TOAMNA DIN INIMA VERII
Se-abate râul din calea amiezii
și malul strânge pietre zbuciumate,
văzduhu-i despicat de raze coapte
tălpile ard nisipurile falezei.
Încinsă-n soare-o stâncă anonimă
priviri piezișe aruncă-n nori eretici,
fiindcă dezordonați și enigmatici
aleargă bolta turmă după turmă.
O mână grea de zăpușeala verii
se lasă peste pacea din câmpie,
răsuflă rar pământu-n agonie
și strânge floarea albă… pălesc merii.
Dar nu vezi mâna care-ascunde ploaia
și-o însoțește doar cu așteptarea,
în ea reverberează și durerea
ce-a stins cândva în suflete văpaia.
Blestem trădărilor ce uită mâna
cu mângâieri din nopțile de patimi,
tot ea va șterge urmele de lacrimi
ce vor aduce -n suflet… rece toamna.
Pompiliu Crețu


