său, Nicoale Alexandru Basarab. Era 1369. Se cunoaşte cum voievodul a răspuns pozitiv2, punând însă o condiţie, şi anume schimbarea regimului chinovial cu unul idioritmic pentru monahii români de pe teritoriul mănăstirii. Este oare aceasta expresia neputinţei dintotdeauna a românilor de a trăi în comuniune? Cunoaştem în continuare din documentele vremii că cererea domnului a fost întâmpinată de refuzul lui Hariton, deoarece tipicoanele Muntelui Athos prevedeau exclusiv un regim chinovial. Se pare însă că Hariton n-a putut rezista demersului lui Vladislav, căci de vreme ce mănăstirea apărea refăcută după această dată, nu însemna decât că egumenul a trebuit să-i cedeze. Ştim cu siguranţă că la anul 1372 mănăstirea apărea ca fiind refăcută de către voievod, ba mai mult, avea să apară în documentele ulterioare drept „Lavră a Ţării Româneşti”. Nici Hariton nu avea să fie lipsit de faimă, de vreme ce domnul l-a chemat să ocupe scaunul Mitropoliei, după moartea legiuitului Mitropolit Iachint (1372).
Este un prim episod3 care pune în legătură directă pe domnii români cu Sfântul Munte Athos, dar care nu se va rezuma doar la atât, întrucât, vom vedea, de abia de acum domniile încep să revendice un statut excepţional în Balcanii ocupaţi rând pe rând de către turci. Componenta politică pe care se sprijinise altădată atât de bine comunitatea monahală athonită dispăruse acum de la Constantinopolul devenit Istanbul. De aceea, monahii îşi vor îndrepta atenţia către singura unitate etnică, relativ autonomă, din zona Balcanilor, anume către cele două Principate româneşti de la nordul Dunării. Era o cinste ce nu putea fi refuzată de aceştia. Domnul Dumitru Năstase vedea în aceste gesturi ale lor un interes: acela de a se legitima în faţa lumii ortodoxe ca singuri despoţi şi sprijinitori ai ei. Am spus-o şi cu altă ocazie: era un fel de o mână spală pe alta, cu foloase atât de-o parte, cât şi de cealaltă.
Şi ca să vedem că situaţia prezenta interes pentru domnii români, iată-l pe Vlad Călugărul exprimând principiul acestei tradiţii preluate de români: „Râvnind a urma pilda fericiţilor ctitori (greci, sârbi, bulgari şi a celor din neamul nostru), care au înfrumuseţat grădina Maicii Domnului (Περιβ?λι της Παναγ?ας), am urmat şi noi a ajuta şi a întări aceste mănăstiri”4.
În acelaşi timp, în care Vlad Călugărul îşi definea poziţia faţă de Muntele Athos – şi este valabil pentru toate Locurile Sfinte – Ştefan cel Mare şi Sfânt gândea la fel, făcând din mănăstirea Zografu o „Lavră a Ţării Moldovei”. Dar acestea sunt deja fapte mult prea bine cunoscute, încât nu am să insist asupra lor, dat fiind că am făcut-o cu alte prilejuri5.
N-am făcut decât să marchez începutul acestor relaţii atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova. Din aceste momente, vreme de aproape cinci secole, atenţia românească faţă de Muntele Athos a fost neîntreruptă.
Aşa cum am enunţat, voi încerca să rememorez câteva dintre momentele importante care au întreţinut această relaţie.
N-aş trece cu vederea aici epoca lui Neagoe Basarab (1512-1521), care deşi este şi ea destul de cunoscută din punct de vedere istoric, nu oboseşte memoria. Este din nou unul dintre momentele din istoria acestor legături care spune foarte mult despre vădita dorinţă a domnilor noştri de a li se da cinstea ce se da odinioară bazileilor bizantini. Iată deci dorinţa lor de legitimare. De aceea, îl vedem pe Neagoe Basarab, domn de perfectă inspiraţie bizantină, chemând la sfinţirea Catedralei din capitala voievodală de la Curtea de Argeş (15 august 1517) pe toţi reprezentanţii lumii ortodoxe sau ai oikoumenei aşa cum era ea înţeleasă bine atunci. Participa Patriarhul ecumenic Teolipt, dar şi reprezentanţii Patriarhiilor Apostolice, cât şi ai Locurilor Sfinte din Orient. Prezenţa Patriarhului Teolipt la acest eveniment voia parcă să demonstreze că ceea ce nu era posibil pe fostul teritoriu bizantin, era posibil acum la nordul Dunării. Aşa se năştea acel „Bizanţ după Bizanţ”, continuare a ceea ce fusese el odinioară, dar într-o formă mai modernă acum6.
Evident, Sfântul Munte Athos era prezent prin egumenii tuturor marilor mănăstiri de acolo. În acelaşi context, domnul dăduse la Dionisiu o raclă din argint masiv pentru moaştele unui mare personaj sfânt ce petrecuse pe pământ românesc ca Mitropolit. Nu este greu de bănuit că este vorba despre Nifon al II (1503-1505), fost Patriarh al Ţarigradului în două rânduri, după ce-şi avusese avântul tot din Athos, de la chiar mănăstirea pe care acum o ajuta din prea plin Neagoe. Se cunosc, din istoria Ţării, condiţiile vitrege în care a plecat de la noi marele ierarh. Gestul suprem al retragerii sale din scaun se datora unor vicii ale casei domnitoare cu care mitropolitul nu a putut fi de acord. Pe pământul nostru s-a reîntors numai după ce murise, de data aceasta într-un gest suprem de împăcare cu domnul Radu cel Mare (1495-1508), care îl supărase într-atâta. Moaştele sale au fost aduse la noi de Neagoe Basarab. Şi nu numai atât. Lumea românească avea să asiste la prima canonizare făcută pe pământ românesc, ceea ce, evident, conferea nu numai legitimare politică pentru domn, ci şi legitimare a autorităţii Bisericii româneşti. Este unul dintre primele acte care poate fi interpretat ca o manifestare de autocefalie.
Neagoe Basarab a ajutat nu numai mănăstirea Dionisiu, ci va îndrepta ajutoare îmbelşugate către mai toate mănăstirile athonite. Prin el, concepţia „Bizanţ după Bizanţ” venea să întregească înţelesul pe care îl căpătăm din expresia biografului lui Nifon, Gavriil Protul, care îl desemna pe Neagoe drept „ctitor mare a toată Sfetagora”7.
Neagoe Basarab este considerat exemplul cel mai elocvent pentru obiceiurile sale imperiale; este voievodul a cărui operă sistematică de susţinere a Ortodoxiei balcanice şi a Orientului Apropiat a fost de o mare amploare şi de o rezonanţă nemaiatinsă până la el8. Şi nici după el nu s-au mai găsit uşor domni valahi care să fie atât de interesaţi de Athos.
Abia după vreo 60 de ani, călugării greci se vor adresa lui Mihnea II Turcitul (1577-83; 1585-91), care a sfârşit prin a-şi abandona credinţa în favoarea Islamului, ca să-şi salveze viaţa.
Doar din Moldova vom mai găsi domni care să ţină la statutul ce-l avusese Neagoe în Ţara Românească, deşi niciunul din ei, până la Vasile Lupu, n-a mai făcut-o cu aceeaşi intensitate. Au fost totuşi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Petru Rareş (1527-38; 1541-46) va ridica schitul Morfonu şi va face reparaţii la Karakalu, iar Alexandru Lăpuşneanu (1522-61; 1564-68) şi soţia sa Ruxandra, vor ajuta Athosul într-o vreme în care se afla la mare ananghie9.
Ultimele decenii ale veacului amintit s-au remarcat printr-o creştere neobişnuită a elementului grecesc şi deci a influenţei greceşti în viaţa publică românească sub toate aspectele ei. Când familii domneşti, cum este aceea a lui Alexandru II (1568-1577) sau a fratelui său, Petru Şchiopul, domn în Moldova (1574-1579; 1582-1591), sunt aproape cu totul grecizate, este firesc ca descendenţii lor, cum sunt Mihnea Turcitul sau Radu Mihnea10, fiul său şi respectiv nepotul lui Alexandru II, amândoi voievozi ai Ţării Româneşti, să încurajeze elementele greceşti, nu numai dinlăuntrul ţării, ci şi din afara ei, în fruntea cărora stăteau marii ierarhi ai Bisericilor orientale.
Toţi aceşti domni s-au vrut continuatori ai tradiţiei bizantine şi, ca urmare, au ajutat şi ei mai multe mănăstiri de la Sfântul Munte Athos, nu fără a se dovedi mai întâi mari ctitori în Ţările Române. Aşa era cazul lui Alexandru II, ce ridicase „în josul Bucureştiului” mănăstirea „Sfânta Troiţă”, care ulterior va fi reparată de Radu Mihnea, căpătând de altfel numele celui de-al doilea ctitor – „Radu Vodă” – şi va fi închinată de acesta la Ivir, în amintirea anilor pe care-i petrecuse acolo11. Dar mai întâi, Mihnea II Turcitul refăcuse mănăstirea de la Podul Colentinei – Plumbuita – şi o închină, în 1585, la Xiropotamu, iar din Moldova, Dionisiu primea Mănăstirea Hlincea, de la Petru Şchiopul12. Daniile au fost, bineînţeles, mult mai bogate, pentru că ei au confirmat sumele care obişnuiau a fi date anual, plus moşii şi alte acareturi.
Toţi aceşti domni care au petrecut ani buni la Constantinopol sau în alte locuri ale fostului Imperiu Bizantin, inclusiv Petru Cercel (1583-85), pentru care s-a reeditat ceremonialul de ungere a împăraţilor, toţi aceşti domni, adevăraţi monarhi cu atitudini imperiale, care se formaseră în locurile prin care trecuseră, dar mai cu seamă la Bizanţ, care se căsătoriseră cu grecoaice sau levantine, care vorbeau deci greceşte în familie, aduceau cu ei în ţara lor de baştină – spune Nicolae Iorga – pe lângă obiceiurile luate, fireşte, de la turci, tradiţii negreceşti din punct de vedere naţional sau popular, ci bizantine, imperiale13.
Nu erau acestea primele închinări, căci prima oară se închinase o mănăstire către Athos de către fraţii Craioveşti, pe la 1500. Este vorba de Robaia-Zdrelea din Oltenia, închinată la acea dată Xenofontului.
În ciclul închinărilor către Athos, am spus încă de la începutul dizertaţiei mele, vreo 125 la număr, avea să se înscrie şi mănăstirea lui Mihai Vodă Viteazul, zidită de el pe malul Dâmboviţei, cu hramul Sfântului Nicolae. Este, fireşte, vorba de celebra sa ctitorie care îi poartă de altfel şi numele, închinată mănăstiri Simonopetra14.
Aici ar fi momentul să insistăm asupra relaţiei dintre stat şi Biserică în Evul Mediu românesc. Trebuie spus, atunci când vorbim de relaţia românilor cu Locurile Sfinte, că protectoratul asupra Locurilor Sfinte l-a avut exclusiv domnia, şi nu Biserica românească care şi ea era supusă, la rândul ei, odată, Marii Biserici din Constantinopol, iar altădată domniei înseşi. Spre exemplificare, aş aduce cazul dezînchinării a 22 de mănăstiri din Ţara Românească pe care o înfăptuieşte Matei Basarab (1633-1654), la 1638, 1639 şi 164015. Actelor de dezînchinare le răspunde patriarhul Partenie, la 1641, printr-o confirmare. Iată, deci, nu mitropolitul muntean, ci patriarhul ecumenic. Aceasta pentru că, se dovedise, închinările se făcuseră prin fals, ceea ce a atras imediat sancţiunea domnului. Este şi un act de specială autoritate a domnului Matei Basarab care venise la domnie pe fondul unui curent antigrecesc, promovat de boierii ce începeau uşor să se constituie ca partidă naţională împotriva aceleia care îşi avusese oarecum începutul prin domnii de la începutul secolului, domni ce împărtăşeau sentimente greceşti.
Această dezînchinare, aşa cum o numeşte istoria, este poate argumentul ce se poate aduce pentru faptul că închinările nu constituiau dări în proprietate, ci mai degrabă semănau cu nişte concesionări. Dar şi mai elocvent avea să fie cazul pe care-l receptăm din documentul ce privea închinarea Cotrocenilor lui Şerban Cantacuzino către întregul Munte Athos, la 1682. Aici este de luat în discuţie chiar documentul de închinare a mănăstirii ce de-abia se zidise. Aceasta pentru că ne furnizează informaţii ce ne pot ajuta în a demonstra cele spuse mai sus.
Abia după ce a văzut-o înzestrată cu tot ce-i trebuia, domnul a închinat-o tuturor celor douăzeci de mănăstiri athonite printr-un hrisov care, aşa cum spuneam, este important şi interesant prin clauzele ce le conţine. Şerban Cantacuzino, ca niciun alt domn de până la el, a condiţionat închinarea mănăstirii sale, poate pentru că sesizase ilegalităţi în administrarea mănăstirilor închinate până atunci. În cazul de faţă, documentul suna ca un contract. În primul rând, trebuiau să se trimită egumeni cu frica lui Dumnezeu, smeriţi, înţelepţi, dar şi buni administratori: „egumenul acela care se va trimite… a fi om cu toată înţelepciunea şi pedepsit şi vrednic, care, văzându-se a fi vrednic, bun, chivernisitor, înţelept, adăugător întru toate ale mănăstirii, niminea să nu aibe voie a-l depărta pe dânsul…”. Iată cum condiţia ca egumenul ce se va trimite să fie un bun administrator este prima şi asta spune mult, întărind aserţiunea de mai sus, aceea a unei proaste administraţii. Mai departe, urma o a doua condiţie şi anume că din venitul mănăstirii se va trimite la Sfântul Munte Athos numai prisosul, grosul rămânând aici pentru folosul Cotrocenilor. În timpii neroditori avea să se trimită acolo mai puţin, în aşa măsură încât mănăstirea bucureşteană să nu sufere de lipsuri. În al treilea rând, nimic din cele cu care fusese înzestrată mănăstirea nu avea voie să fie dus la Athos, indiferent de condiţii. Domnul era foarte categoric aici. Dintre primele clauze mai funcţiona aceea ca la fiecare trei ani, egumenul să dea socoteală de veniturile ce le va încasa mănăstirea şi, în cazul în care se găsesc nereguli, să fie demis şi înlocuit, aşa cum cerea hrisovul. În sfârşit, domnul prevedea să se urmeze întocmai tipicul athonit, în cele liturgice, să se prăznuiască în mod special şi ziua mucenicilor Serghie şi Vach (7 octombrie) pentru că în acea zi fusese domnul izbăvit din mâinile urmăritorilor săi (este vorba de lupta pentru domnie, în contextul căreia Şerban Cantacuzino îşi luase angajamentul construirii mănăstirii, istoria fiind îndeajuns cunoscută). Rânduia, în cele din urmă, să fie pomenit el şi tot neamul lui, atât la mănăstire, cât şi la Sfântul Munte Athos, iar de i se va întâmpla sfârşitul să fie chiar îngropat aici. „Iar de vor face părinţii călugări împotriva acestora – continua el – de vor strica şi vor călca şi nu vor ţinea de legătura ce am făcut, dăm voe ctitorilor – rudenii, care vor fi mai aproape de sângele nostru, să scoată pe aceia…”. Adică, ce să strice sau să calce părinţii călugări? Evident, să se pună sub incidenţa clauzelor citate şi „să n-aibă voie a strica, nici a lua, nici a împuţina din câte am dat şi am închinat sfintei mănăstiri…” căci altfel „să aibă voie ctitorii a le cerca şi a le căuta şi cele greşite a le îndrepta…”. Specifica: nici măcar ctitorii să nu se atingă de ceva al mănăstirii, iar călugării să fie datori să adauge la cele ce sunt şi să întărească situaţia economică a mănăstirii16.
Este evident că întocmirea acestor clauze care, practic, sunt numai de natură economică, viza clar fapte cu care mănăstirile închinate se mai confruntaseră până atunci. Domnitorul doar căuta să le pună în rânduială şi să asigure ctitoria sa ca nu cumva să ajungă în ruină. Dacă ele au fost sau nu respectate vom judeca mai încolo. Până atunci, vedem că la anul 1688 călugării athoniţi trimiteau domnului o scrisoare de mulţumire prin doi reprezentanţi: Natanail, proegumen al Lavrei şi Paisie, proegumen al Ivirului care cereau Principelui să li se încredinţeze lor avutul mănăstirii Cotroceni17. A mai urmat o scrisoare în care, în urma presupusului refuz al domnului de a-i numi administratori pe cei doi, călugării se declarau mulţumiţi şi de Partenie care egumenea deja de la 1682, iar mai înainte vieţuise la Ivir18.
Pe parcurs mănăstirea n-a rămas numai cu daniile făcute atunci de domn, ci i s-au adăugat altele noi de către soţia voievodului, de către rudele sale sau alţi boieri munteni, i s-au adăugat metoace care au dus-o la o asemenea bunăstare, încât Chesarie Daponte, văzând-o, a numit-o „fala Munteniei”19.
La 15 mai 1684 i-a fost închinat Cotroceniului schitul de la Vălenii de Munte de către ctitorii săi Hagi Stoian şi soţia sa20. Schitul fusese şi el înzestrat cu mai multe case, 10 pogoane de vie la Ceptura, două moşii, ţigani, 100 bolovani de sare, animale şi 800 taleri. Se vede că şi ei învăţaseră de la domnitor să pună condiţii în asemenea situaţii, căci obligau pe egumenul Partenie să pună la cârma schitului călugări vrednici, să aibe grijă să-i sporească venitul, apoi, în caz de boală, călugării aveau obligaţia să se îngrijească de ctitori, să-i pomenească tot timpul şi la moartea lor să-i îngroape acolo21. În decursul veacurilor, schitul s-a îmbogăţit cu alte moşii, cu vii şi a primit scutiri de taxe22. Toate acestea se constituiau în venit pentru mănăstirea Cotroceni.
La 28 octombrie 1689, Maria Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino, a închinat Cotrocenilor biserica zidită de ea în Bucureşti, după ce o înzestrase cu case, odoare, prăvălii şi alte venituri23. Doamna Maria punea şi ea condiţii părintelui Partenie să numească aici ieromonahi greci ca să urmeze orânduiala ca la Cotroceni. Egumenul era dator a se ocupa şi de veniturile bisericii Doamnei, căci aşa s-a numit de atunci, cât despre locurile, casele sau moşiile ei, nimeni n-avea voie să se atingă de ele, adică să le înstrăineze. Prin acestea se urmărea sporirea venitului, ca să nu se întâmple „ca la celelalte monastiri”24.
Cu încă un schit avea să se mai înavuţească Cotroceniul şi implicit întreg Muntele Athos, prin închinarea la 26 februarie 1694 a schitului Micşani, zidit pe la 1672 de marele medelnicer Dumitraşcu Ştirbei, pe moşia sa din Dâmboviţa25. Acest schit avea zece moşii, vii, mori, ţigani, foarte multe animale şi beneficiase de mile domneşti26.
Sfântul Munte Athos n-a fost lipsit de danii nici de moldoveni, mai ales în vremea lui Vasile Lupu. Este cunoscută închinarea mănăstirii sale de la Trei Ierarhi pe care el o făcuse la 1645, tot întregului Munte Athos, aşa cum avea să facă cu ctitoria sa Şerban Cantacuzino.
Închinările includeau metocurile lor, cu tot ce aparţinea de ele: heleştee, păduri, câmpii, livezi, stupine, animale şi sălaşe de ţigani. La acestea se adăugau subsidii anuale substanţiale, moştenite de athoniţi de la cele mai vechi domnii.
Aş mai reda cazul închinării mănăstirii Căpriana către Zografu, la anul 1698, de către Antioh Cantemir27. Rostul înfăţişării acestui episod este de a mai desfiinţa un mit potrivit căruia mănăstirile, odată intrate pe mâna grecilor, prin închinare, se ruinau. Ceea ce voi spune acum infirmă aceste credinţe de până acum. Închinarea mănăstirii Căpriana către marea Lavră ştefaniană se făcea din cauza nevolniciei călugărilor moldoveni, care lăsaseră mănăstirea într-o stare atât de jalnică, încât domnul s-a văzut nevoit s-o închine, adică s-o dea pe mâna unora asupra cărora avea garanţia că o vor înavuţi.
Documentul este relevant, pentru că din el aflăm detalii importante despre autorul sau ctitorul mănăstirii, despre închinarea Dobrovăţului, apoi despre motivul închinării acestor două mănăstiri şi câte ceva despre posesiunile sau averile Căprianei. Dar, să le luăm pe rând. Aflăm cum ctitorul mănăstirii, Ştefan Vodă cel Bătrân, a înnoit şi miluit sfântul locaş, a făcut o parte din zidul ruinat, chilii, trapeza, a dat veşminte şi vase şi a înzestrat-o cu moşii. Alături de toate acestea, apare precizarea că Ştefan era ctitorul mănăstirii Zografu din Sfântul Munte Athos, lucru recunoscut – iată – şi de urmaşii săi de mai târziu, ceea ce înseamnă că exista această conştiinţă a faptului că Zografu este „lavră moldovenească”. În plus, se spunea că tot el a întemeiat şi mănăstirea Dobrovăţului, închinată la Zografu de Vasile Lupu, din cauza „pustiirii locaşului (era vorba de Dobrovăţ), din pricina nechibzuirii şi lenevirii şi reaua orânduire a călugărilor valahi”. Cel puţin curios acest motiv care apărea şi în cazul de faţă, al închinării Căprianei: „Pentru aceea şi noi râvnit-am acestui răposat domn Vasile, cum a făcut cu locaşul Dobrovăţului, tot asemenea şi noi am făcut cu locaşul Căprianei”. Adică: „Deoarece a slăbit foarte şi a văduvit această sfântă mănăstire rămasă fără bucată de pământ şi fără tot ceea ce se cere pentru hrana locaşului acestuia din pricina nelucrării şi a proastei chibzuieli a leneşilor şi netrebnicilor lui Dumnezeu călugări (!) care trăiesc în el. Pentru aceasta, domnia noastră şi cu tot sfatul nostru sfătuitu-ne-am dacă se cuvine să lăsăm această sfântă mănăstire Căpriana sfintei, slăvitei şi împărăteştii mănăstiri numită Zografu din Sfântul Munte Athos… ca să fie ea credincios metoh sfântului locaş Zografu, unde este afierosită şi sfânta mănăstire Dobrovăţ… Să fie veşnic de acum închinată sfântului locaş Zografu cu toate darurile făcute de ctitori: cu satele, cu vecinii, adică cu megieşii cari sunt ai mănăstirii, cu viile, cu vecinii bisericeşti şi cei de casă, cu ţiganii, cu bălţile, moşiile, iazurile, adică bălţile cu peşte, cu stupinele şi cu toate moşiile, vitele şi orice fel de dobitoace şi cu orice fel de venit din câmp şi din pădure şi de pretutindenea, după cum spun privilegiile şi documentele de la răposaţii domni…”28.
Şi, ca să ne facem o idee despre imensitatea averilor Căprianei, dintre cele 18 mănăstiri de pe teritoriul Basarabiei, ea poseda de trei ori mai mult decât toate celelalte la un loc. Avea 23 de moşii, care se întindeau peste 50.000 ha, faţă de cele 15.000 ale celorlalte29.
Din această avere colosală, Zografu şi-a reînnoit, pe la anul 1716, sud-estul clădirilor30, şi tot pe atunci egumenul Hrisocoleu zidea un turn lângă biserica Căprianei31.
Nu este mănăstire athonită căreia să-i fi lipsit sprijinul vreuneia dintre domniile române sub orice formă va fi fost acesta: danii în bani, închinări de metoace, acordări de averi în natură. Toate acestea au contribuit practic la rectitorirea întregului Munte Athos, după o perioadă destul de neagră a istoriei sale.
Pentru tot acest sprijin, românii au avut şansa de a se împământeni la Sf. Munte, pe la 1803, când un călugăr cărturar, pe nume Teodorit, se cobora de acolo spre a-i propune chiar Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei ca mănăstirea sa Esfigmenu să intre pe mâna moldovenilor, cu simpla şi smerita condiţie ca aceştia să se preocupe de bunăstarea ei. Nu se ştie nici până azi de ce marele mitropolit a refuzat „dania”, dar ca să sprijine mănăstirea Esfigmenu i-a închinat una dintre ctitoriile familiei sale, una boierească.
Teodorit era acela care, ca un om foarte cult, va strânge documente de prin toate mănăstirile, lăsând în urmă o lucrare voluminoasă, pe care o va edita Gherasim Smyrnakis, în 1903 („Το `Aγιον `Oρος”), la Atena. Fusese egumen, pe la 1800, la vechiul metoh al Ciocăneştilor, care se numea acum Bursuci. Tocmai de aceea, poate, Teodorit va ridica chestiunea îndreptăţirii românilor de a avea la Athos o mănăstire proprie, ca şi celelalte popoare, cu atât mai mult cu cât ei ajutaseră acolo mai mult decât orice alt popor, potrivit spuselor lui Uspenskij32. Egumen la Esfigmenu, din anul 1804, Teodorit i-a determinat pe esfigmeniţi să propună Mitropolitului Veniamin Costachi ca, în schimbul unui ajutor anual, mănăstirea athonită să devină moldovenească33. Această parte a memoriilor lui Teodorit poartă numele „Περ? των εν Μολδαβ?α μονιδρ?ων και κτημ?των της μον?ς Εσφιγμ?νου” (Despre mănăstirile din Moldova şi clădirile mănăstirii Esfigmenu)34.
Om cultivat şi isteţ, Teodorit a întreprins o anchetă asupra locaşurilor închinate Esfigmenului în Moldova, în număr de două. Ieromonahul Ambrozie, fost proegumen la Vatoped, a fost trimis să cerceteze situaţia mănăstirii Bursuci, închinată de mai bine de un veac la Esfigmenu şi povesteşte chipul în care a fost primit de domnul Alexandru Şuţu (iun. 1801 – sept. 1802), de Veniamin Costachi, episcop de Roman pe atunci şi de câţiva boieri, printre care şi Manuil Conachi, ctitor al bisericii Badiul din Galaţi, tot a Esfigmenului (ca metoc la Floreşti)35. Teodorit a cercetat arhivele ca să-şi facă o idee precisă despre locaşurile şi moşiile închinate mănăstirii sale. În plus, a surprins şi legături de rudenie între foştii binefăcători la Esfigmenu şi actualii domni ai Moldovei. A descoperit, de pildă, că Veniamin Costachi se trăgea din familia marelui vornic Gavriil Costachi ce făcuse închinarea mănăstirii Bursuci. De aici şi ideea de a-i propune Mitropolitului ca Esfigmenu să devină mănăstire moldovenească, idee a cărei paternitate o avea, se pare, Daniil, fost mitropolit al Tesalonicului, acum mare schimonah esfigmenit. Acesta ajutase foarte mult Xenofonul, unde introdusese viaţa de obşte. Tot el, reflectând la situaţia mănăstirilor, sub aspect naţional, a descoperit că la Athos din cele mai vechi timpuri fiinţau mănăstiri în care se foloseau limbile naţionale: la Ivir limba georgiană, mănăstirile Ατζιγι?ννη şi του Χ?λδου foloseau armeana, iar chiliile egiptene mărturisesc de prezenţa anterioară a unor credincioşi din Egipt36 tot aşa cum Athosul cunoscuse şi prezenţa amalfitenilor. În schimb, monahii moldoveni (acesta era numele generic pentru toţi românii de acolo) nu aveau un loc al lor. Atunci s-a gândit Teodorit, probabil sfătuit şi de acel Daniil, să facă din mănăstire un adăpost propriu neamului acesta.
Aflând că marele vornic Manolache Conachi are drept de ctitorie asupra bisericii Badiul din Galaţi şi apoi că este şi foarte influent pe lângă domnitor, i-a scris în câteva rânduri cu privire la proiectul amintit, fără să primească un răspuns clar. Între timp, vornicul a murit. La 1804, Teodorit a avut iniţiativa de a se adresa însuşi Mitropolitului moldovean Veniamin Costachi şi, ca să-l determine să ia mai repede o hotărâre, a declarat, împreună cu soborul, mănăstirea drept metoc moldovean. Ca înţelegerea să fie limpede pentru ambele părţi, hotărăşte să se formuleze, pe puncte, condiţiile acestei schimbări ce urmau să fie înfăţişate mitropolitului37. Acestea erau:
Deoarece mănăstirea Esfigmenu are nevoie ca să fiinţeze de 4.000 groşi anual (1 gros = 100 aspri), pentru a răspunde la dările către Împărăţie, Prea Sfinţitul Mitropolit şi neamul moldovenilor se îndatorează a-i plăti.
Odată ce acest ajutor se va găsi şi se va chivernisi şi se va întări prin înscrisuri, atunci, fără zăbavă, mănăstirea Esfigmenu cu toate bunurile sale mişcătoare şi nemişcătoare se va socoti ca aparţinând neamului moldovenilor, fără putinţă de înstrăinare.
La pomeniri şi la ectenii, după numele Patriarhului, să se pomenească mitropolitul Moldovei, apoi al egumenului şi bineînţeles numele domnului Moldovei.
Alegerea egumenului să se facă de către moldoveni, din neamul lor.
Dacă dintre ieromonahii moldoveni din mănăstirea Esfigmenu niciunul nu se va simţi vrednic pentru aceasta să se aleagă de la mănăstirile moldovene.
Mănăstirea avea să rămână pururea de obşte.
Toate slujbele se vor face în limba moldovenească, iar semnătura şi pecetea mănăstirii să fie cu litere româneşti.
Deoarece în Sfântul Munte Athos trăiesc în chinovie şi oameni de alte neamuri, cum se întâmplă în mănăstirea grecilor, bulgarilor, ruşilor, sârbilor, să se urmeze obiceiurile moldovenilor, aşa cum era în acele mănăstiri. Urma o înfăţişare a consecinţelor ce aveau să suporte acei călugări care ar fi încălcat înscrisul. În caz de încălcare a celor hotărâte, mitropolitul avea dreptul să retragă toate cele dăruite „bunuri mişcătoare şi nemişcătoare, bani, odoare, vase şi vestimentaţie”. Era înfăţişată pedeapsa duhovnicească pentru cei ce ar fi călcat legământul şi urma semnătura: „Smeritul Catigumen al Sfintei mănăstiri chinoviale Esfigmenu, Teodorit ieromonahul şi cei împreună cu mine, toţi întru Hristos fraţi făgăduim cele de mai sus şi le întărim”. Actul avea şi o copie semnată tot de Teodorit38.
Este mai greu de lămurit de ce Moldova nu a îmbrăţişat oferta. Poate că un domnitor cu o educaţie iluministă – spune Acad. Alexandru Elian – cum era Alexandru Moruzi (1802 – 1806), care în 1805 cârmuia Moldova, era mai puţin înclinat să încurajeze un asemenea angajament care impunea sarcini băneşti însemnate mitropoliei.
Veniamin Costachi a răspuns într-un alt fel acestei iniţiative şi, la 20 aug. 1806, împreună cu alţi 12 membri ai familiei Costăcheştilor, închină la Esfigmenu mănăstirea Floreşti după ce o uneşte cu metocul de la Ciocăneşti – Bursuci39. Este posibil ca dania să fi fost făcută tot la îndemnul lui Teodorit care venise la Iaşi cu propunerea închinării şi care i-a mai înfăţişat mitropolitului şi actul de închinare de la Ciocăneşti – Bursuci, din 1662. Se mai spune că însuşi mitropolitul a rămas surprins, aflând că dania o făcuse un strămoş al său şi s-a bucurat40. Atunci poate că a decis mitropolitul închinarea Floreştilor. Pentru că mănăstirea Floreştilor se afla într-o stare jalnică, mai ales în urma cutremurului de la 1802, Teodorit şi-a luat sarcina de a o reface, pentru că situaţia financiară a mitropoliei era destul de precară ca să mai depună un astfel de efort. Mănăstirea avea să fie pusă sub îndrumarea unui egumen venit de la Esfigmenu, cu sarcina de a conduce ambele mănăstiri unite de Veniamin. Mitropolitul îndemna şi pe urmaşii săi să aibă grijă de metocul acesta şi să nu strice dania pe care o făcuse împreună cu cei mai notabili membri ai familiei Costachi, care şi semnau41.
La această închinare s-a mai adăugat şi aceea a unor metoace ale Floreştilor. La 1809, mitropolitul a închinat Esfigmenului schitul lui Găluşca de la Hârşova, iar la 1814 Schitul Golgota de la Ivăneşti, din ţinutul Vaslui, ca şi celălalt42. Tot atunci trebuie că s-a închinat şi biserica Badiului (Sf. Dumitru) din Galaţi de către boierii Conachi43. Mai avea câteva metoace în Moldova: unul la Cârlomăneşti cu hramul Sf. Nicolae, închinat de familia Negre, Trestioara (Tutova), Munteniţa, Susneşti, Antoni (Αντ?νη), Terhulesti (Τερχουλ?στι), Redepozetul (Ρεδεποζ?τουλ), Luceni (Λουτζ?νι) şi iar Bursuci (Fălciu)44. Se pare că Esfigmenu mai avea un metoc în judeţul Bacău şi anume Precista – Tg. Ocna, de vreme ce este menţionată la anul 1854, ca fiind reparată de esfigmenitul Nil45, cât şi Udricani din Bucureşti.
Se vede cum situaţia a luat o cu totul altă turnură: de la dorinţa lui Teodorit de a ceda mănăstirea unde egumenea în favoarea românilor, s-a ajuns ca românii să se arate mai dispuşi, sau să le fie poate mai comod, de a închina Esfigmenului câteva mănăstiri moldoveneşti în scopul refacerii marii mănăstiri athonite.
Abia câţiva ani mai târziu dorinţa monahilor români de a-şi avea propriul locaş de închinăciune în Athos a prins contur, prin îngăduinţa ce li s-a dat de a-şi ridica schitul Prodromului, pe teritoriul Marii Lavre. Nu insist aici asupra acestei chestiuni, destul de cunoscută în istoriografia românească, decât pentru a semnala că românii nu se aflau în secolul XVIII pentru prima oară la Athos. Să nu uităm Cutlumuşul şi Zograful care erau deja Lavre ale domniilor româneşti, unde, cu siguranţă, numărul românilor trebuie să fi fost consistent.
Ba mai mult, unui monah venit din Moldova, deşi neromân, dar simţind româneşte, i se va datora revigorarea vieţii ascetice, sau cum îi place unui învăţat grec s-o numească – ascetico-filologice46 – din Sfântul Munte. Este vorba despre Paisie Velicikovskij, căruia românii îi vor datora apariţia, pentru prima oară într-o limbă europeană, aceea fiind româna, a Corpusului filocalic. Lucrurile se petreceau puţin după reîntoarcerea acestuia, împreună cu ucenicii săi, după o şedere acolo de 17 ani. Se stabiliseră la Dragomirna pe la 1763, iar până la 1769 vor lăsa culturii româneşti prima adunare de texte filocalice, în limba română, adică înainte de apariţia Filocaliei paisiene slavone, dar şi înaintea celei greceşti a lui Nicodim Aghioritul, el însuşi un mare admirator al lui Paisie, şi despre a cărui operă Constantin Papoulidis crede că a fost influenţată în proporţie de patru cincimi de acesta din urmă47.
Pe parcursul secolelor, schimburile culturale dintre cele două Ortodoxii, cea de limbă greacă şi cea de limbă română, au fost favorizate de întâlnirea lor la Muntele Sfânt. Acesta este, iată, rolul fast pe care l-a jucat Athosul în istoria nu numai a românilor, ci şi a celorlalţi ortodocşi.
Lucrurile trebuie văzute nu cu patima despre care s-a discutat şi se mai discută pe alocuri, aceasta şi în încercarea de a ne desprinde de o anumită mitologizare a istoriei pe care a trebuit s-o suportăm, la ordin.
Şi ca să închei, îmi va face plăcere să reeditez un text al marelui Nicolae Iorga, cu referire la raportul nostru cu grecitatea, în general, text care explică mult şi face cinste ambelor părţi: „Tot ceea ce grecitatea avea mai distins în domeniul artei tipografice, ca şi în acela al literaturii, venea aici la noi. Multă vreme am crezut că aceasta este o umilinţă; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii greceşti, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii greceşti, cum deveniserăm patroni ai Ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile, în acest timp cu tot prestigiul, toată influenţa şi toată situaţia de hegemonie a împăraţilor Bizanţului… noi am fost un popor care n-am ştiut cu ce să ne mândrim şi erau lucruri cu care am fi putut să ne mândrim, dar am crezut că ne putem mândri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească”48.

În loc de epilog…
Schitul Athonit și Românesc Prodromu…
Poți să fii creștin ortodox, catolic, protestant sau practicant al oricărei alte religii, ba chiar agnostic sau ateu, însă odată ce ai dobândit o suficientă cunoaștere a Muntelui Athos nu-i poți ignora frumusețea, unicitatea, sacralitatea.
Sfântul Munte al Ortodoxiei este ultima mare oază a Creștinătății și reprezintă chiar și în zilele noastre un model de viață monastică. Așa cum obișnuiesc să repete călugării aghioriți: „la Athos domnește tradiția”, o tradiție spirituală milenară, care a făcut din Agion Oros bastionul credinței ortodoxe.
Deși nu este propriu-zis o Republică monastică (deoarece face parte din Statul grec), Sfântul Munte Athos se bucură de o mare autonomie administrativă. Normele care definesc statutul său juridic sunt cuprinse în Carta Constituțională a Sfântului Munte, aprobată în anul 1924 și devenită parte integrantă a Constituției Statului Grec începând cu anul 1975, printr-un articol care dispune: „Sfântul Munte Athos este guvernat, conform regimului său, de cele douăzeci de Mânăstiri Sacre între care este împărțită peninsula atonită (…). Nu este permisă niciun fel de schimbare în sistemul de guvernare, numărul de mânăstiri, în ordinea ierarhică a acestora sau în relațiile acestora cu fundațiile aflate în subordine”.
Așa cum rezultă în mod evident, această lege împământenește următoarea situație: teritoriul Sfântului Munte Athos este guvernat de douăzeci de Sfinte Mânăstiri; dintre acestea, 17 se află în mâinile grecilor, una (Sfântul Pantelimon) aparține rușilor, una (Chilandari) este a sârbilor, iar o alta (Zographou) aparține bulgarilor. Imposibil să nu-ți pui o întrebare elementară: de ce grecii, sârbii, bulgarii și rușii trebuie să aibă fiecare o mânăstire a lor la Athos, iar românii nu?
Îmi dau seama că o asemenea chestiune capătă o valoarea relativă dacă este încadrată într-un context religios. În plus, Sfântul Munte Athos se definește dintotdeauna ca centru al ecumenismului ortodox, și încă de la începuturile istoriei sale aici au sălășluit călugări provenind din toate colțurile lumii. Dar inegalitatea persistă: spre deosebire de alte națiuni, România – țară cu o vădită practică religioasă, cu 20 de milioane de locuitori, dintre care un procent de 87 la sută se declară de credință ortodoxă – nu are la Athos o mânăstire guvernată direct, și prin urmare este lipsită de reprezentare în cadrul Iera Kinòtis (Sfânta Comunitate), organul administrativ cel mai important din Agion Oros.
În repetate rânduri, românii au cerut ca schitul lor – denumit skiti Prodromu (Schitul Sfȃntului Ioan Botezătorul) și care depinde de Mânăstirea Marea Lavră – să fie ridicat la rang de mânăstire; cu toate acestea, stăruințele repetate ale românilor au rămas fără ecou.
Acum, eu unul cred că în cazuri de o asemenea importanță și evidență apelul la tradiție și la normele juridice existente se dovedește a fi insuficient și nedrept. În definitiv, regulile care guvernează Athos din punct de vedere administrativ au fost redactate de oameni și, ca atare, pot să nu mai fie împărtășite, să nu mai fie actuale sau adecvate.
Există și o altă chestiune privitoare la români, chestiune care ani de zile a trezit perplexitatea celui care frecventează și iubește Muntele Athos. După cum știm cu toții, România are pe propriul teritoriu nenumărate și splendide mânăstiri, unde noi valuri de monahi continuă să intre cu regularitate. Este de la sine înțeles ca unii dintre acești novici și călugări să-și dorească să-și trăiască (sau să-și urmeze) vocația pe Sfântul Munte Athos; s-a întâmplat, însă, ca uneori consimțământului pronunțat de Mânăstirile atonite și de către Iera Kinòtis să i se opună refuzul din partea guvernului grec.
Referitor la chestiunile descrise mai sus, încă din 1993, într-o analiză publicată în revista teologică „Sobornost”, regretatul Episcop Kallistos Ware, autoritate indiscutabilă în lumea Ortodoxiei, se întreba: „De ce românii ar trebui să fie tratați într-un asemenea fel? Ce amenințare ar putea să reprezinte pentru guvernul grec?” Amintind comportamentul exemplar al călugărilor români de-a lungul existenței milenare a Muntelui Athos, dar și legăturile excelente dintre schitul Prodromu și Marea Lavră (mânăstirea de care depinde), Episcopul Kallistos preciza cu fermitate: „Un lucru este clar, dincolo de orice dispută. Excluderea non-grecilor se opune fără doar și poate tratatelor care guvernează Sfântul Munte Athos, Cartei Constituționale a Muntelui Athos și principiilor Comunității Europene, din care Grecia face parte. Dar mai ales, se opune idealului care a inspirat crearea republicii monastice de la Athos, încă de la statornicirea sa, petrecută acum mai bine de o mie de ani”.
Tratamentul nedrept aplicat României se dovedește cu atât mai criticabil în lumina unui fapt de o extraordinară relevanță. Toate studiile istorice privitoare la Sfântul Munte Athos demonstrează cu limpezime că nu există mânăstire prezentă pe Sfântul Munte Athos la a cărei reconstruire, restaurare sau întreținere să nu fi contribuit un principe sau un demnitar ecleziastic român. Sprijinul constant venit dinspre lumea românească s-a dovedit deosebit de important în secolele care au urmat căderii Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), pentru că domnitorii moldoveni și valahi rămăseseră principalul scut de apărare a culturii bizantine și a religiei ortodoxe.
La Karyes, capitala Muntelui Athos, se înalță biserica Protaton, cea mai veche construcție de pe Sfântul Munte și mama tuturor bisericilor atonite. Ridicată în secolul al X-lea, Protaton a fost complet renovată în anul 1508 datorită intervenției domnitorului Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Marea Lavră, cea mai veche din Sfântul Munte Athos și prima ca ierarhie, a fost în întregime reconstruită la începutul secolului al XVI-lea de către principele valah Neagoe Basarab, care a ridicat din nou, între 1512 și 1515, inclusiv Mânăstirea Dionysiou. Mânăstirea Vatopedi, a doua în ierarhia atonită, este reclădită parțial în 1526 de voievodul valah Radu din Afumați, iar la finalul secolului al XVII-lea, principele Constantin Vodă Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, îi donează aceleiași mânăstiri 21.000 de aspri (monedă turcească din argint), o sumă uriașă pentru acele timpuri. În 1505, mânăstirea georgienilor, Iviron, a treia în ierarhia atonită, primește o donație de 15.000 de aspri din partea domnitorului Valahiei, Radu Șerban. În secolul al XIV-lea, mânăstirea Koutloumousiou a fost efectiv refondată de egumenul Chariton (viitor mitropolit al Valahiei) datorită sprijinului financiar acordat de voievodul valah Nicholas Alexander Basarab. Pentru mânăstirea bulgară Zographou intră în joc unii dintre cei mai mari principi moldoveni, printre care se numără Alexandru cel Bun, binefăcător al lăcașului în primele decenii ale secolului al XV-lea, și Ștefan cel Mare, care i-a asigurat un sprijin concret spre sfârșitul secolului al XV-lea. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, reconstrucția și refacerea frescelor mânăstirii Dochiariou au fost realizate pe cheltuiala principelui moldovean Alexandru Lăpușneanu. Chiar și mânăstirea Karakalou a fost în întregime reconstruită tot de un voievod moldovean, Petru IV Rareș, și la fel au stat lucrurile și în cazul mânăstirii Grigoriou, tot din inițiativa lui Ștefan cel Mare. Ținând cont că și celelalte locașuri, precum Xenophontos, San Panteleimon, Philotheou, Aghiou Pavlou (Sfântul Pavel), Stavronikita și Esphigmenou au beneficiat de donații bănești sau teritoriale din partea diferiților conducători români, se poate afirma, fără teama vreunei exagerări, că nicio țară ortodoxă nu a sprijinit în chip mai generos Sfântul Munte Athos decât a făcut-o România.
Dacă, pe de o parte, istoria de secole a Muntelui Athos s-a dovedit lipsită de recunoștință față de toate aceste merite, pe de altă parte aceeași istorie s-a desfășurat în mod diferit, pentru că cele două schituri românești de pe Athos (deja pomenitul Prodromu și schitul Sfântul Dimitrie, denumit și Schitul Lacu) prezintă particularități care le face cu adevărat extraordinare.
Schitul Lacu depinde de Mânăstirea Aghiou Pavlou (Sfântul Pavel) și își ia numele pentru că este așezat într-o trecătoare naturale care urcă – aproape inaccesibilă și umbrită – dinspre Marea Egee spre Sfântul Munte Athos. Copleșitor este felul în care așezămintele monastice ale schitului (șaptesprezece în total), care se înlănțuie una după alta urmând urcușul, sunt cufundate într-un peisaj sălbatic și aproape neatins, care amintește foarte mult de peisajele și trecătorile carpatine, atât de dragi oricărui român.
Cât despre Schitul Athonit și Românesc Prodromu, încep prin a spune că frumusețea acestuia stă în picioare în fața oricăreia dintre marile locașuri atonite. De fapt, are aspectul unei mânăstiri și o înfățișare pe care o apreciezi de la prima vedere. Fațada simetrică și de un alb imaculat, acoperișurile din ardezie deasupra cărora se înalță unduindu-se chiparoșii, turnul solemn al clopotniței, cupolele de un albastru deschis ale kyriakon-ului (biserica principală) pe care se înalță cruci aurite, albastrul Mării Egee drept fundal, grădinile de zarzavat și de flori care mărginesc clădirile pe latura de sud, iar la est, Muntele Athos în toată întinderea sa. De jur împrejur, mai bine de o mie de specii de plante, miros de frunze cărnoase vechi de secole și de tufișuri mediteraneene; înăuntrul mânăstirii, tăcere, pace, rugăciune.
Atmosfera încărcată de spiritualitate și splendoarea arhitecturii monastice de la Schitul Prodromu îi apar evidente oricărui pelerin pe Sfântul Munte Athos; dar un alt aspect e cel care contribuie la împământenirea privilegiului de care se bucură schitul Înaintemergătorului. Va fi o bucurie pentru toți frații români să afle că Prodromu este așezarea monastică cea mai apropiată de cele două cele mai sacre locuri de pe întreg Muntele Athos. De fapt, la numai cinci minute de mers pe jos de schit se află peștera în care a trăit Sfântul Atanasie, fondatorul vieții călugărești atonite, cel care, în anul 963 a ridicat cu propriile mâini prima mânăstire de pe Sfântul Munte, Marea Lavră. Iar apucând-o pe o cărare împădurită, care se deschide la câteva sute de metri distanță de schit și se îndreaptă spre est, se ajunge după vreo patruzeci de minute într-un alt loc-simbol al Athosului, Agios Petros, locul unde, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a trăit Sfântul Petru Atonitul, primul eremit despre care avem date istorice sigure. Așadar, cea mai importantă comunitate monastică atonită a românilor se găsește chiar în inima Sfântului Munte al Ortodoxiei.
Dar din ce epocă datează primele prezențe românești la Muntele Athos? Unii cercetători susțin ipoteza că împreună cu „valahii din nord”, stabiliți în împrejurimile peninsulei atonite în secolul al IX-lea, la Athos au ajuns și călugări, dornici de o viață ascetică deplină; cu toate acestea, nu există documente care să confirme această ipoteză. În schimb, în jurul anului 1360 este atestată prezența unor călugări români la mânăstirea Koutloumousiou, recent reclădită (așa cum am văzut ceva mai sus) datorită operei de binefacere a lui Nicholas Alexander Basarab.
De asemenea, este atestat că în jurul anului 1750 câțiva români, sub îndrumarea spirituală a ieromonahului Makarios, duceau o viață aproape eremitică în jurul capelei cu hramul Înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul, situată în Vigla, adică în vârful peninsulei atonite. Știm de asemenea că în primii ani ai secolului al XIX-lea în chilia Sfântul Ioan locuiau trei călugări români: starețul (ieronda) Iustin împreună cu discipolii săi, Grigorie și Patapie. La moartea lui Iustin, petrecută în 1816, Grigorie și Patapie i-au cerut Mânăstirii Marii Lavre acordul să fondeze un schit dedicat Înaintemergătorului. Câțiva ani mai târziu, în 1820, Lavra a emis un act de consimțire, în care preciza condițiile de respectat privind ridicarea schitului, printre care, poate cele mai importante, erau dependența de Mănăstirea Marea Lavră și adoptarea regimului călugăresc. Din păcate, anul imediat următor (1821) a coincis cu începerea Războiului de independență în Grecia, așa că proiectele de fondare a schitului au trebuit să fie abandonate.
Din acest moment, istoria Schitului Athonit și Românesc Prodromu îmbracă aspecte aproape romanești. Călugării Grigorie și Patapie, întorși în țară cu planurile preliminare de construire a schitului, au intrat în Mânăstirea Neamț, unde au și murit, înainte de încheierea conflictului greco-turc.
Aproape treizeci de ani mai târziu, în anul 1850, Nifon și Nectarie, doi monahi venind de la mânăstirea moldoveană Horaița și stabiliți pe Muntele Athos la Kerasia, au fost informați de existența documentului privitor la fondarea unui schit pe locul unde se găsea capela Înaintemergătorului. Cei doi călugări moldoveni se întorc degrabă la mânăstirea Neamțului, unde găsesc documentul preliminar, cu care se întorc la Sfântul Munte Athos. Mănăstirea Marea Lavră reconfirmă decizia pe care o luase în 1820, iar în 1851 Nifon și Nectarie reușesc să elibereze chilia Sfântul Ioan Botezătorul, locuită de câțiva călugări greci, în schimbul sumei de 7.000 de lei. Acum era nevoie să strângă fondurile necesare pentru ridicarea schitului; Nifon a fost acela care s-a întors din nou în țară, unde a primit donații generoase din partea multor concetățeni, în primul rând donația în valoare de 3.000 de galbeni din partea lui Grigorie Alexandru Ghica, domn al Moldovei.
În anul 1856 se primește actul întemeietor purtând sigiliul Patriarhului de la Constantinopol, iar anul următor este pusă piatra de temelie a bisericii, care va fi sfințită zece ani mai târziu, pe 21 mai 1866, purtând hramul Botezul Domnului. Alegerea primului dikaios (stareț sau abate) nu putea să fie decât Nifon, cel care a condus schitul timp de patru ani. În anul 1870, misiunea sa fiind complet îndeplinită, Nifon s-a retras împreună cu câțiva discipoli într-o chilie aflată în apropierea peșterii Sfântului Atanasie, unde a trăit în sfințenie până la moartea sa. Rămășițele sale pământești, în fața cărora arde continuu o candelă, sunt păstrate în cripta aflată sub altarul major al bisericii (kyriakon în greacă) Prodromu.
Părintelui Iustin i-a urmat ieromonahul bucureștean Damian, stareț începând cu 1890, care a dus mai departe buna orânduire spirituală a schitului, fără a o neglija pe cea materială, îngrijindu-se de construirea unui arsanas (mic golf amenajat cu debarcader) și a nouă chilii pentru călugări și pelerini.
Și următorii doi stareți, ieromonahii Ghedeon și Antipas – amândoi originari din județul Prahova –, au fost oameni cu har și buni administratori. Starețul Ghedeon este amintit pentru profunda sa religiozitate și smerenie; celebra liturghia personal, în fiecare zi. La finalul stăreției sale, și el s-a retras în singurătatea unei mici chilii, practicând isihasmul până la sfârșitul zilelor. Al patrulea stareț, Antipas, a dotat schitul cu noi structuri, printre care atelierele de pictură, pentru lucrări în lemn sau în marmură, și a creat inclusiv un mic muzeu. A făcut dovada întregii sale energii atunci când a trebuit să gestioneze reparațiile urgente ale bisericii și ale celorlalte clădiri, grav afectate de cutremurul din anul 1904.
În deceniile succesive, Schitul Prodromu a cunoscut și alte încercări: trecerea la calendarul gregorian în anul 1924, Războaiele Balcanice, cele două Războaie Mondiale și instalarea regimului comunist. Cel din urmă s-a dovedit distrugător în mod deosebit: pe lângă interzicerea trimiterii de noi călugări, a avut loc și confiscarea proprietăților aflate în gestionarea schitului, gest urmat de sărăcirea resurselor necesare pentru întreținerea locașului de cult. Din cele mai bine de o sută de prezențe înregistrate în timpul starețului Antipas, în anul 1976, Schitul Prodromu a ajuns să fie locuit de numai zece călugări, aproape toți bătrâni și bolnavi. Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, în anul 1998, jurnalistul și criticul literar Christopher Merrill a găsit la Schitul Prodromu același număr de călugări și o atmosferă mai degrabă depresivă. În splendida sa carte, Things of the Hidden God [Lucruri despre Dumnezeul ascuns (n.tr)], Merrill mărturisește că biserica rămânea închisă în momentul liturghiei, serviciul religios fiind săvârșit într-o capelă mică, în prezența puținilor călugări rămași și a câtorva laici. Dar Sfântul Munte Athos a știut mereu să renască din momentele de criză care i-au pecetluit istoria. La sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, datorită ajutoarelor venite din întreaga Românie, au început lucrările de restaurare, dedicate fiecăreia dintre structurile componente ale Schitului Prodromu, lucrări care continuă și azi cu punerea la punct a căii de acces și a clădirilor exterioare. Venind dinspre Mănăstirea Marea Lavră și zărind pe neașteptate schitul, ai impresia, iar mai apoi certitudinea, că te găsești în fața unei rare bijuterii arhitectonice. Cât despre populația monastică, aceasta a crescut gradual încă de la începutul anilor 2000, iar azi Schitul Prodromu este locuit de circa patruzeci de călugări.
Fiind una dintre construcțiile monastice cele mai recente, despre schitul Înaintemergătorului nu există multe mărturii ale pelerinilor-scriitori. Una dintre acestea, însă, asumă un caracter excepțional. Este vorba despre mărturia englezului Athelstan Riley (1858-1945), scriitor și autor de imnuri sacre, care a vizitat Muntele Athos în 1883, lăsând în urma lui o minuțioasă dare de seamă a experienței sale atonite, Athos or the Mountain of the Monks [Athos sau Muntele călugărilor (n.tr)], lucrare publicată la Londra în anul 1887.
După ce vizitează Marea Lavră, Riley străbate poteca mărginită de arbuști parfumați care duce la Timiu Prodromu. Se bucură de o primire foarte călduroasă din partea călugărilor români, mâncarea i se pare excelentă, iar camerele de oaspeți se dovedesc printre cele mai comode și curate de pe întreg cuprinsul Muntelui Athos. Starețul Damian fiind absent, cel care îndeplinește atribuțiile în locul său este Gheronda Isaia, demonstrând o politețe exemplară (one of the politest man I have ever met [unul dintre cei mai politicoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată (n.tr)], scrie Riley). Odată intrat în biserică, englezul observă o minunată icoană a Fecioarei; călugării îi explică de îndată că este o icoană făcătoare de minuni, dar la auzul unor asemenea vorbe, oaspetele nu se poate abține să nu remarce că aceasta are înfățișarea unei icoane moderne.
„Ceea ce și este”, îi răspunde Isaia, „întrucât a fost pictată în anul 1860. Ba mai mult, în repetate rânduri am încercat să facem o copie după aceasta, deoarece multă lume din România și-ar dori s-o vadă, dar nimeni nu reușește”. În acel moment, Riley și tovarășii săi se arată foarte curioși, dorindu-și să asculte istoria icoanei chiar din gura lui Esaias, care este de altfel unul dintre fondatorii schitului și îi cunoaște toate întâmplările.
Povestea călugărului, așa cum a fost ea culeasă de Riley, nu coincide perfect cu varianta pe care o găsim în paginile publicațiilor de azi; de aceea, în cele ce urmează, voi face o sinteză a acestora.
Când construcția bisericii din Prodromu a fost desăvârșită, Starețul Nifon a pornit în căutarea unei icoane a Fecioarei Maria. Dar întrucât niciuna dintre bisericile atonite nu voia să se lipsească de propria icoană, starețul a decis să se deplaseze în țara natală și i-a încredințat lucrarea celui mai mare artist iconar pe care l-a putut găsi. Era vorba despre un bătrân călugăr din Iași, Iordache Nicolau, care s-a așternut imediat la lucru, simțindu-se foarte onorat să dăruiască o lucrare a sa Sântului Munte. Totuși, după scurtă vreme, călugărul s-a întors la stareț spunându-i că se temea că va fi nevoit să abandoneze sarcina ce îi fusese încredințată, deoarece constatase că este incapabil să picteze așa cum se cuvine chipul Fecioarei și al Pruncului. Starețul l-a încurajat pe iconar, sfătuindu-l să-și spună canonul și să se roage.
Urmând sfatul starețului, bătrânul călugăr a acoperit pictura cu o pânză de in, și-a încuiat atelierul și s-a retras în rugăciune, implorând ajutorul Fecioarei pentru a-și putea duce la bun sfârșit lucrarea. Ziua următoare, intrând în atelier, pictorul a îngenunchiat în fața icoanei, a ridicat pânza cu care o acoperise și a văzut că aceasta avea întipărit chipul Pruncului și al Mamei lui Dumnezeu, pictate în mod minunat.
În urma acestui miracol, Icoana Fecioarei Prodromița se numără printre puținele icoane acheropite (nelucrate de mână de om) și, dată fiind natura sa, se bucură de o profundă și neîntreruptă adorație din partea întregului popor ortodox.
În ceea ce privește Schitul Prodromu astăzi, pot vorbi din experiența mea nemijlocită, deoarece de la începutul anilor 2000 până acum i-am fost oaspete de 33 de ori. Schitul îți creează imediat impresia unui centru care pulsează de vitalitate și eficiență; dar la Schitul Prodromu am simțit, mai ales, o atmosferă de fervoare religioasă în creștere, în virtutea bunei orânduiri asigurate de Părintele Stareț Atanasie Floroiu și a îndrumării spirituale și duhovnicești atât din partea starețului însuși, cât și a pururea pomenitului Părinte Duhovnic Iulian Lazăr.
În urmă cu câțiva ani, după liturghia de dimineață, am stat mai mult de vorbă cu doi novici. Întrebările care se fac auzite cel mai adesea între pelerini și călugări nu au întârziat să apară. Aproape la unison cei doi tineri m-au întrebat ce motiv anume ma împins către Sfântul Munte Athos; la rândul meu, i-am întrebat de ce au îmbrățișat călugăria și de ce au ales să și-o trăiască pe Sfântul Munte al Athonului.
Răspunsul meu a fost mai degrabă vag și, presupun, dezamăgitor: le-am spus că motivul a fost curiozitatea, împreună cu încercarea de a-mi căuta o pace și un echilibru pe care încă nu mi le găsisem.
Răspunsurile lor, precedate de câte un surâs ușor, au fost nu mai puțin sincere, dar mult mai pregnante. Primul mi-a mărturisit că trăia rău în lume, că și el își căutase pacea interioară, dar că spre deosebire de mine o și găsise.
Al doilea, după ce m-a privit cu blândețe, mi-a zis: „Eu eram logodit, împreună cu iubita mea vorbeam deja despre căsătorie. Apoi, pe neașteptate, Dumnezeu m-a chemat aici. Da, e un mister. Dar viața noastră întreagă e un mister, nu-i așa?”
Am dat din cap și am început să vorbim despre altceva. Dar în timp ce străbăteam poteca spre Mănăstirea Marea Lavră, un gând nu-mi dădea pace. Eu, mă gândeam, mă învârt prin lume mereu ocupat, agitat, făcând mii de lucruri, dar continuu să fiu un nemulțumit și un neliniștit. Acești tineri îndeplinesc în fiecare zi aceleași lucruri, care la Athos se repetă în același mod de mii de ani, și totuși spiritul lor exultă de bucurie și seninătate. Apoi, deodată, totul mi-a fost mai limpede.
Nu, parabola spirituală a acelor tineri nu era un mister. În vocația lor, în reînflorirea Schitului Românesc și Athonit Timiu Prodromu se manifestase cu siguranță voința Domnului. Și cum să nu te gândești că aceasta s-a legat în chip fundamentul de spiritul creștin care a caracterizat dintotdeauna poporul român!…
Referințe bio-bibliografice…
1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.
2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.
3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.
4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.
5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.
6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.
7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.
8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.
9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.
10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.
11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).
12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.
13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.
14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.
15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.
16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.
17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.
18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.
19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.
20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).
21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.
22 Ibidem, f. 4-4v.
23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.
24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.
25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).
26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.
27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).
28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.
29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.
30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.
31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.
32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.
33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis, Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Studiu – Din seria: „Aghioritica” Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 iulie 2025