Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, com. Răşinari, jud. Sibiu — m. 29 iunie 1995, Paris) este un gânditor paradoxal, care, aflat „pe culmile disperării”, pledează pentru o filosofie lirică:

„Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric. Dacă n-ai ajuns încă cenuşă, atunci poţi face filozofie lirică, adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atât de organice ca şi poezia. Atunci realizezi o formă superioară de existenţă personală, când lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merită nici măcar dispreţul.”[1]

Vizionarismul şi puseele xenofobe din Schimbarea la faţă a României fac din el un autor original şi controversat. După tinereţea sa legionară, Cioran ia calea exilului, stabilindu-se în Franţa unde se erijează în cel mai nihilist filozof al secolului al XX-lea.

În calitate de filosof asistemic, toată opera sa elaborată în limba franceză stă sub semnul pefecţionării stilistice, fragmentarismul fiind amprenta pe care el şi-o pune asupra întregii sale opere de maturitate.

A scrie fragmentar îl scuteşte pe Cioran de a fi consecvent cu sine însuşi, oferindu-i posibilitatea de a se putea contrazice, în felul acesta el devenind un gânditor paradoxal. În timpul exilului parizian, fragmentele aforistice din cărţile sale au fost aşijderea unor petice din care a fost croită mantaua ce l-a apărat şi-l va apăra în continuare de vreme rea.

Despre Pe culmile disperării (1934) şi Schimbarea la faţă a României (1936), care se numără printre cele mai reprezentative cărţi ale lui Emil Cioran din perioada interbelică, cerchistul şi criticul literar Ion Negoiţescu opina în Istoria literaturii române:

„Debutul lui Emil Cioran, Pe culmile disperării (1934), e extraordinar. Nu numai din cauză că toată gândirea sa de tip fragmentar, aforistic, e deja prezentă spre a proclama ab initio disperarea formal nietzcheană şi sensibil kierkegaardiană, care apoi nu va face de-a lungul unei monoton de strălucitoare cariere decât să se ateste pe sine şi mereu să se autentifice. Debutând editorial în urma unei candidaturi la un premiu literar, el nu începe printr-o excepţie decât pentru a confirma regula de mai târziu a contestaţiilor onorifice. Extraordinar e acest debut şi din cauza complexului de genialitate ce încă de pe acum se afirmă în gesticulaţia verbală a textului cioranian (proză constrânsă, totuşi) şi care va cunoaşte o formă într-adevăr explozivă în Schimbarea la faţă a României (1936), prin amestecul de naţionalism turbat şi disperare prăpăstioasă şi nu mai puţin extraordinar din cauza văicărelii orgolioase, pe aceste prime culmi ― iniţiată şi extinsă apoi la tot ce a scris în viaţă Cioran.”[2]

Emil Cioran ocupă în cadrul culturii noastre un statut aparte. Format la şcoala pesimismului filosofic german şi discipol al profesorului Nae Ionescu, Emil Cioran este ceea ce am putea numi un poet sofianic. Da! Un poet sofianic, iar nu un poet filosof, căci iubirea sau ura sunt doar atitudini faţă de sofia (înţelepciune). În debutul volumului Pe culmile disperării, Cioran face elogiul lirismului şi pledează pentru o gândire vie, o gândire lirică.

În această carte de debut a lui Cioran, aflăm mulţi dintre germenii operei sale viitoare, unele teme devenind chiar obsesii pentru gânditorul născut la Răşinari. Astfel, anumite categorii ale negativului, care ocupă un loc central în gândirea lui Emil Cioran, sunt dezbătute încă din 1934. Acestea sunt: singurătatea, melancolia sau tristeţea, disperarea, suferinţa, boala, agonia, moartea, apocalipsul. Sunt, aşadar, teme pe care Emil Cioran le va relua ulterior şi le va dezvolta.

Un capitol din acest volum, intitulat Întoarcerea în haos, este un adevărat poem liric. Aici Emil Cioran se întâlneşte ideatic cu altă mare personalitate a culturii române, şi anume Mihai Eminescu. Întoarcerea în haos este tema eminesciană reperabilă în cea de-a 74-a strofă a Luceafărului. Iată ce profund e acest catren eminescian: „Din chaos Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos … / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.”.

Conceptul de chaos, coroborat cu acela de repaos ne indică puterea uluitoare de sinteză a lui Eminescu, care, doar prin această strofă, depăşeşte cu mult întreaga filosofie greacă antică. Cele două concepte necesită o analiză atentă, în jurul acestora putându-se coagula un studiu vast. Dorinţa celui „apărut din haos”, care se pretinde „nemuritor[3] şi rece” este de a se întoarce, din „cercul strâmt” al vieţii pe pământ, în acelaşi chaos din care s-a ivit, adică de a se hodini (repaosa) în sânul Veşniciei largi şi primitoare.

Nu întâmplător am făcut această paralelă între Cioran şi Eminescu. Ca şi marele poet, gânditorul nostru are această pasiune pentru abstractizare, pentru concepte. De altfel, Cioran avea un adevărat cult pentru poetul moldovean, nu de puţine ori afirmând că el şi opera sa se revendică de la celebrul poem Rugăciunea unui dac.

Despre această carte de debut a lui Emil Cioran, Richard Reschika îşi exprima în a sa Introducere în opera lui Emil Cioran următoarea părere:

„În prima sa carte ― pe care Cioran însuşi o consideră cea mai filosofică dintre toate câte le-a scris şi care îi anticipează toate lucrările ulterioare, mai ales toate temele importante ale dezbaterilor legate de filosofia vieţii ― debutantul, pe atunci în vârstă de 23 de ani, renunţă deliberat la discursul ştiinţific de tip academic tradiţional. În locul unei sistematici seci şi a unei logici argumentative anemice, el uzează în meditaţiile sale filosofice de un mod de exprimare liric, încărcat de paradoxuri. Este vorba de o carte explozivă şi barocă. «Imediatitate» reflexivă, subiectivitate extremă, confesiune necruţătoare, abrevieri epigramatice, articulaţii asindetice şi elipse sunt pentru Cioran formele stilistice în care viaţa «adevărată», «năvalnică», poate lua ― dacă în genere e cazul ― un chip adecvat. Interogaţiile, formele stilistice conjunctivale concretizează caracterul procesual al gândirii subiective, provizoriul rezultatelor. Cititorul este invitat la «conlucrare» activă.”[4]

În ceea ce priveşte eseul său din 1936, Schimbarea la faţă a României, care este probabil cel mai înfiorător rechizitoriu făcut vreodată de un cetăţean ţării sale, Cioran afirma spăşit în data de 22 februarie 1990, pe când se afla la Paris:

„Am scris aceste divagaţii în 1935-1936, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce-am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci.”

„Pasionat” şi „Străin”, iată care sunt cuvintele-cheie pe care Cioran le emite despre acest text. De ce e un text pasionat, e lesne de înţeles, imediat după lectura volumului. Epitetul străin se poate explica însă prin refuzul constant în  al lui Cioran de a-şi mai asuma rătăcirea legionară din perioada tinereţii şi vederile antidemocratice care au impregnat atât de puternic acest volum.

Inspirat de Nietzsche, Hegel, Dilthey şi mai ales, Oswald Spengler, cartea politică a lui Emil Cioran conţine următoarele capitole: Tragedia culturilor mici, Adamismul românesc, Golurile psihologice şi istorice ale României, Război şi revoluţie, Lumea politicului şi Spirala istorică a României.

Tot Richard Reschika face o sinteză succintă a ideilor vehiculate în eseul cioranian:

„Cioran vede în profetism, în mesianism şi în imperialismul cultural şi politic ― dincolo chiar de această morală ― cele trei forme principale ale istoriei universale şi ale interpretării, respectiv figurării ei. În Schimbarea la faţă a României, el dezvoltă pentru ţara sa un fel de program după care, o «cultură mică» poate printr-un «salt istoric», printr-o «ruptură fecundă» să devină, valorificând şi germenii pe care îi are deja în sine, dacă nu chiar o «mare cultură», precum cea germană, franceză sau engleză, măcar o cultură care să aibă un «sens istoric».

Printre constantele româneşti negative, răspunzătoare dintotdeauna de poziţia istorică periferică, de «somnul milenar» în «sub-istorie» de care România trebuie să se scuture, Cioran numără pasivitatea, scepticismul, autocritica, fatalismul, resemnarea, lipsa spiritului de sacrificiu ca şi lipsa simţului pentru valorile autentice, precum şi un exces de cinste şi autoironie.”[5]

Cioran rămâne memorabil prin ideile ce mustesc în această carte şi care au uneori chiar valoarea unui aforism sau proverb: În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu suplineşte lipsa de talent a tuturora. (p. 13); Dacă un singur moment în evoluţia lor evreii erau lipsiţi de furia mesianică, dispăreau pe loc. (p. 19); Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României. (p. 34) Rusia este cea mai mare criză a culturii moderne. (p. 56) etc.

Cioran va rămâne în conştiinţa culturală românească drept un rebel cu un destin măreţ.

 

[1] Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 45

[2] Negoiţescu, Ion, Emil Cioran, în Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Bucureşti, Editura Minerva, 1991, p. 354

[3] Dacii se rugau lui Zalmoxis (numele zeului dac este, de fapt, forma grecizată, prin adăugarea terminaţiei is, a cuvântului zalmoxa, care semnifică mot-à-mot fericire veşnică. Şi indienii credeau în existenţa stării de moksa, fapt care dovedeşte înrudirea spirituală a celor două popoare.) şi se credeau nemuritori, ceea ce înseamnă că Eminescu s-a inspirat puternic din filosofia de viaţă a strămoşilor noştri.

[4] Reschika, Richard, Introducere în opera lui Emil Cioran, traducere în limba română de Viorica Nişcov, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 1998, pp. 28-29

[5] idem, pp. 39-40

by