Să te înalți femeie din scrisul tău, să ai aceeași vârstă cu râul, să consideri scrisul drept rugăciune – iată câteva coordonate ale artei poetice propuse de Mihaela Aionesei în recentul său volum, „Zodia palmelor tale”. Dezvăluind ceea ce este profund și cast în iubire, „cuvintele pe care ți le scriu/ nu dor și nici nu strigă/ sunt lumânări care veghează/ splendoarea mâinilor împreunate/ eu lor mă-nchin/ și simt cum urcă în mine/ un fir de busuioc/ și unul de lumină” („icoana sufletului meu”). Cu răbdare, risipă și îmblânzire de ninsori, poemele decantează neliniștile, topesc partea întunecată a sentimentelor, pentru ca, din adânc, de acolo unde „o gheară în umbră și spaimă/ umblă cu sabia scoasă din teacă”, din acel „sălaș pentru singurătate” să izbucnească, pură și clară, o nouă viziune a sentimentelor: „cuvintele mele se aruncă spre lună/ să-și spele în stele ochiul de lut/ apoi se întorc într-o ploaie măruntă/ să îmbrace în lumină adâncul/ acestui necunoscut/ ce sapă-n mine ca în piatră/ să mă aflu/ să te cânt” („altfel de poem”).
Mihaela Aionesei stăpânește tehnica metaforei, iar poemele pe care le scrie sunt, de cele mai multe ori, în totalitate, o expresie metaforică a dorului, sau a stării de plutire, sau a căutării, sau a nevoii de atingere: „mi-e dor să văd cum umbli/ treierând ninsorile/ cu mângâierile și șoapta/ atât de adânc și greu/ că nu mă pot întoarce/ nicicând la toamna/ care-am fost” („beatitudine”). Stările de exaltare sunt urmate de tihnă meditativă, apoi vine revelația, căci a iubi, par a spune poemele, înseamnă să te apropii de Dumnezeu, prin omul iubit: „nici un bărbat nu mi-a surpat zidurile/ niciunul n-a îndrăznit să mă arunce/ în fântâna din mine/ în adâncul ei mă văd cum scot/ pentru poeme/ apă vie/ și-n fiecare seară/ îți mulțumesc în rugăciuni/ că-mi ești/ lumină lină” („revelație”).
Erotismul feminin este sugerat cu decență, clocotul fierbinte și mundan se simte în textura metaforică, dar există întotdeauna un văl de purpură și aur, cum ar spune Poetul nepereche, care transfigurează magma realului și-o transferă într-un imaginar celest: „din lăuntrul tău stelele luminau zidul/ al meu căzuse la o intersecție înainte să te întâlnesc/ și n-am mai fost în stare să-l iau în spinare/ eram ușoară și simplă/ ca o boare care repetă la nesfărșit dansul/ surprins de întâmplare// umărului meu stâng îi crescuse o aripă/ în prelungirea ei te sprijineai atât de blând” („întâmplare”).
„Ți-am rămas datoare cu luna de pe deal” („înfrigurare”), mărturisește poeta într-un monolog liric adresat; cel iubit, ca mirele din „Cântarea cântărilor”, este dăruit cu miresme, cu voluptatea rostirii, este invocat cu înfrigurare atunci când lipsește, este așteptat să modifice conturul realității: „să vii încet…/ să vezi cum am umplut/ cu lacrimi țarcul/ copilăriei tale// din fiecare bob/ se va ridica zâmbitor/ un înger pregătit/ pentru îmbrățișare/ să nu te temi/ sunt daruri rare/ doruri/ pentru toți anii…” („pentru toți anii…”). Dragostea este o întâmplare și „Tot ce-i întâmplător e acoperit de divinitate”, cum bine spune acest moto ales de Mihaela Aionesei din Aristotel; dragostea vine pe furiș, neprogramată, și poate să-ți schimbe lumea și sensul ei, ea depășește cercul de lut și tinde spre integrarea în cosmicitate: „cuvintele mele se aruncă spre lună/ să-și spele în stele ochiul de lut”.
Poeții din generația mai tânără, obișnuiți cu explorarea banalului, a cotidianului, cu fragmentarea și exprimarea nudă a propriei realități, în numele autenticismului, rareori folosesc interogația retorică, punctuația subiectivă și voalarea unei stări prin reprezentarea ei simbolică. Mihaela Aionesei preia lecția expresioniștilor și o transpune în limbaj modern, demersul ei neocolind acea „spiritualizare lăuntrică” de care se făcea „vinovat” și Lucian Blaga: „de nu-i iubire,/ de ce în mine se ciocnesc/ cu atâta patimă scântei de stele?/ de ce în scorburi de pământ mă ascund/ și îndrăznesc numai în zarva ploilor/ pe nume să te strig/ în timp ce de la tâmplă până în călcâie/ doar tu îmi crești…” („ecou prelungit”).
Forța vitală a sentimentului și a expresiei lui poetice vine din cer, din apă, din foc și din pământ, din acele elemente stihiale/primordiale la care făceau trimitere și poezia lui Blaga, și poezia lui Trakl și poezia atâtor artiști care încercau să cunoască lumea din perspectivă emoțională personală: „pământul duduie de amintiri/ de parcă cineva ar fi aprins jarul/ pe care-l țin strâns de-atâta vreme/ într-o cruce” („e martie în lume”).
Pendulând între terestru și celest, renunțând la cromatică și preferând un decor fragmentat, spiritualizat, luminat de arderea lăuntrică, poemele Mihaelei Aionesei au sinceritate și prospețime, poate pentru că vin dintr-o trăire autentică a stării de har: „e iarnă, e prima iarnă în care nu stau/ cu sufletul întins în zăpadă/ ci în dragostea care inundă cerul și pământul/ în carnea ei e cald/ ca în aburul unui staul plin de oi/ în sângele ei cineva cântă/ leru-i, Doamne, leru-i ler” („colivia de nisip”).
* Mihaela Aionesei: Zodia palmelor tale, Libris Editorial, 2016
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..