Spirit enciclopedic al culturii române și precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788, Herța — m. 12 noiembrie 1869, Iași) și-a asumat în Moldova rolul de ctitor cultural (al învățământului, teatrului și presei) și îndrumător al vieții literare pe care l-a avut și Ion Heliade Rădulescu în Țara Românească.

Născut în familia preotului Lazăr Asachi, de origine transilvăneană, viitorul om de cultură și-a început pregătirea educațională în sânul familiei și, probabil, chiar la Școala Începătoare din Herța. Cert este că, după 1795, când familia sa se mută la Lemberg, Gheorghe Asachi și-a continuat studiile în limbile polonă, latină și germană la Gimnaziul de acolo.

După absolvirea gimnaziului, acesta a urmat, între 1802-1804, în cadrul Universității din Lemberg, cursurile (logica, matematica, istoria naturală, fizica, metafizica, etica, chiar și un curs special de arhitectură) Facultății de Filozofie, Litere și Științe, întrerupte totuși înainte de a promova în totalitate examenele anilor al doilea și al treilea.

Chiar și așa, în acest centru universitar, au fost puse bazele culturii enciclopedice a lui Gheorghe Asachi, care, în iulie 1805,  a plecat la Viena, unde, până în aprilie 1808, a studiat astronomia și matematicile superioare, respectiv pictura, fiind martor totodată și la pătrunderea în oraș a armatei franceze condusă de împăratul Napoleon.

La 13 aprilie 1808, a pleca în Italia să-și continue studiile clasice, adică literatura Renașterii și cea clasică latină și italiană, arheologia, pictura și sculptura. În cei patru ani cât a stat în Italia a consacrat o mare parte din timp picturii.

În contextul frecventării boemei artistice, tânărul Asachi a cunoscut-o pe Bianca Milesi, fiica unui bogat negustor din Milano, refugiat la Roma, de care s-a îndrăgostit (chiar dacă era vorba de o dragoste spirituală, platonică), aceasta având meritul „să-l facă din pictor poet”, după cum reiese din propria lui mărturisire. Dragostea pentru această tânără frumoasă și cultă (studiase, la rândul ei, matematicile, filozofia și pictura) a rămas statornică până în 1849, când aceasta a murit de holeră la Paris, deși aceasta își întemeiase încă din 1825 o familie cu doctorul francez Mojon, având și trei copii.

Revenit în 1812 la Iași, Gheorghe Asachi s-a dedicat unei bogate activități culturale, fiind un pionier al sistemului de învățământ moldovenesc, în fruntea căruia se afla Academia Mihăileană, fondator al presei literare (Albina românească, devenită ulterior Gazeta de Moldavia, cu suplimentul ei literar, Alăuta românească) și prezidând începuturile teatrului. Fiind refractar la ideile revoluționare și unioniste, după 1848, și-a pierdut poziția de spiritus rector al vieții culturale, continuându-și totuși activitatea literară (de poet, prozator și dramaturg) până la senectute și moartea sa din 1869.

Opera poetică a lui Gheorghe Asachi este una destul de consistentă, apărându-i la Iași, în 1836, două volume de versuri: Culegere de poezii (ediția a II-a, adăugită, în 1854; ediția a  III-a, 1863) și Fabule alese. Acesta a cultivat mai toate speciile și stilurile poetice (anacreontice, balade, elegii, fabule, imnuri, legende, meditații, ode, satire, sonete) ale epocii sale.

Gheorghe Asachi rămâne în istoria liricii românești drept ctitorul sonetului. Iată sonetul Către Tibru, datat 1810, modelul fiind evident Petrarca: „O, tu, râule mărețe, ce întinzi a tale unde / Între șepte colnici, faima al Ausoniei vechite, / De la tine rechem astăzi, în durerile profunde, / Adăpost și lin repaos lângă râpele-nverzite. // Mai plăcut şi senin aer nu-l aflai încă oriunde, / Văi, preluci, stânci, râurele ce atât să mă invite / Ca cea patimă-ncruzită care inima-mi pătrunde / S-o rezic în dulcea limbă al Italiei mărite. // Nici sunând pe fluier doine încă-n Dacia umbroasă / N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line / Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasă. // Nici aiure mai duioase nu văzui, nici mai senine / Două stele-ncântătoare între graţii mai frumoase / Decât care lucesc astăzi preste ţările latine.”¹

Alte sonete mai interesante, scrise în italiană și în română, sunt cele din care se străvede dragostea acestuia pentru Bianca Milesi. Elegia La moartea părintelui meu seamănă mai degrabă cu o odă, durerea pricinuită de acest eveniment fiindu-i mascată de elogierea virtuților celui răposat. Elegia de dragoste a petrarchistului Asachi dobândește însă „o noblețe abstractă, iubirea nemaifiind aceea senzuală a primilor trubaduri și tânguirile lăsând deseori locul exprimării fericirii fără margini a îndrăgostitului de ideal. Nu mai e năvala neînfrânată a simțurilor de la Conachi, ci o sete de comuniune sufletească și de beatitudine…”² opinează criticul N. Manolescu.

Deși, în general, avem în Asachi un scriitor clasic, temperamental vorbind, acesta nu rămâne imun la prefacerile estetice ale secolului, scriind după 1840 mai multe Balade și Legende, în care s-a străduit să încropească, la fel ca Vasile Alecsandri sau, mai târziu, ca George Coșbuc, o mitologie națională inspirată din folclorul românesc.

În balada Dochia și Traian, criticul G. Călinescu identifica unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii române, și anume, mitul etnogenezei românești:

„Întâiul mit e Traian și Dochia, simbolizând constituirea însăși a poporului român. El a încântat pe romanticii noștri în frunte cu Asachi, care e primul getizant. Propriu-zis circulă numele de Traian, de Dochia, Dochița, în colinde. Asachi a răspândit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmărită de Traian și prefăcută de Zalmoxe la rugămintea ei în stâncă spre a scăpa de urmăritor.”³.

Interesante în felul lor sunt și cele câteva duzini de fabule scrise de autorul celebrei balade Turnul lui But⁴, care constituie adaptări sau imitații după clasici, dar, în general, mult mai slabe decât cele ale unui Costache Stamati sau Alecu Donici, respectiv, o serie de meditații romantice, dintre care cele mai izbutite par Anul Nou – 1947,  Mormântul sau Amor de patrie.

Prevestindu-i tematic, uneori stilistic, pe Bolintineanu, Alecsandri și chiar pe Eminescu, Gheorghe Asachi este unul dintre corifeii zorilor poeziei românești.

Note bibliografice

1 Asachi, Gheorghe, Cântul cignului, București, Editura Litera, p. 45

2 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 161

3 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2003, p. 62

4 Baladă inspirată după Lenore, de Bürger, în care apare motivul literar al strigoilor, prelucrat mai târziu și de Alecsandri și Eminescu.

by

Referinţă Bibliografică

Un ctitor al culturii românești: Gheorghe Asachi/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 noiembrie 2023