Traian VASILCĂU,

Scriitor, cercetător literar la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”

Scriitorul și cercetătorul Dumitru Păsat în cartea „Confesiuni epistolare” ne invită să fim părtași la strălucirea unei bijuterii.

Cartea, ne anunță chiar autorul, e de fapt „un eseu, prilejuit de lectura volumului „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondență inedită (Iași, 2000), romanul epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle”.

Nu e vorba doar de o carte, ci de „un extraordinar (și de o inestimabilă valoare) document uman și artistic”, сare conține 93 de epistole eminesciene și 15 aparținând Veronicăi Micle, fiind publicate în premieră.

Dumitru Păsat ne mai anunță că „acest roman erotico-epistolar îi poartă pe acești doi îndrăgostiți pe aripile vântului, parcă luându-i din infernul existenței lor pământești și ducându-i în purgatoriul iubirii lor eterne”.

În continuare, autorul așează cu migală și venerație mai multe scrisori, prima datând cu 10 august 1879, în care Mihai Eminescu își declară nemărginita lui iubire pentru Veronica.

„Nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți să știi cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai bine aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără să nu te iubesc. Văzându-te, am știut că tu ești singura ființă în lume, care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determine întreaga mea viață”.

Urmează scrisoarea a treia, din același august al aceluiaș an, apoi a cincea, unde poetul afirmă că o iubește „tocmai pentru că viața lui a fost un pustiu, tocmai pentru că nimeni nu l-a iubit în adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea și iubirea ei a căutat-o pe pământ și pentru că ceea ce a dorit mai mult, a și aflat”.

Dumitru Păsat conchide că pentru Mihai Eminescu, Veronica Micle devine unica avere și singura fericire.

Deși…„acostată și agasată de către cei din jur, presată de insistențele unor pretendenți, ea îl amenință cu o ultimă scrisoare”. Chiar dacă aflăm de la același cercetător că într-o viață „tristă și deșartă de bucurii”, epistolele Veronicăi sunt singura lui alinare.

Urmează o scrisoare de-a Veronicăi.

„Aci a încetat de-a-mi scrie și ne-am certat rău. Am rămas certați de la 9 aprilie 1880 până la 23 decembrie 1881, când am venit la București la Hotel Regal și m-am întâlnit cu el la Cameră”.

Soarele iubiriilor din nou strălucește în albastrul zărilor cerești, scrie Dumitru Păsat. „Poetul îi propune iubitei sale căile pentru evitarea unei noi rupturi, atenționând-o asupra invidiei și geloziei cu care este privită dragostea lor”. (citat încheiat).

Scrisorile incluse în cartea-eseu și analizate dovedesc o iubire nepământească, una cosmică, de Rai.

În acest sens Dumitru Păsat adeverește că poeta i-a fost o muză constantă. „Eminescu își mai dorește, de altfel, să se plimbe pe sub tei, cum o făceau la Iași adesea. Li s-a împlinit sau nu acel imbold erotic–greu de spus”.

Și tot el competează textul cu afirmația că poemul „Luceafărul”, care e despre cei doi, „reprezintă capodopera capodoperelor și cea mai mare sărbătoare a scrisului românesc, iar Veronica–muza inspiratoare a Poetului național”.

A fost doar bucurie în acest roman sau un ocean de Suferință, totuși?

Răspunsul îl oferă tot Dumitru Păsat, scriind că Dragostea celor doi „se transformă într-o permanentă suferință sau, altfel spus, într-o amară poveste de iubire cu dulce început. Au fost înconjurați de calomnii și injurii ca de un fel de gard de sârmă, care înțeapă și sângerează incontinuu”.

Cu ce ne alegem noi în urma citirii acestui dialog epistolar, care completează imaginea „iubirii absolute a literaturii române?”.

Dumitru Păsat este convins că noi, „cei de azi și de mâine, odată cu Eminescu și Micle, trăim miracolul unei mari iubiri. Avem la dispoziția noastră un roman-document despre viața a doi mari îndrăgostiți, care, spre deosebire de multiplele și diversele romane plăsmuite, este unul „total trăit”, așadar, adevărat, ce se transformă în epopeea nemuritoarei Iubiri Eminescu–Veronica”.

Este vorba, continuă cercetătorul, de un extraordinar roman dramatic, în același timp senzațional, fiindcă îndrăgostiții se iubesc și se ceartă, doresc să fie împreună, dar soarta îi desparte, chiar dacă nu pot trăi unul fără de altul.

Mihai Eminescu în scrisoarea cu nr. 56 străpunge inima Veronicăi și tot el o tămăduiește la loc, scriindu-i:„Tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele–pe care o sărut de mii de ori în somn și trează, și mă plec ei ca robul din „O mie și una de nopți”….

Te iubesc mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururi cu frica-n sân, aș vrea să mor ori să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde”.

Aici descoperim un Eminescu uman, concluzionează cercetătorul Dumitru Păsat, prins în cea mai dulce și serioasă relație de amor, precum și o Veronică deșteaptă, cu aspirații literare, o mamă absorbită de grija maternă pentru fiicele sale, o femeie iubită de poetul tuturor românilor.

Întru consolidarea adevărului despre Dragostea celor doi, cercetătorul Dumitru Păsat include spre sfârșitul lucrării sale un citat din alt cercetător, acad. Mihai Cimpoi, care în volumul „Lumea ca o carte” scrie că „Eminescu vedea în Veronica idealul feminității, în timp ce Veronica Micle vedea în Mihai Eminescu idealul Poetului, idealul desăvârșirii poetice. Putem spune, cu toată certitudinea că trebuie să vedem în ei–în spiritul idealității râvnite–Poetul și Iubirea”.

Iar Dumitru Păsat la chiar sfârșitul cărții-eseu „Confesiuni epistolare” mai adaugă următoarea propoziție: „Mihai și Veronica au trăit și retrăit stările Iubirii la o înaltă tensiune sufletească, de aceea astăzi, poate, „în locul lui menit din cer”, romanul lor abia începe”…

Fapt adevărat, fapt care ne spune că acest roman nu va avea în timp absolut niciodată sfârșit.

Ci doar un veșnic, dureros și mântuitor Început!

P. S. Trebuie să menționăm, în mod obligatoriu, că acest volum se încadrează în triumviratul cercetării lucrărilor eminesciene, în urma cărora Dumitru Păsat a mai editat volumele:„Eminescu și fascinația cărții” și „Eminescu și cugetul german”.

by

Referinţă Bibliografică

Un roman niciodată sfârșit/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 martie 2026