Poetul Ioan Nicolae Muṣat , „un dacolog creṣtin ortodox” cum avea sã-l caracterizeze profesorul Gheorghe Bucur din Tulcea[1], (cu nume predestinat, aṣ mai adãuga eu) ṣi-a suflecat mânecile ṣi a purces cu hãrnicie ṣi de bunã voie ( „Căci nimeni nu mi-a făcut mai mult rău / decât singur mi-am agonisit…/ Și nimeni nu m-a vătămat / mai mult decât singur m-am sfâșiat…”) la facerea acestei cãrṭi[2] aṣa cum ne îndeamnã ṣi pe noi , cititorii, mai mult sau mai puṭin pricepuṭi ṣi cunoscãtori în ale Adevãrului: „Veniţi dar acasă şi-ncepeţi lucrarea, / Să ştiţi unde mergeţi şi de unde-aţi plecat!” pentru cã acum pare a fi cel mai potrivit mo-ment, acum când „ Europa e-n țipăt” ṣi „Uită Europa că are origini, / Toţi uită de unde părinţi le-au plecat!” . Ba chiar situaṭia este chiar ṣi mai gravã, dupã cum aflãm spre finalul cãrṭii , pentru cã oamenii „Pierdutu-şi-au candela în rătăcire / şi nunta luminii le este murire.”
Inginerul automatician Ioan Nicolae Muṣat îmbinã într-o manierã ineditã poe-zia , istoria , religia ṣi filozofia trecându-le prin filtrul sãu logic ṣi pragmatic asupra vieṭii. Aplecat mai bine de 30 de ani asupra scrierilor religioase dar ṣi istorice, punând cap la cap descoperirile lingvistice ṣi arheologice, urmãrind mersul societãṭii ṣi impactul ei asupra mediului gazdã, Ioan Nicolae Muṣat reuṣeste o lucrare amplã bazatã pe viziunea, atitudinea , comportamentul ṣi fizionomia omului sortit sã vieṭuiascã între cer ṣi pãmânt. Destul de grea ṣi îndelungatã aceastã lucrare de aceea nimeni nu-i poate înṭelege mesajul pânã ce nu gãseṣte cheia, pânã ce nu cunoaṣte alcãtuirea totului în tot… Probabil ṣi pentru cã aceastã cheie ṭine ṣi de ceea ce autorul avea sã numeascã ṣi sã defineascã într-o altã lucrare a sa „ergogetica” fiind un întreg proces de ortodoxare a lumii pornind de la exemplul strãmoṣilor geto-daci (niṣte pseudo-creṣtini, aṣ spune eu). El crede ṣi o afirmã ṣi cu alte ocazii, în primordialitatea Sfintei Evanghelii asupra tot ce s-a scris ṣi transmis în orice fel de-a lungul existenṭei omenirii.
Prima parte a cãrṭii, numitã „Europa e-n țipăt”, este un poem – manifest ce face apel la întorcerea cãtre Dumnezeu ṣi România iar cea dea doua carte , numitã „TRĂDĂTORILOR DREPTEI CREDINŢE” , autorul îṣi revarsã întreaga sa gamã de furie ṣi tristeṭe pentru cei care au pângãrit ṣi distrus omenirea, în general, poporul român , în special: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară / Peste voi toţi, trădătorii de ţară, / Nu-i loc să v-ascundeţi şi e prea târziu, / Păgânitu-le-aţi toate din tată în fiu , etc.” Cea de-a treia parte a cãrṭii, cu numele „Paștile Tău, Doamne!” trimite cu gândul la Psaltire, fiind alcãtuitã dintr-un ṣir de 12 poeme (numite modest “glose şchioape”) ce au ca mesaj „Paştile Tău, Doamne, pecetluit-a sensul a toate, / Cârtirile-s vane, viitoru-i trasat cu dreptate, / Dreapta conştiinţă în Lege-şi adună puterile, / Îndreaptă ştiinţă, lucrează din doruri cântă-rile.” care degajã speranṭã ṣi bucurie: Paştile Tău, Doamne Hristoase-i nespusă în-credere, / Fixează în carne, în lume-a Scripturii prevedere, / Planul este din veci, nimeni, nimic nu poate să-ntoarne , / Cu dreptatea petreci bucuria Paştilor Tale, Doamne!!!”
Acum când „dacii luminii din vetre-au renăscut!” ar fi cea mai potrivitã ṣi poate, ultima ocazie ca „ Să se reculeagă, se-ntoarce acasă / Oricare om sincer şi ori-care popor!”, desigur cã ṣi, mai ales, poporul român… Aceastã întoarcere fiind spre zidirea unei noi civilizaṭii, ceea ce autorul numeṣte în volumul sãu „Catedra Sfântului Marelui Mucenic Sava” ca fiind „omocraṭia”, o solidã perspectivã asupra rolului lu-minii (spirituale) în lume.
Prin urmare, cartea „Paștile Tău, Doamne” a poetului Ioan Nicolae Muṣat nu este nu doar o înṣirurire de versuri mãiastre ci un real ṣi complex îndemn la „trezvia minṭii” ṣi la „punere de început bun” (cum ar zice monahul), un amplu ṣi fundamentat îndemn spre întoarcerea la valorile creṣtine ṣi strãmoṣesti (geto-dacii fiind doar un pretex, în opinia mea).
De altfel paralele biblice se întrepãtrund pretutindeni în aceastã carte-poem; spre exemplu: „Căci bătrâna vatră se-ntoarnă mireasă, / Aşteaptă Mirele şi-i gătită-n pridvor!” face trimitere la Mireasa Bisericã Ortodoxã ṣi la Iisus Mirele ei . Existã chiar ṣi o aparentã „Cântare a Cântãrilor” în versurile poemului „Duioasă copilă de zbor, Daniela / Să știi că femeia e dragostea grea, / De-aceea și viața irupe a rea / În trai amăgirea de spintecă vela….etc.” pentru cã sfârṣeṣte în gustul amar „Cum văd eu femeia, și moarte și viață, / Și Eva păgână și Maica de Crin / Doar ea hotărând univers și destin / Pășirea luminii spre clipa din față. / De-aceea suntem două lumi într-o lu-me, / Cei fără Măicuță și cei fiii Ei”. Autorul invitã femeile de astãzi, care ṣi-au pier-dut demnitatea, la ascultare (religioasã) adicã sã reconsidere modelul femeilor creṣti-ne, specific României deoarece prin „Crãciunarea” Fecioarei Maria ṣi transformarea ei în Maicã a Luminii, nu vine doar izbavirea ci ṣi schimbarea condiṭiei femeii pierdutã prin pãcat, o ridicare cu ochii spre cer, o reînviere prin credinṭã „Căci e Crăciunarea Luminii, tăria / Cea dar hotărâtă, din bun început, / Ce astăzi pătrunde pământul durut / În pas ascultării Măicuței Maria.”
O altã cântare de dragoste îṣi va mai face loc în carte, mai târziu, de data aceasta este o cântare pe care o adreseazã însãṣi Dumnezeirea creaṭiei sale, omul : „Te-am făcut om din dragoste-adâncă / nu te-am făcut fier, nu te-am făcut stâncă / În tine-am adunat nădejdi, bucurie / nu te-am făcut ceva, aşa, ca să fie”. O cântare care sfârṣeṣte tot în notele triste ale dezamãgirii : „Dar tu om te-ai umplut de mândrie / crezut-ai că mărirea-ţi e datorită ţie” ṣi „Vai ţie, om, de cum te-ai căzut / din dragostea-n care Dumnezeu te-a făcut!”
Doua cãi sunt cele care conduc la îndumnezeire: ascultarea prin credinṭã dar ṣi bucuria necondiṭionatã, cea nevinovatã ca a unui copil. „Bucuraṭi-vã” îndemna adeseori, în Scripturi, Mântuitorul dar ṣi „De nu va fi unul dintre ei asemeni acestuia, dintre cei mici ai Mei , nu va intra în Împãrãṭia Cerurilor” iar alegerea cãilor ne diferenṭiazã împarṭind responsabilitãṭi ṣi generând viitoarele sancṭiuni. Din cele douã, autorul pare a fi preferat copilãria: „Copilul aleargă în cercul de flori / orizonturi de gând să desfa-că / se joacă lumina-n dimineţi de fiori / copilul bucuriei Buzăului joacă” dar asta nu îi oferã decat o amarã conṣtiinṭã a micimii firii sale omeneṣti „Ce e cu mine măi surioară / ce e cu mine fratele meu?/ Mă lupt cu mine, cumplită fiară, / dar eu pierd mereu şi mereu.” Rezolvarea îi este imposibilã fãrã ajutorul Copilului Divin: „Refă-mă Doamne, mă scoate din ruperi / mă scoate din vină chiar azi / mi-e repede tot şi-s doar întreruperi / când orice te-agaţă să cazi.”
Cine mai poate salva oamenirea bolnavã de plãceri ṣi de gânduri murdare? („Mă bate-acum durerea unui gând / salvaţi-vă copiii mai curând / şi morţii de sunt albi, ori plini de tină / lăsaţi-i şi pe ei de vor să vină„) Ce fel de Rãstignire? Şi care Înviere? Ce sã-i mai cerem lui Hristos? probabil cã s-a întreabat, îndreptãṭit, poetul pânã cea gãsit teribilul rãspuns : „Viază-ne Doamne pe toţi laolaltă / cu oameni po-poare, cu tot / ne trece aici în viaţa cealaltă / ne scapă acum ca pe Lot!” În viziunea lui Ioan Nicolae Muṣat, omul ṣi umanitatea ṣi-au pierdut rostul ṣi vieṭuirea datã la Genezã îndreptându-se nu spre împlinire ṣi fericire, aṣa cum ar fi normal, ci spre dezastru, nenorociri ṣi suferinṭe, spre apocalipsã. „ Din cumpănă-n cumpănă tot se răscoace / (în pieţe mulţimi stau pe jar) / popoare-s cernute încolo şi-ncoace / se schimbă schimbarea-n zadar.” Autorul, conṣtient de „starea de eu” ce „Poate da consistenţă stării de noi” se culpabilizeazã ṣi suferã împãrtãṣind aceastã alunecare a omenirii , sfâṣiat de lupta celor douã dimensiuni existenṭiale, Bine ṣi Rãu (cei doi tâlhari biblici) ṣi sfâr-ṣeṣte implorând, asemeni Fiului Omului, cel rãstignit între ei, mila divinã: „ Dumnezeule mare, ne-ai părăsit?!” Aceasta nu întârzie însã niciodatã la auzul rugãciunii sincere ṣi „rãcnite din suspinarea inimii” cum zice psalmitul, aṣa cã „Ne cheamă IISus cu cetăţi şi popoare: / Veniţi să fiu pace-ntru voi! / Osteniţi, să veniţi la Nunta cea Mare / îmbrăcaţi-vă-n cer, nu staţi goi!” Îndemnul la unitatea prin credinṭã în Hristos al autorului culmineazã astfel cu o chemare a Divinului însuṣi la moarte pentru lume ṣi rãstignire prin credinṭã, cale între pãmânt ṣi cer: „Paştile, Paştile, Paştile lumii / cetăţi şi popoare trecând la Hristos…/ Corabia trece prin toiul furtunii / de sus Cetatea venind aici, jos.” De altfel, numai de la Hristos Domnul poate veni cea din urmã Salvare pentru cã El este Calea, Adevãrul ṣi Viaṭa! Aceastã bucurie împãrtãṣitã a Paṣtilor dupã apocalipsa spiritualã, autorul nu o vede întâmplându-se decât în mijlocul arcului carpatic, în Dac-ṣa cea strãbunã, devenitã ulterior Har-Geta ṣi chiar „AŞA-ZA” : „IISus ne-a adus frumuseţea de casă / IISus ne-a adus frumuseţea de fraţi / starea de om în Cetatea frumoasă / înaltul de om coboară-n Carpaţi.”, un model de realã comuniune paṣnicã pentru toate popoarele lumii. Un ṣir de exemple istorice ilustre vin sã justifice ulterior, în diverse moduri, aceastã viziune optimistã asupra viitorului planetar culminând cu rugãciuni adresate Reginei, Sfânta Marie a creṣtinãtãṭii, care mai poate salva Sinai România, prin lacrimile sale, deoarece, Grãdina îi este…” Și iartă-mă că te iubesc, Regină / Pun pe frumoşii umeri veşnicia / Căci firea ta e veşnic omenia / Din care ai făcut mândră grădină.”
Multe sunt procedeele literare ale autorului în aceastã carte! Unele dintre ele sunt la îndemâna cititorului ṣi uṣor de apreciat (de exemplu hiperbola „Piciorul zboru-lui sânului tău” ori metafora “seminţei de foc”) , altele necesitã solide cunoṣtinte de istorie, de lingvisticã, religii comparate, etc .(Asa ar fi, de exemplu, compunerea sau descompunerea unor cuvinte „IIsus = ÎI-Sus” ori „daci = d-aci” . „D-aci Pitagora a tras geometrie, / D-aci egiptenii un Sfinx înhăţară, / D-aci e Olimpul prădând geografie,/ D-aci au cuvântul de se numesc ţară! ” . „Străbuna cea Dac-Şa[3] pe toţi vă aşteaptă”sau Ora-ṣtie, T-rai-an, AŞA-ZA , ZA-L-MO-X-IS, etc.) Pe lângã figurile de stil abundã inovaṭiile (cuvinte nou create cum ar fi substantivul „murire „ sau utilizarea extrem de originalã a unor feminine „Iliaşa cheie” sau „Izabelelor preoţi”, „Enohiană lucrare”, „Argeşa zidirii măiastre”, „piatra ierusalimă” ṣi chiar „lumea prea frumoasă muşată” o aluzie la numele autorului!). Existã simboluri care obligã la studii aprofundate (de exemplu cel al trandafirului , al celor „trei trandafiri” ṣi care apare chiar sub forma de „trandafirare” adeseori în context). Utilizarea unor personaje ṣi elemente de legendã ṣi basm românesc (spre exemplu Baba Dochia), a unor versuri baladeṣti „Aduna-m-aş ca să spui / Aduna-m-aş dorului / Las pustia cucului / Iau haina Voinicului, etc.” dau savoare lecturii ṣi apropie textul de cititor. Potrivirea nonconformista a scrisului în paginã ( poeme precum „Hulitu-m-au mult” ori „Undeva între noi”) , caracterele diferite ale literelor folosite în cuvinte, etc. sunt tot atâtea aspecte care ṭin de mãiestria artisticã deosebitã a poetului.
Concluzionând, poetul Ioan Nicolae Muṣat nu este un autor prea comod… Structura ineditã a cãrṭii, reluãrile ṣi completãrile frecvente, trimiterile la texte ṣi denumiri antice pot obosi ori deruta pe alocuri cititorul neavizat. Cartea domniei sale pare a fi o întreagã istorie ṣi filozofie în versuri , o odisee pe care numai un lector erudit o poate parcurge temeinic ṣi îi poate pãtrunde sensurile. E nevoie de o reluare a lecturii ṣi de citire în isihie ṣi „în duh” asemeni Scripturilor pe care accesta le-a îndrãgit ṣi de care s-a legat atât de mult. „Chiar de-aţi furat scrisul, cititul e-al nostru” zice de altfel , autorul în versurile cãrṭii despre care am vorbit ṣi pe care vã recomand sã o lecturaṭi pentru cã „Din traista lui cu vechi și noi / Se scoate pe sine mulțimii…” .
©Mariana Bendou
[1] Gh. Bucur – “Cuvânt despre o pledoarie pentru încreṣtinarea ortodoxã a lumii” din prefaṭa volumului “Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, autor Ioan Nicolae Muṣat, Editura ALPHA MDN, Buzãu, 2015 [2] Cartea “Paștile Tău, Doamne” (versificații de tot orizontul) , se aflã sub tipar[3] Spaṭiul Dac-ṣa este o problema pe care autorul o trateaza ṣi în alte lucrãri fãcând referire la Havila Raiului ṣi la Creṣtinism.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..