TICU LEONTESCU: ZOIA ELENA DEJU ȘI VERSUL SĂU FILOCALIC

Zoia Elena Deju, poetă și publicistă (născută la 25.09.1953, în Odobești, Dâmbovița), absolventă a Liceului Economic din Târgu-Jiu (1971), apoi a Facultății de Psihologie și Asistență Socială a Universității Libere Internaționale „Moldova” din Chișinău (2011), a debutat editorial cu volumul de versuri Limpezimi de mărgăritar, Editura Gorjanul, 1994. A colaborat la reviste literare (selectiv): „Luceafărul de dimineață”, „Portal-Măiastra”, „Caietele Blaga”, „Pașii Profetului”, „Gorjul literar” și altele. Volumului de debut i-au urmat, rând pe rând: Iluminări în amurg, poezii și publicistică, Editura Măiastra, Târgu-Jiu (2005); Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic, coautor, monografie, Editura Măiastra (2007); Măiastra cerului, poezii, coperta IV cu un text de Sorana Georgescu-Gorjan, Editura Măiastra (2008); La Ghetsimani, poezii, cu o prefață de Grigore Smeu, coperta IV cu un text de Gheorghe Grigurcu, Editura Măiastra (2009); Îngerul din cadru, poezii, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Scrisul Românesc (2011); Pridvor de septembrie, poezii, cu o prefață de Lucian Gruia, Editura Fundației „Constantin Brâncuși” (2013); Pridvor de veghe, antologie, Editura Tipo Moldova (tot în 2013). În curs de apariție: Rotitor, poezii, Editura Eurostampa, Timișoara, cu o prefață de Eugen Dorcescu.
Despre cărțile scriitoarei Zoia Elena Deju au scris elogios: Gheorghe Grigurcu, Eugen Dorcescu, Ovidiu Drimba, Dumitru Bălașa, Sabin Velican, Alexandru Florin Țene, Nina Stănculescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Ion Cepoi, Alexandru Doru Șerban, Lucian Gruia, Horia Gârbea, Grigore Smeu și alții. Redăm în continuare câteva aprecieri critice: „Înscriindu-se, încă de la debut, pe meditația asupra sacrului, poezia Z. E. Deju mărturisește o fierbinte năzuință spre purificare, spre întâlnirea cu divinul, în răspăr cu materialismul opac, cu pragmatismul de atâtea ori cinic, devastator, al epocii noastre(…)” (Gheorghe Grigurcu); „În Microterținele din Măiastra cerului – meditații <<împresurate de cearcănul reveriei>> – metafora caută uneori să lămurească o imagine prin adierea unui sentiment; alteori, să lămurească un sentiment prin fluturarea unei imagini. Exemplu: În sufletul poetei – <<cuib de rândunică>>, senin <<ca un fluture dalb>> – totul <<e liniște, dragoste și tăcere, totul e bucurie>>”(Ovidiu Drimba).
Iar în prefața volumului La Ghetsimani, scriitorul Grigore Smeu confirmă prin spusele sale aceleași impresii, împărtășite de recenzenții mai sus amintiți. „Izvorând, așadar, dintr-un spirit profund religios, amintind de poezia Zoricăi Lascu, acest <<lirism esențializat>> exprimă <<drama melodioasă a unei alergări între lumină și tenebre, țintind izbăvirea>>, mărturisind totodată <<o hermeneutică textuală de nuanță psaltică>>”.
Iată și recenta opinie, memorabilă, a lui Eugen Dorcescu: „Vom spune, în finalul acestui comentariu, că o poezie precum cea a Doamnei Zoia Elena Deju nu este la îndemâna oricui – poet sau exeget. Cel dintâi, poetul, nu va putea să o scrie oricând și oricum, dată fiind natura cu totul personalizată a reflecției și a inspirației care au zămislit-o, dată fiind altitudinea ideii trăite ce animă fiecare text și fiecare stih. Anume: caracterul iluzoriu al cunoașterii empirice, realitatea de neclintit a Celor ce sunt, întrezărirea indistincției om/univers. Or, la noi, din păcate, înflorește (și se veștejeste repede) o poezie lipsită de orice orizont, de orice sentiment și de orice ideație, „o însăilare de nimicuri” (Șerban Foarță), nu o dată încărcată, brutal, de obscenități. Iar în domeniul hermeneuticii, supraviețuiește, inerțial, resuscitat, reformat, dezorientat și confuz, sărmanul ateism științific de odinioară, garnisit, pe alocuri, cu gesticulații și țâfne, fără nicio urmă de spiritualitate, de metafizică, inclusiv de mult îndrăgita, cândva, dialectică, făcută să explice și să justifice orice. O asemenea „metodă” nu are acces, nu poate, chiar dorind, să aibă acces la o literatură întemeiată spiritual, la o literatură pentru care Dumnezeu există, așa cum sunt etericele scrieri ale Doamnei Zoia Elena Deju”.
Voi zăbovi, la rându-mi, asupra volumului trilingv (română, engleză, germană) La Ghetsimani, publicat la Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009, prefațat de Grigore Smeu și cu un text pe coperta IV de Gh. Grigurcu. Volumul asamblează trei grupaje de micropoeme, respectiv: Vas al iubirii, Pară de foc și La Ghetsimani (ales ca titlu). Citind și recitind atent poemele, se observă foarte clar că Zoia Elena Deju, printre lecturile-i predilecte, la loc de frunte, este devoțională (zilnică) a Sfintei Scripturi (a Bibliei), poeta fiind familiarizată cu personajele, evenimentele și preceptele morale, revelate în Vechiul Testament (prin Lege și Profeți) și confirmate în Noul Testament (de către Iisus și apostoli). Beneficiară a unei educații creștine riguroase, începută în familie (tatăl fiind dascăl la Biserică) și asumate ca un crez, aceasta i-a oferit o perspectivă a Împărăției cerurilor pentru visele și marile sale proiecte de viață. Astfel, pasiunea, perseverența lecturii, precum și meditația, în tihna „Pridvor(ului) de veghe”, asupra textelor sacre, îi facilitează accesul, atât la forma literar-estetică a acestora, cât și la sensul profund, tainic al marilor teme teologice (a dogmelor fundamentale), precum: căderea omului și natura lui adamică, predispusă la păcat, cazna de a viețui „în lume, dar nu din lume„ (Rugăciunea Mântuitorului, în Grădina Ghetsimani, după Cina cea de Taină: Ev-lia după Ioan cap.17, atmosferă atât de încărcată, deopotrivă, de agonie și extaz). Apoi, dragostea divină, dovedită prin Jertfa ispășitoare a Mântuitorului pe Cruce (moartea și învierea Sa); asumarea acesteia, prin căință, cu credință, implorând iertarea, apoi regenerarea spirituală, practicarea vieții creștine normale, promovate de Hristos, și Sfinții Apostoli, de Sfinții Părinți ai Bisericii (Sf. Toma de Kempis în Urmarea lui Hristos). Toate acestea developează profilul luminos al autoarei.
Revenind la forma și conținutul volumului, autoarea Zoia Elena Deju scrie o poezie de factură spiritual-creștină, într-un spirit al rugăciunii, împărtășindu-ne comuniunea sa intimă cu Domnul: doxologii psalmice, spovedanii, adorații, „alergări între lumină și tenebre, țintind izbăvirea”, așa cum bine sublinia prefațatorul volumului. Ca formă, autoarea alege textul scurt, concis, esențializat. Nu renunță la cuvinte, nici nu se întinde nejustificat, ci, din preaplinul unei inimi pline de Cuvânt, precum dintr-un vas de alabastru, alege acele câteva slove, necesare și suficiente, pentru a-I spune Domnului tot. Conform dictonului latin: „Non multa, sed multum” (nu multe, ci mult) ori parafrazând maxima ebraică: „Dacă ai ceva de spus în douăzeci de vorbe și ai putea să spui în două, află-le pe-acestea”. Poeta preferă acest mod de adresare / comunicare, căci starea ei interioară trece dincolo de terținele în sine. De ce oare? Cred că atunci cînd vrem să ne apropiem intens de Domnul, atât cât putem și atât cât ni se permite, vedem două realități, care ne duc, când la agonie, când la extaz: sfințenia desăvârșită a Domnului și păcătoșenia noastră proprie, față în față. Precum Iov (cap.42, 5-6), precum vameșul, urcat la Templu să se roage (prăbușit pe trepte, lovindu-se cu pumnii-n piept, implorând mila divină), sau precum tâlharul din dreapta Crucii Mântuitorului! Acesta din urmă, revelându-i-se identitatea Domnului (Împăratul Împărăției, dar și păcătoșenia proprie), a implorat prin credință, spovedindu-se, iertarea divină. În astfel de momente, cutremurându-ne, alegem, spontan, cât mai puține cuvinte, pentru a spune cât mai multe, tot. În literatura română, mai întâlnim sporadic acest stil la Ion Pillat: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas” (Poeme într-un vers, Opere, vol. 3, Ed. Eminescu, București, 1986). Ori la Vasile Voiculescu: „Tot sufletul palpită în carnea unui vers” (Așchii de poezie, Gânduri albe, Ed. Cartea Românească, București, 1986).
În volumul La Ghetsimani, în terținele sale, restrânse cuvinte, autoarea spune multe. Spune tot. Acesta este un alt punct-forte al poeziei sale. În toate cele trei grupaje, poeta Îl caută pe Domnul, iar Domnul o caută pe dânsa și se regăsesc… La Ghetsimani. De oriunde, toți pașii o duc mereu acolo. Acolo e conștientă de starea în care se află și în care ar trebui și ar vrea să fie. Iată: „//În tânguiri –/ de Lumină Lină;/ mă îmbrac în Hristos//”; //„Lasă-mă / să mă împodobesc cu Tine,/ în fiecare zi”//. Sau: //„Pe-altarul mântuirii –/ sufletul smerit/ caută cărarea Împărăției”//(Vas al iubirii). Continuă: //„Pe cărările Tale –/ Adevăr, Iubire;/ crini înmiresmați”//; //„Tăcerea e lacrimă –/ în hăul gândurilor,/ pierdută pribegesc”//; //„Glasul Tău dangăt de clopot –/ sunet de harfă,/ când ne chemi”//. Și sublimat: //„Pară de foc iubirea/ pentru Tine –/ Miel înjunghiat”//(Pară de foc). De asemenea, adăugăm: //„La Ghetsimani –/ am șezut și-am plâns –/ greu e muntele Tău”//; //„M-ai adus la lumină –/ văd cerul Tău,/ mi-e teamă să Te privesc”//. Se remarcă nevoia de metanoe, de a se hrăni spiritual din Trupul și Sângele Domnului (Sfânta Împărtășanie). Iată cât de frumos, inspirat, clar și concis: //„Mă răstignesc în fiecare zi –/ urmele ghimpilor le bandajez cu crini/ rana din coastă o sărut”//. De asemenea: //„Mă sfințesc cu trupul și sângele Tău –/ țărână și lacrimă sunt/ iartă-mă”//(La Ghetsimani).
Astfel, poeta devine ceea ce dorește în mod suprem în rugile ei: Vas al iubirii și Pară de foc.
Închei, spunând că o credință autentică, profundă, ca mod de viață, trebuie să se vadă, să se audă, nu ostentativ (fariseic), ci discret, dar concret, cu și fără cuvinte. Iar, după caz, uneori cu mai multe cuvinte (precum la Mântuitorul), alteori cu foarte puține, precum în ruga vameșului, pe treptele Templului, în cea a tâlharului de pe cruce; precum în aceea a Mântuitorului Însuși, pe Cruce… Precum, iată, în inspirații micro-psalmi ai poetei Zoia Elena Deju!

by

Referinţă Bibliografică

TICU LEONTESCU, ZOIA ELENA DEJU ȘI VERSUL SĂU FILOCALIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 noiembrie 2022