Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VIRGIL RĂZEȘU: DESPRE ROMANE ȘI… VIAȚĂ

VIRGIL RĂZEȘU: DESPRE ROMANE ȘI… VIAȚĂ

În editorialul ultimului număr (dublu) al revistei ”România literară”, dedicat primei cărți pe care a citit-o, domnul Nicolae Manolescu se joacă cu amintirile și nu mai puțin cu cuvintele, afirmând că îi este greu să se oprească asupra vreuneia dintre cărțile care figurau în propria bibliotecă, fie că era vorba de ”Poveștile” lui Creangă, de ”Insula Misterioasă” a lui Jules Verne sau de altă carte de călătorii, ba își nuanțează afirmațiile, conchizând că ”nu mai crede demult că există, la propriu, o primă carte” (?!?) și că, ”de fapt, nu de prima carte e vorba, ci de prima lectură literară, a cărei conștiință o căpătăm doar unii dintre noi, cu siguranță mult mai puțini decât cei care continuă să citească a 1001 carte ca pe cea dintâi”, conform propriilor consemnări. Negreșit, este punctul de vedere al criticului literar de astăzi, care nu se mai poate desprinde de instrumentele sale de lucru.

Ca simplu cititor, mărturisesc că lucrurile mi se par puțin cam alambicate, dacă nu încurcate, cu atât mai mult cu cât autorul ne avizează că ”pentru a fi literară, lectura presupune posibilitatea de a compara între ele căr­țile”. Nimic nou sub soare. Oare nu asta face cititorul obișnuit, cu fiecare carte pe care o citește ? Și dacă, pentru motive numai de el știute, n-o compară cu altele, nu mai este literatură ? Nimic mai adevărat, poți aprecia un roman pentru acțiune, pentru personajele în care te poți regăsi ori pentru alte trăiri pe care ți le-a prilejuit, după cum îl poți analiza numai pentru realizarea sau nerealizarea literară. Dar sub acest dublu strai, el rămâne tot roman, genul de literatură care conține ”cea mai bogată substanță literară”, după afirmațiile autorului.

De altfel, domnului Manolescu nu-i plac romanele. A afirmat-o în repetate rânduri și ne-a spus că nu sunt cărțile sale de căpătâi, că „nu a fost tentat niciodată să scrie şi nu va scrie (pro­babil) nici un roman”. Și e drept că s-a ținut de această promisiune. Ne-a și justificat cauza reținerilor sale prin lipsa de … talent. Să fie oare critica romanelor mai dificilă decât scrierea lor ? Greu de acceptat. Nu știu de unde să-i fi venit aversiunea față de genul acesta de literatură care, în decursul timpului, pe mulți i-a făcut nemuritori, în vreme ce alții râvnesc la cununa de romancier. Ba, mai mult, autorul afirmă că ro­manul îi este … nesuferit, fiindcă … ”nu poate admite ca naratorul să pretindă că intră în mintea şi în sufletul tu­turor per­so­na­jelor sale”. Nu-i dau dreptate. Dimpotrivă, romanele reușite sunt tocmai cele în care autorul reușește să intre în pielea lor. Ca și actorul de succes, care apare pe scenă nu doar ca să declame un text care nu-i aparține, ci cel care se dezbracă de propriile trăsături pentru a intra în pielea personajului său, cu care se confundă, fie că este vorba de Hamlet, în seara asta, fie ca mâine să se afle în pielea unuia dintre bădăranii lui Goldoni.

Distinsul critic literar ne mai spune că romanele nu sunt altceva decât ”viață filtrată de imaginația autorului”. Nici n-ar putea fi altceva. Esența oricărui roman este, înainte de toate, viața și numai viața, în infinitele ei ipostaze. Apoi este literatură. Romanul care nu oglindește viața, nu e nimic, nu are miez, nu are cheag, nu e nici măcar poveste. Poate un proces verbal. Iar cât privește filtrul autorului, tocmai acesta îi marchează talentul și meșteșugul, îl plasează pe o anumită treaptă valorică, este instrumentul care conferă diversitate și savoare întregului și personajelor sale. Prin sita proprie, autorul își definește, își cizelează per­sonajele, înfăptuind un act de autentică ge­neză, tocmai cea care departajează romanele. Paternitatea personajelor dintr-un roman nu este chiar o glumă. Iar dacă scri­itorul nu reuşeşte să intre în pielea eroilor săi, aşa cum o cer acţiunea şi raporturile cu celelalte personaje, el va consemna un eșec care va fi perceput de cititori. Poate că de aceea unele personaje ne plac, în vreme ce altele nu sau chiar ne re­pugnă. Viața este numitorul comun al  tuturor scrierilor, fie mai limitate sau mai ample. Mai mult, este vorba de viața adevărată, așa cum e ea, amestec de bucurii și de necazuri, de frumusețe și scăderi omenești, care seamănă cu a noastră sau a unora dintre noi. Uneori trăită, alteori posibilă. Din modul în care ne este înfățișată viața ne vom aminti de romanele citite. Sau nu. Fiindcă viața însăși scrie romanele adevărate. Viața inventată, fantezistă, virtuală sau falsificată, în care oamenii apar cu tot felul de excrescențe pe capete, cu un ochi pe frunte ori cu mâinile terminate cu gheare sau copite și care își sorb cafeaua într-un bistrou al Parisului și peste exact o secundă, admiră Statuia Libertății, aparține genului rezervat literaturii științifico-fantastice, care nu e pe placul tuturor. Nici al meu.

În ce privește aserţiunea că romanul este un „mor­man de clişee care măsluiesc realitatea … ” nu ne convinge. În fapt, viaţa este una singură, înseamnă o succesiune infinită de asemenea clișee sau secvențe şi cel care se încumetă să le dezvăluie faţetele capătă credibilitate numai în mă­sura în care ştie să le facă plauzibile sau credibile. Şi asta fiindcă, îl citez pe Voltaire, „cărţile cele mai reu­şite sunt cele pe care cititorii înşişi le-ar putea scrie pe jumătate”, după cum Günter Grass ne asigură că scri­ito­rul trebuie să fie un pic mincinos, cu condiţia ca min­ciuna să şlefuiască și să nu fie prea … gogonată.

De asemenea, distinsul cronicar ne trage de mânecă și ne spune, cu subiect și predicat, că «există romancieri care ştiu cum se scrie un roman şi alţii care fură meseria». Să fie ceva neobișnuit ? Nu este o realitate valabilă pentru orice pro­fe­sie ? Cel puțin până reușești să-ți însușești tainele și meșteșugul acelei îndeletniciri.

În cele din urmă, îmi exprim nedumeririle față de poziția domnului Nicolae Manolescu privitoare la roman și cred că poate fi socotită doar o persiflare la adresa celor care se declară, fără drept, romancieri. Că s-a dedicat criticii literare este propria opţiune, dar aceasta este un gen literar la fel de dificil ca un roman, fiindcă antrenează în cel mai înalt grad, respon­sa­bili­tatea, deontologia și conștiința pe care le pre­supune, ca şi posibilitatea de a greşi în raționa­mentele invocate. Altfel, sunt convins că distinsul critic și-a construit edificiul care-l plasează pe un loc binemeritat al literaturii noastre, tocmai pe seama romanelor pe care le-a citit și le-a imortalizat în criticile sale.

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

 

N.B. Practica numerelor de revistă duble nu este chiar ireproșabilă. Mai ales pentru abonați. Îmi amintește de regimul trecut când, din lipsă de hârtie (necesară pentru lozinci), apăreau câteva numere într-unul singur (am în față ”Secolul XX”, numerele 7, 8 și 9). Iar dacă numărul de pagini ar fi dublu, parcă ar mai merge. Doar pentru revistele din provincie care-și trag sufletul de la un număr la altul și nu în cazul R.l., care ar trebui să fie model de corectitudine pentru celelalte surate. Modelul seamănă cu mica ciupeală sau cu refuzul restului din lipsa de mărunți.

Să fi rămas revista în pană de materiale de publicat ? Nu cred.

În urmă cu nu prea multă vreme, citind ”Vreau și eu o rublă”, un articol privitor la un eveniment marcant petrecut prin vecini, avându-l în centru chiar pe Eminescu, dar trecut neobservat la noi, domnul director afirma că i-a plăcut și chiar mi-l publica în numărul 8 din acest an. Să te crucești, nu alta ! Fiindcă rar se întâmplă ca un oarecine să-și găsească loc în vreo o revistă a USR. Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior, mai ales când cineva din contabilitatea revistei îmi cerea – obraz subțire, ce mai – contul în care să-mi achite prestația. ”Nu doamnă, nu am nevoie de bani, doar nu scriu pentru plată”, ”Vai de mine, ăsta e regulamentul, nu putem altfel”. Ce să fac ? Am comunicat contul și, plin de speranțe, am mai trimis vreo șapte-opt materiale la fel de interesante ca și cel publicat. Dar … nimic nu s-a mai întâmplat. Cu o floare ….

 

Facebooktwitterby feather