Chestiunea „ținutului secuiesc” obsesie ungurească (1)

Colonel dr. Constantin MOȘINCAT

 

 

„Românul adevărat nu trebuie să fie nici entuziast,

nici fanatic, nici egoist, ci să aibă numai mintea la loc

și simțul ONOAREI pentru ca oricând îi sunt atacate

drepturile omenești să se pună pe teren național,

și de pe acesta să-și apere

persoana, familia, patria, altarul”

 

Circulă mai nou zvonul că guvernanții de la București ar apleca urechea la aș-zisele chestiuni ale „ținuturilor secuiești, autonome, culturale”, ba chiar că s-au promovat în curți de justiție de aiure, dreptul românilor la pământul băștinașilor. Idea în sine nu e nouă, doar că ea surprinde dintr-un motiv simplu: un evreu vrea teritoriu pentru sine, un neamț pentru ai săi, un rus pentru ai lui, etc, – cum e normal – dar numai ungurii vor altceva. Și avem curiozitatea a ști ceva DE CE pentru cineva care nu există!, cum e cazul SECUILOR!. Idea ungurească revine obsesiv și a fost făcută sub forma revizionistă de „diktat, la Viena 1940”, de „regiune autonomă” după al doilea război, cu sprijin sovietic, până în 1968. Dpă războiul rece s-a încercat dezmembrarea din „15 martie 1990”, și asta cu sprijinul unor cozi de topor din diaspora, patronată de Ex –Regele Mihai I, prin Declarația de la Budapesta, din iunie 1989, iar acum se bagă din nou sub ușa parlamentului ca „lege”, pe via Uniunii Europene.

Să ne întoarcem la istorie, învățătoarea vieții (din care numai fostul președinte Emil Constantinescu, nu a avut nimic de învățat și a aplicat „sacrificiul istoric, cedând teritorii românești – fără luptă! – Ucrainei), căci n-au trecut nici 100 de ani de atunci. Sub redacția directorului Roman Robu, duminică 16 august 1936, adică la 20 de ani de la intrarea României în războiul său de Întregirii națională, la Miercurea-Ciuc apărea bilunar foaia „Ținuturi Secuizate”, al cărei apariție îndrăzneață Mitropolitul de atunci al Ardealului Nicolae Ivan, o saluta ca pe „o trezire a conștiinței naționale”, la luptă pașnică de „încadrare în comunitate de simțire și de voință românească”, pentru înfăptuirea gândului pentru care a fost pornit ziarul.

Acolo, în inima Ardealului, era o insulă de secui și români secuizați, care desfășurau o aprigă și deschisă luptă în slujba iredentismului și revizionismului maghiar coordonat de la Budapesta. O fi la fel și acum ? Nu știu, pentrucă n-am mai fost de vreo 40 de ani prin zonă, iar atunci (1983) am fost întâmpinat în limba maghiară cu „teșek” (poftiți !), deși eram în uniforma Armatei Române, cu gradul de căpitan și mare i-a fost surpriza doamnei de la librărie că i-am răspuns pe limba ei, apoi rușinată să se scuze că a făcut-o din obișnuință, m-a servit politicos.

Era bine cunoscută metoda folosită de Telkes, de maghiarizare, după manualul elaborat în acest scop, folosită în imperiul austro-ungar, care după Marea Unire a continuat prin „otrava sufletească răspândită” de ziarele ungurești, distribuite gratuit, prin teatru, cinematograf și predici de la toate amvon-urile bisericești catolice și protestante.

Din primul număr al ziarului, Roman Robu responsabiliza statul român de favorizarea unor asemenea manifestări. El cerea ca statul să facă acele necesare reparații românilor din zonă pentru „bunurile pierdute” de ei de-a lungul vremii. Sprijinul efectiv, pe care conta ziarul, venea însă numai de la Universul lui Stelian Popescu, cel care în fruntea Ligii antirevizioniste române susținea demersurile regionale ale românilor.

Anterior izbucnirii primului război existau și unguri care prevedeau că odată, cu sau fără război, Ardealul va fi lipit României (austriecii au sprijinit această amânare de alipire, inclusiv prin acordul de desemnare a viitorului Rege al Românie din familia de Habsburg (Hohenzzolern), serviciu pe care acesta l-a întors îndestulător tuturor celor din neamul său, prin toată casa regală! Ca urmarea unei asemenea eventualități, unele biserici reformate își închiriau sediile pentru „școlile satului”, dar sub condiția obligatorie „atâta vreme cât limba de predare va fi maghiară”^[1], dându-și seama că poate veni și vremea când statul va schimba limba oficială. Astfel s-au petrecut lucrurile la Cuzaplac (Cluj), încercând chiar validarea în justiție a afacerii.

Moldovan Grigoriu, care la Cluj scotea ziarul bilingv (cum a apărut și primele numere ale revistei Aurora, patronată de colonelul George Bacaloglu, la Oradea) încercau să promoveze „unitatea culturală” (Dar asta cu ungurii nu se poate!). Același profesor. de la catedra de literatură română de la Universitatea din Cluj, se întreba în 1908, ce minune se poate întâmpla pentru o unire a românilor, care mai bine de 25% trăiesc în două Imperii vecine (Austro-ungar și Țarist), cum ar putea oare fi „strâmtorate până întra-colo să-și nimicească teritoriile proprii cu dezmembrarea Bucovinei, Basarabiei, ori a Transilvaniei”^[2].

Și nu se poate spune că autorul acelor rânduri nu cunoștea situația din Ungaria, din imperiul bicefal, și pe cel țarist, ba din contra, tocmai de aceea, bazat pe tradiția istorică, întărea ideile sale. În revista Ungaria, pe care el o patrona, profesorul Moldovan a luat atitudine și a scris despre mișcarea națiunilor nemaghiare, după „compromisul fatal” de la 1867, al împăratului Francis Iosif cu magnații unguri de la Budapesta, contrar realității demografice în care 5 milioane de unguri erau stăpânii a 7 milioane de oameni. Atunci acea lege a naționalităților – a indus numai în aparență idea libertății egale – pe care Coloman Tisza, la 1875 a pretins „neaplicarea” ei! A combătut teoriile și activitățile lui Hunfalvi Pall, dar și lipsa de reacția a Academiei Române, patronate de Regele Carol I, față de Austria.

O lege a minorităților nu a fost votată la Budapesta, iar ungurii prin acte normative, precum cea electorală, școlară, religioasă ș.a., au instaurat „maghiarizarea” forțată. Orice pretenție nemaghiară a minoritarilor era etichetată ca „pericol la integritatea Ungariei”, și ca atare adusă în fața justiției, iar cei trași la bară sancționați cu asprime. Ungurii se temeau de faptul că, precum la 1840: cehii doreau resuscitarea Imperiului Morav, Yugoaslavia pe cel slav, iar românii cereau „reînființarea Daco-României de la Oradea până la Nistru”^[3].

Replică la o asemenea teamă, încuibărită printre politicienii din noua Dietă, i-a fost dată de deputatul român Alexandru Mocioni, cu ocazia dezbaterii legii națiunilor în Parlamentul de la Budapesta, în care făcea trimitere la Europa care era chemată să rezolve, să taie cu sabia „nodul gordian”. Abia la Trianon a fost tăiat acel „nod unguresc”, cerut a se desface încă de la 1848. La acea vreme însăși Kosuth scria în legătură cu cele trei state că e firesc să vegheze la minoritarii lor din Ungaria, fapt ce a dus și la crearea în 1921 a Micii Antante, în jurul Ungariei, ale căror planuri de intervenție vizau lupta comună contra aceluiași dușman revizionist: Ungaria. Și cum s-a stopat ascensiune nemaghiarilor: prin stoparea înființării oricărei societăți, a oricărei alte entități nemaghiare, până la dizolvarea în 1918 a imperiului austro-ungar.

În Ungaria era promovată aș-zisa „conștiință patriotică”, deși nobilimea care o promova era ea însăși minoritară, din cele 126 familii aristocrate, 103 erau de origine nemaghiară, dovedite, iar din cei 40.000 nobili mijlocii și de jos, 15.000 nu erau unguri (adică mai mult de o trime). Dar aceste familii au acaparat administrația, justiția, autoritatea locală și centrală, cu țelul ca Budapesta să se transforme în centrul Imperiului Habsburgic. Ungurii visau să devină, prin „înghițirea popoarelor”, centru de Putere în Europa Centrală. Și asta pentru că li se cuvenea, potrivit pretențiilor lor, căci au scăpat occidentul de înaintarea turcească (sâc!, parcă Viena a rezistat, iar Buda a devenit pașalâc). Dar oare nu românii era în primul val al rezistenței la Dunăre?

Sub raport numeric, conform statisticilor ungurești, ungurii erau 7.651.520 (51,4%), românii 2.788.559 (16,6%), slovacii 2.002.165 (11,9%), germanii 1.999.060 (11,9%) și alții, adică cel puțin pe hârtie ungurii erau numai cu jumătate de milion peste ceilalți, dar dacă statistica era lărgită, cu toată Croația, procentul le ajungea la 45,4%, adică minoritari în propria lor țară! Cunoscători și vorbitori ai limbii maghiare erau numai 1,5 milioane, mai mult decât erau toți ungurii. Deci numeric lupta ungurilor pentru impunerea limbii lor era aproape imposibilă! Și tot au făcut-o prin aplicarea Legilor lui Apponyi, din 1907. Așa se explică și lupta comună a nemaghiarilor – întruniți în Congres la 1895, care declarase în rezoluție că, vor lupta până la victoria finală – contra acestei aristocrații instalată la Budapesta. Ideea „statului maghiar” a fost contestată și la Clubul de la Budapesta, din 1905, (când de fapt s-au pus bazele unui program înfăptuit ulterior prin Mica Înțelegere) și combătută teoria dreptului istoric la Conferința de la Trianon.

Să revenim la Ținutul Secuiesc pretins astăzi și dorit a fi legalizat în Parlamentul României în decembrie 2023. Cine dorește acest ținut? După cum nimeni nu s-a interesat cine este președintele actor al Ucrainei, dar toți au țopăit să-i sară în ajutor, nici cei doi inițiatori unguri – iluștri neica-nimeni -, nu știm de sunt „secui” ori ba. Dar ne ajută Institutul Național de Statistică care ne arată că populația provizorie a țării este: 19.053.815 persoane, din care 52,2% trăiesc în oraș, restul ăn mediul rural. Din acest total s-au declarat români: români 14.801,4 mii persoane (89,3%), 1.002,2 mii persoane (6,0%), 569.5 (3,4%) mii rromi, 45,8 mii ucraineni. 22,9 mii germani și 20,9 mii turci. UDMR-ul formațiunea pe listele căreia au candidat și s-au „ales” cei doi tace, nu solidarizează pentru ca eșecul din Parlament să fie numai al celor doi-goi inițiatori. Dacă ar fi reușit izbânda ar fi fost colectivă. Așa că marea găselniță a „ținutului secuiesc”, a întrunit dezaprobarea unanimă și în Consiliul Europei de la Strasburg. Autonimia pe criterii „etnice” nu este admisă nicăieri în lumea democratică.

Unde sunt secuii[4]?

Sau ungurii nu știu cine sunt!?     

 -va urma-

[1] Dr. Ilie Dăianu, Și ungurii au prevăzut România Mare, în Piatră de hotar nr. , p. 8

[2] Ibidem, p. 10

[3] Potrivit poziției lui Kazinczy Gábor (1818–1864), născut în Bihor, membru corespondent al Academiei Maghiare, ungurii trebuiau să se teamă de vecini, de unde și temerea că vecinii își vor face propriile state, precum le configura fondatorul academiei Maghiare. Așa se prefigurau germenii desfacerii Ungariei, încă înainte de „compromisul” de la 1867. Reprezentarea în parlament la 1875, de exemplu: din 413 deputați numai 24 erau nemaghiari, și numărul lor a scăzut în 1878 la 9, iar în legislaturile 1892-1901 să nu fie nici unul, iar după 1906 să fi atins maximul de 25, în loc de 200-220 după numărul firesc al acestora. Dar nici ceilalți aleși nu erau unguri pur-sânge, că tot al treilea avea origine străină, dar care recunoșteau „un singur popor maghiar”. Și asta pentru că doar 6% din totalul populație avea „drept de alegere”, pe baza recensământului averii. Ori asta însemnă că 200 alegători puteau alege un deputat, sau în locuiri nemaghiare la 7.000 un deputat!

[4] Secuii, după consemnarea unor surse exclusiv ungurești din Wikipedia (popular săcui, în maghiară székelyek) ar fi un grup etnografic maghiar din România care cultural ține de maghiarimea din județele Covasna, Harghita și în arealul central și sud-estic al județului Mureș. Se mai autodefinesc ca secui și locuitorii de limbă maghiară din câteva sate ale județelor Alba și Cluj (din fostul Scaun Secuiesc al Arieșului) și din județele Sibiu și Brașov. Secuii vorbesc un dialect maghiar cu numeroase arhaisme și regionalisme. Nucleul ariei lor de locuire este regiunea din sud-estul Transilvaniei cunoscută îndeobște ca Ținutul Secuiesc (în maghiară Székelyföld, sau Secuime. La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparțin minorității secuilor din România. A existat și la recensământul din 2011, posibilitatea ca etnicii maghiari să se declare secui și nu maghiari.

 

by
Etichete: Bacaloglu Daco-România secui ținuturi secuizate unguri