Vasilica Grigoraș: Stimate d-le Ilie Serediuc, ne cunoaștem de câțiva ani și mă bucur an de an de lectura romanelor dumneavoastră primate în dar. Citindu-le cu deosebit interes, curiozitate, meticulozitate de bibliotecar și om de litere mi-am umplut inima de bucurie și mi s-a confirmat încă o dată convingerea că din trăirile și stările unor călătorii se pot scrie romane deosebit de interesante. Vă admir pentru această îmbinare de calități, ce-i drept mai rar întâlnite: cea de inginer și scriitor și vă felicit.
Pentru cititori, cred că nu e lipsit de importanță, ba chiar interesant să afle mai multe despre dumneavoastră, profesia de inginer constructor și postura de romancier. S-o luăm cu începutul: când și unde v-ați născut, domnule Ilie Serediuc?
Ilie Serediuc: M-am născut într-o zi de joi spre vineri a anului 1950, în data de 20 iulie – era luna lui cuptor și se sărbătorea Sfântul Proroc Ilie. Înregistrarea nașterii s-a făcut cu data de 21 iulie în a 202-a zi a calendarului gregorian. Unul dintre cei mai importanți proroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie, este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sf. Ilie este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său când el se înălța la cer într-un car de foc tras de cai. Părinții mei și rudele apropiate spuneau că eu am venit pe lume cu ziua mea, adică am fost botezat cu numele de Ilie care se află în zodia Racului și totodată în zodia Tigrului de Metal (oțel), conform zodiacului chinezesc.
Am crescut într-un sat mic, Slobozia, situat în nordul României, fostul raion Dorohoi, acum județul Suceava. Satul Slobozia este așezat pe un plai care urcă lin din lunca râului Siret și se oprește la poalele dealului Pleșa. O dată ajuns pe dealul Pleșii și privind spre vale, poți vedea ca în palmă satul, lanurile de grâu și apoi apa Siretului care curge domol spre Dunăre. Satul a fost ctitorit prin anii 1830 de un mic grup de răzeși veniți din zona Cernăuților (sudul Ucrainei de astăzi), pe motivul neînțelegerilor cu arendașii locali. Străbunicul meu din partea tatălui a fost unul dintre ctitorii satului Sobozia – un sat cu oameni slobozi, adică liberi!
V.G.: Interesant ceea ce spuneți despre satul în care v-ați născut. Vă rog povestiți câte ceva despre familia dumneavoastră și locurile natale.
I.S.: Părinții mei proveneau din două familii prietene ce locuiau în sate vecine. Bine înstăriți, proprietari de terenuri agricole întinse pe zeci de hectare, multe animale de tracțiune și carne, locuințe spațioase și proprietari de dughene sătești. Ambii bunici, buni prieteni, au sărit în ajutorul răsculaților din Flămânzi-Botoșani și, fără să vrea, au devenit conducători ai răscoalei țăranilor de la 1907. Au scăpat de la împușcare ca prin urechile acului. Mama era mai tânără decât tata și era copilul cel mai mic din cei paisprezece frați și surori ai familiei Ioan Râznic – bunicul meu. Tata a fost unicul copil al familiei Luca Serediuc, născut la vârsta bunicului de aproape șaizeci de ani, bunica fiind mult mai tânără. Noi am fost doi copii: sora mea era mai mare cu cinci ani și eu, băiatul unic cel mai dorit și așteptat de părinți. Mama avea studii medii la școlile pentru fete de orașul Suceava, iar tata a urmat școlile primară, medie și liceul la vestitul liceu „Laurian” din Botoșani, școală unde a învățat și poetul național Mihai Eminescu. După terminarea liceului, tata a urmat „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” (AISCI) din București, fiind angajat în perioada studenției de către industriașul Nicolaie Malaxa din Huși (pentru a obține bani de întreținere pe perioada studiilor).
Copilăria mi-am petrecut-o cu sora mea, părinții, verișorii din partea mamei și colegii de școală. Casa părintească avea grădina și livada foarte mari, cu pomi fructiferi și viță de vie care îmi dădeau tot timpul de lucru, din primăvară până toamna târziu când venea frigul. În curtea noastră mai aveam miei de la oi, viței, pisici și câini de care trebuia să am grijă. Vara mergeam în pădure cu tata la cules de ciuperci, fragi, zmeură și mure iar seara, când soarele se lăsa spre apus, mergeam la scăldat și pescuit în râul Siret. Puțin mai târziu, ca elev, culegeam plante medicinale pe care le duceam la școală, asta fiind sarcina obligatorie a fiecărui elev pentru care primeam note bune la purtare. Mama era foarte ocupată cu alte treburi pe care eu nu știam să le fac și, în mod special, cu prepararea mâncării pentru oamenii care lucrau la câmp (la prășit, cosit, secerat de grâu, cules porumbul, săpat cartofii, sfecla de zahăr, etc.). În concluzie pot spune că am avut o copilărie foarte frumoasă, dar fiind și ocupat tot timpul cu foarte multe treburi și învățatul pentru școală!
V.G.: Unde ați urmat cursurile școlare? Cum v-ați decis să îmbrățișați profesia de inginer constructor și unde ați fost student?
I.S.: Am început școala primară clasa I-a la 15 septembrie 1957, la școala din sat. Învățătoarea Geta Tomșa, care mi-a luat mâna dreaptă în mâna dânsei și m-a învățat să scriu și să citesc, era o domnișoară foarte tânără, proaspăt venită de pe băncile școlii pedagogice. Astăzi când scriu aceste rânduri dânsa este în viață, are 95 de ani și locuiește în comuna Hânțești, județul Botoșani. În clasa a șaptea părinții au decis să plec în orașul Suceava, Cetatea de Scaun a lui Ștefan, unde se făcea școală serioasă și unde m-am acomodat mai greu la început, fiind desprins de colegi, părinți și casa părintească. Am locuit în oraș la unul din fratele mamei până la terminarea clasei a opta (eram prima promoție cu 12 clase!). Am dat examen și am promovat în clasa a noua la „Colegiul Național Ștefan cel Mare” – Suceava, locuind la internatul colegiului până la terminarea clasei a XII-a, în anul 1969. Cu cât mă apropiam de terminarea colegiului, părinții mei gândeau la pasul final pentru mine – facultatea. Sora mea era studentă la facultatea de Medicină din Iași, anul III, și complotase cu mama fără știrea mea să mă pregătească în timpul vacanțelor de vară pentru medicină, secția stomatologie, deși din clasa a noua eu eram la secția reală, adică matematică-fizică de azi! Deși aveam mult de învățat la fizică și matematică, nu am comentat și am pus mâna pe anatomie și chimie pentru pregătirea la medicină. Sora mea era un foarte bun pedagog și după fiecare lecție mă asculta și îmi punea note pe care le comunica apoi mamei pentru o altă ședință de discuții interne! La indicațiile mamei, tata (mai rar!), fiind economist de meserie, mă sfătuia să fac inginerie la politehnică. Eram un elev bun la școală, cu note mari, iar examenul de bacalaureat l-am luat cu notă foarte bună.
Cu diploma și actele personale în buzunar am urcat în tren și am venit la Iași. Sora mea era în sesiune, trecea în anul IV la Medicină Generală și era tare ocupată. I-am spus că nu voi da examen la Medicină fiindcă nu suport spitalele și nici mirosul de medicamente.
– După ce ai învățat trei ani pentru Medicină acum ce vei face?
– Sunt îndrăgostit de construcții, de aer curat, de natură și de oameni, i-am zis.
Atunci se construia barajul de la Vidraru, iar interviurile transmise la tv m-au influențat pentru toată viața. M-am înscris la Institutul Politehnic din Iași, Facultatea de Construcții, secția Drumuri, Poduri și Căi Ferate pe care am terminat-o în anul 1974, cu examen de licență și Diplomă de Inginer Constructor. Tatăl meu a fost cel mai îngrijorat din familie pe toată perioada facultății noastre fiindcă, deși era șef contabil, dar cu salariul mic, se gândea că nu va reuși să ne întrețină pe amândoi în același timp la cele două facultăți pe care le urmam. Eu și sora mea am venit în ajutorul tatălui fiindcă am învățat bine și am primit burse de merit toată perioada facultății. Eu am lucrat pe șantierele din țară în toate vacanțele de vară, iar cu banii câștigați îmi acopeream necesarul de îmbrăcăminte și încălțăminte de iarnă. Am reușit doar prin muncă!
V.G.: Pe vremea noastră, după terminarea cursurilor universitare, se primea repartiție în țară și trebuia musai să mergem acolo pentru trei ani. Unde ați fost repartizat după terminarea studiilor și câți ani ați rămas în acel loc?
I.S.: După obținerea diplomei de studii inginerii absolvenți erau invitați într-un amfiteatru dotat cu mijloace de comunicare cu toate facultățile de construcții din țară pentru obținerea repartiției la un loc de muncă din România. Fiindcă statul român cheltuia în cinci ani mulți bani cu formarea noastră ca ingineri, la terminarea cursurilor universitare și repartizarea la locul de muncă fiecare inginer era obligat să lucreze trei ani la locul ales în schimbul unui salariu de inginer stagiar de 1510 lei lunar. După acel stagiu de trei ani, inginerul avea două opțiuni: fie să rămână în același loc de muncă având posibilitatea să obțină avansări și mărirea salariului, fie să plece la un alt loc de muncă. Repartițiile pe țară se făceau în funcție de îndeplinirea unor condiții de către inginerii absolvenți și anume: șefii de promoție alegeau primii locul de muncă, iar apoi își alegeau repartițiile cei cu media notelor descrescătoare. Aveau prioritate cei căsătoriți și cei care se apropiau de locuința părinților, în funcție de locurile de muncă disponibile. La Iași am primit repartiția tinându-se cont că terminasem cu media aproape de zece și eram căsătorit de șase luni cu colega mea de bancă de la aceeași facultate și secție. Fiindcă Iașul și Suceava nu aveau locuri disponibile, am ales orașul Bacău care avea patru locuri libere pentru patru ingineri constructori, la Direcția de Drumuri și Poduri Bacău, secția Moinești. Ne-am prezentat la post imediat după primirea repartiției, am primit spațiu de cazare și peste câteva luni am primit un apartament cu două camere și o mașină de teren ARO, cu șofer pentru deplasări la punctele de lucru. Am fost încorporat și am făcut armata timp de patru luni la o unitate de geniu din București, iar după armată am fost numit șef de secție cu delegație, eu fiind inginer stagiar. Chiar dacă eram stagiar, conducerea Direcției Bacău a avut mare încredere în mine și am primit o retribuție foarte bună de peste 5.000 de lei lunar, pe măsura muncii mele de 12-14 ore pe zi. Am lucrat la Bacău aproape cinci ani, dar am fost nevoit să revin în Iași unde era soția și copilul. Aici am început lucrul ca inginer șef de lot la Trustul de Construcții Industriale Iași, șantierele Combinatului de Utilaj Greu.
V.G.: Din scrierile dumneavoastră am aflat că ați muncit mulți ani în străinătate. Pe ce criterii ați fost solicitat să primiți responsabilități în construirea de obiective economice/industriale importante în alte țări? Care era acest context? Ce relații/contracte economice avea România cu țările respective?
I.S.: Prin anii 1975 (estimativ!) președintele Nicolae Ceaușescu a dat un ordin prin care se înființau în România mai multe intreprinderi de comerț exterior în scopul executării unor lucrări mari în special în țările arabe dar și în câteva țări din Europa și Africa. În continuare voi nominaliza câteva dintre aceste țări prin care am lucrat eu și companiile de construcții care lucrau în baza unor contracte foarte mari. Una din aceste intreprinderi a fost „Departamentul pentru Construcții în Străinătate” care avea două mari companii: „Antrepriza Română de Construcții Montaj” (ARCOM București) și „Antrepriza Română de Construcții și Îmbunătățiri Funciare” București (ARCIF București). Compania ARCOM avea conducerea în București și contracte de lucrări de construcții, instalații și montaje în următoartele țări: Algeria, Irak, Egipt, Siria, Libia, Germania. În aceste țări compania ARCOM avea contracte foarte mari care durau câte 5-6 ani cu un număr mare de specialiști, ingineri, muncitori, maiștri, șoferi etc. În țările arabe, până în anii 1990-1991 au fost executate următoarele lucrări: fabrici de ciment, drumuri asfaltate, fabrici de echipamente speciale, rafinării, fabrici de vagoane de CF, locuințe, vile, abatoare, școli, stadioane, sere etc. Țările arabe plăteau aceste lucrări (estimate la peste două miliarde de dolari USA) cu țiței livrat cu vapoarele petroliere în România pentru rafinare în Rafinăria Midia Năvodari și cu bani cash în moneda țărilor, folosiți pentru cheltuieli locale.
Absolut toate materialele de construcții, instalații și echipamente erau livrate de România cu camioane TIR ori cu vapoare din Constanța, unde exista un depozit imens. Toate unitățile de constructii din România, din sfera MCInd. (Ministerul Construcțiilor Industriale) aveau ordin să asigure forța de muncă în șantierele din străinătate și nu pe oricine! Criteriile de selecție a personalului, până în anii 1990, erau următoarele: să fie membri de partid, buni meseriași, fără antecedente penale, comportament civilizat, să cunoască o limbă străină. Marea majoritate a personalului erau bărbați, nu erau acceptate familii cu copii și nici femeile singure (cu unele excepții la medici, personal pentru cantine și spălători de rufe). În baza criteriilor de mai sus eu am fost selecționat profesional, verificat de specialiștii securiști și am primit pașaport pentru șantierele din Irak, la un contract de realizare a unei fabrici de echipamente speciale pe o suprafață de peste 20 de hectare, necesare industriei de război Irak-Iran.
Am fost numit șef de șantier aproape doi ani și apoi avansat în funcția de Director General al Filialei Arcom Irak cu sarcini de serviciu pentru terminarea a două fabrici de ciment la distanță de 1.000 km una de cealaltă, punerea fabricii de echipamente în funcțiune și predare la beneficiar precum și alte lucrări mai mici. Am avut cel mai mare număr de oameni în subordine din toate șantierele Arcom, de 8.000 de oameni, răspândiți în toate șantierele din Irak. Am lucrat în Irak aproape șase ani, toți în stare de război real și am revenit definitiv în țară în septembrie 1989.
După așa zisa revoluție din luna decembrie, contractele din țările arabe au fost închise, iar eu am fost direcționat de compania ARCOM SA București în est, pentru a executa lucrări la contractele încheiate cu Concernul Gazprom Moscova pentru: locuințe la cei peste 30.000 de sinistrați ai cutremurului din 1988 din Armenia, apoi în regiunea Astrahan pe Fluviul Volga (și aproape de Marea Caspică) peste 2.000 de apartamente, pentru personalul Gazprom, precum și în orașul Maloiaroslaveț (aproape de Moscova) am reconstruit orașul pentru locuințele personalului Gazprom care lucrau în Siberia. Contractele din Rusia au fost foarte bune pentru România pentru că rușii au plătit corect și fără întârzieri cu livrare de gaze naturale la un preț foarte convenabil la acele timpuri 1990 – 2000! În semn de respect și mulțumire pentru constructorii români, Concernul Gazprom Moscova a ridicat un monument din granit în orașul Maloiaroslaveț cu înălțimea de 3m pe care stau scrise în partea stângă, cu litere aurite, numele și prenumele constructorilor orașului. Compania Arcom are înscrise patru nume, cele mai multe! Numele meu este scris la loc de cinste pe acest monument la care rușii țin foarte mult și respectă munca și binele făcut de constructori care lasă civilizație la plecarea lor. În dreapta monumentului, tot pe verticală, sunt scrise numele celor din Gazprom care extrag gazele naturale din îndepărtata și înghețata Siberie! Contractele din Rusia au fost încheiate în sistem barter, adică export complex de materiale, utilaje de construcții, echipamente, mobilier și forță de muncă din partea Arcom și primire gaze naturale prin conducte în punctul Isaccea. Cantitatea de gaze primită pentru lucrările executate a depășit 10 miliarde de metri cubi gaz.
V.G.: Din cele spuse până acum, am înțeles că ați fost apreciat pentru munca depusă. Cum ați reușit să vă împliniți misiunea în marile proiecte de construcții? Cred că ați avut și ofuri, probleme, poate neîmpliniri, dar sunt convinsă că și multe bucurii și satisfacții. Vă rog, povestiți-ne câte ceva în acest sens!
I.S.: Când am plecat din România în anul 1984, luna ianuarie, într-un consiliu de familie cu soția am stabilit că plecarea mea peste granițele țării era necesară și urgentă din două motive: la șantierele Combinatului de Utilaj Greu din Iași unde eu lucram atmosfera de lucru devenise apăsătoare și tensionată datorită restricției puse de președintele Ceaușescu pe materialele energofage, cheresteaua de brad, carburanții care se eliberau cu litrul, lipsa uleiurilor pentru motoare, materiale din import, etc. Eu ca inginer și șef de șantier la o asemenea lucrare de care răspundeam cu prețul libertății mele, eram responsabil și de viața a 400 de muncitori, și inclusiv de viața de partid – nu mai suportam presiunea și nici comentariile muncitorilor care își reduceau căștigurile datorită lipsurilor de materiale în primul rând. Al doilea motiv a fost dorința de a vedea și alte țări precum și nerăbdarea de a ne construi cât mai repede o casă fiindcă familia creștea ca număr iar apartamentul nostru din Tătărași avea bulină roșie, semn că era în pericol și la un cutremur mai mic de 5 grade.
Deși nu sunt o persoană timidă, totuși când am primit telefonul de plecare și prezentare la aeroport am fost cuprins de emoții și griji ale începutului unui nou drum pe un teren total necunoscut, fără busolă și fără stele pentru orientare. Intram pentru prima dată într-un aeroport și zburam pentru întâia oară cu un avion fabricat în România! Pașapoartele erau proprietatea Arcom, iar eu aveam drept de folosință numai în perioada cât mă aflam în avion. La revenirea în țară în concediu pașaportul trebuia predat delegatului Arcom prezent în aeroport la venire ori la plecarea peste graniță. Același lucru se petrecea cu pașaportul și când ajungeai în aeroportul de peste graniță unde românii predau pașaportul delegatului filialei Arcom.
Cu avionul a fost o plăcere, la decolare de pe Otopeni și în zborul de aproape două ore. Nu aceeași plăcere am avut-o și la aterizarea pe aeroportul Saddam Husein din Bagdad unde nu era nicio lumină aprinsă nici în avion, nici pe pistă și nici în interiorul aeroportului. După ce am coborât din avion, am observat cum avionul nostru și-a ambalat motoarele și imediat a decolat spre cer.
Mai târziu când am aflat motivul lipsei luminilor din avion și aeroport precum și plecarea în grabă a avionului, am avut un fior rece pe șira spinării! Ce se întâmplase? Cu zece minute înaintea aterizării noastre pe aeroport sunase alarma care anunța că avioane iraniene se îndreptau spre aeroport. Am scăpat teferi și nu s-a întâmplat nimic. Am plecat din Bagdad a doua zi dimineața, obosit și lipsit de somn deoarece toată noaptea au sunat alarmele de bombardament și am auzit explozii puternice, dar undeva mai departe.
Drumul până la fabrica de ciment Sânjar avea cam 500 de km și am ajuns spre seară. Noul șantier pentru care venisem era situat pe malul fluviului Tigru, iar până ne-am construit casele de lemn pentru cazare a durat mai bine de șase luni. Am adus oameni din țară și am lucrat în două schimburi deoarece căldura în lunile mai – august ajungea la +50 de grade.
Am fost bombardați de două ori în plină zi, dar au scăpat toți oamenii care s-au speriat și plângeau să plece acasă la familie. Cu calm și putere de convingere am reușit să îi liniștim pe toți și am mers mai departe. Am învățat bine limba engleză fiindcă franceza și germana nu m-au ajutat cu nimic. În paralel cu engleza am învățat limba arabă pe care o vorbeam destul de bine după un an de la sosirea în Irak. Deși am avut funcții înalte peste tot, am fost un bun organizator al șantierelor, am fost corect cu oamenii, dar am și luat măsuri cu cei care greșeau continuu, cu hoții care furau ori căutau să păcălească. Chiar dacă aveam treburi la birou, dimineața și seara colindam toate lucrările pentru a vedea progresul șantierelor. Verificam sistematic toate cantinele, sălile de mese, curățenia din camere, spălătoria, sursele de apă potabilă, iar unde găseam nereguli luam măsuri pe loc.
Cu beneficiarii arabi, ruși și armeni am lucrat foarte bine și corect. La arabi le respectam religia lor musulmană și sărbătorile lor religioase la care eram invitat tot timpul. Mulți arabi care nu știau că sunt creștin pariau că sunt musulman. Într-o seară a venit acasă unde locuiam un inginer arab cu două automate AKM (Kalajnicov) și câteva încărcătoare pline cu gloanțe de luptă. Mi-a dat un AKM și cartușe și mi-a spus că mergem la vânătoare de iepuri după secerișul grâului. Desigur am mers cu el și am împușcat câțiva iepuri.
Nu știam prea bine limba rusă când am ajuns în Armenia în Kaukaz pe o zăpadă de aproape doi metri grosime. O familie de ruși, el inginer și ea contabilă, m-au invitat la ei în fiecare seară la masă și după masă îmi țineau lecții de limba rusă. Așa am învățat limba rusă într-o iarnă cu Valeri și Katia!
Satisfacții și bucurii am avut peste tot fiindcă am fost foarte apreciat de conducerea companiei, iar Directorul General Arcom mi-a fost ca un frate care m-a susținut și îmbărbătat tot timpul. Ca o noutate absolută în premieră doresc să se știe următoarele: am devenit membru de partid în anul III de facultate fiind printre cei mai buni studenți; la terminarea facultății am fost chemat de către decanul facultății pentru a-mi propune ocuparea unui post de asistent la Catedra de Betoane, dar am refuzat – după ce am terminat armata aveam gradul de ofițer de geniu și căi ferate. Am fost solicitat de comandantul școlii de ofițeri să rămân în armată, nu am acceptat, iar la Bacău am fost avansat în primul an de stagiu cu aprobarea primului secretar al regiunii; chiar dacă eram stagiar, la TCInd am fost avansat și trimis în străinătate, cooptat de cea mai mare companie de construcții a vremii, iar la Arcom am fost avansat de două ori în funcția de director general în străinătate: prima în Irak și a doua în Rusia. La privatizarea companiei am primit numărul maxim de acțiuni, devenind un acționar important și membru în Consiliul de Administrație al companiei Arcom. La finalizarea contractelor din Rusia, rușii au insistat să rămân la Moscova director general, dar nu am acceptat. Nu am acceptat ofertele fiindcă am fost și am rămas un patriot, mi-am iubit țara, pământul românesc, românii, familia și unicul copil.
V.G.: Ce oameni importanți, personalități, ați cunoscut în timpul lucrărilor/construcțiilor în afara țării? Erau deosebiți față de ceea ce era în România? Cum ați simțit relația lor cu conducerea de atunci a țării?
I.S.: Întrebarea Dumneavoastră este mai delicată din unele puncte de vedere! Eu nu am făcut politică și nici nu voi face! Tatăl meu mi-a spus să nu intru în politică și l-am ascultat, deși am avut diverse propuneri. Voi da câteva nume sonore pe care le-am cunoscut și câteva funcții fără nume. În Irak am cunoscut oameni cu funcții înalte prin natura contractelor executate. Erau persoane școlite la universități cu renume mondial, în special Anglia. Nu și-au exprimat păreri despre persoane din conducerea țării de atunci fiindcă tema discuțiilor noastre era pe soluții tehnice, arhitectură, mașini și utilaje. La Moscova am cunoscut pe Vladimir Kovalenok – General colonel de Aviație, Comandantul Academiei Militare de Inginerie a Aerului, prieten și fostul comandant al navei cosmice Soiuz-40 cu care a zburat Generalul maior inginer aeronautic Dumitru Dorin Prunariu. Tot la Moscova l-am cunoscut pe inginerul Mihail Timofeievici Kalașnicov, creatorul vestitului pistol automat AK 47 (kalașnikov) și pe scriitorul rus Mihail Șolohov, autorul romanului „Pe Donul Liniștit”. Am cunoscut deasemenea înalți funcționari din conducerea Gazprom care nu au făcut nici o aluzie la conducerea țării. Toți cunoscuții au vorbit cu respect despre Compania Arcom, apreciau calitatea lucrărilor și a materialelor folosite și apreciau conducerea și specialiștii companiei.
V.G.: Fiind foarte ocupat și mult implicat, cu nenumărate responsabilități, când ați început să scrieți? De unde filonul dorinței de a scrie? Ați avut mentori, îndrumători (numiți-i) sau ați mers pe cont propriu în acest demers?
I.S.: Filonul dorinței de a scrie l-am primit din gena mamei mele și a bunicilor mei. În familia mare a mamei au fost mulți artiști, pictori și cântăreți ca: Emil Pinghireac, vărul drept al meu, tenor la opera din Iași cu ani în urmă; profesorul și scriitorul Ion Râznic din Suceava, vărul drept; ori folkista Marcela Saftiuc din partea bunicii dinspre tată și alții. Eu am scris o piesă de teatru care a fost pusă în scenă când eram în clasa a cincea primară și a fost pe afișele satelor din comuna Zvoriștea o jumătate de an. Mai târziu, prin clasa a șaptea, am început să scriu poezii inspirat de poetul Vasile Alecsandri (prieten cu bunicul dinspre tată) și pădurile din Bucovina. Am început să scriu proză când mă aflam în Irak – cartea „Am construit pentru Saddam”. Am abandonat finalizarea volumului din lipsă de timp.
Prin anul 2018-2019 m-am întâlnit cu răposatul scriitor și jurnalist, inginerul Dan Ștefan Teodorescu, colegul meu de facultate și grupă, colaboratori fiind la revista „Viața Studențească” în vremea studenției, eu naș de cununie al băiatului lui și colegi de armată în București. Din vorbă în vorbă, Dan m-a întrebat ce fac și dacă am mai scris ceva în perioada de când nu ne mai văzusem, fiindcă eu locuiam în București și lucram la compania Arcom ca Director General al Grupului de Șantiere Arcom, în perioada de înaintea ieșirii la pensie. Dante (așa îi spuneam noi, prietenii) mi-a vorbit prima dată de „Liga Scriitorilor Filiala Iași Nord Est” al cărui președinte era atunci și m-a invitat la o ședință de cenaclu care se ținea într-un spațiu închiriat la un hotel din cartierul Bucium, Iași. Dante, băiat politicos și bine crescut, m-a prezentat publicului ca viitor membru al Filialei LSR și viitor scriitor de proză cu amintiri din lume de pe unde umblasem. La final l-am luat pe Dante mai la distanță de public și puțin iritat – l-am întrebat de ce m-a prezentat în public fiindcă sunt foarte ocupat, iar eu am nevoie de liniște și libertate pentru a scrie.
– Pe tine, Ilie, te cunoaște toată lumea din Europa și Asia ca inginer constructor și mare director în capitala României! Firma internațională Arcom la care lucrezi de atâta timp este cunoscută pe tot mapamondul, iar tu nu ești în stare să-ți scrii amintirile pe unde ai umblat prin lume? mi-a zis el atunci. Și cu zâmbetul lui specific scoate din geantă un formular de două pagini cu „Fișa Scriitorului” și îmi spune ce și cum să o completez, să caut două poze tip pașaport și niște bani, apoi să-l sun când am dosarul complet pentru a deveni membru al LSR FINE.
Vorbele lui Dante mi-au dat curaj și am continuat să scriu prima carte despre Irak, cu toate amintirile care îmi veneau pe tavă. Pot considera că Dante m-a încurajat și ambiționat la scris, dar a fost și îndrumătorul meu la prima carte. Mi-a scris prefața după ce a citit draftul și m-a lăudat că am condei bun de scriitor, iar prin exersare voi îmbunătăți stilul scrierilor mele. Tot colegul meu Dante (Dumnezeu să-l odihnească!) m-a introdus la edituri, mi-a arătat tehnoredactarea și paginile de început ale unei cărți, mi-a prezentat oamenii editurilor ca apoi să merg mai departe pe cont propriu la toate cărțile publicate și lansate.
V.G.: Am înțeles că publicistic ați debutat încă din studenție la revista „Viața Studențească”. Când ați debutat editorial?
I.S.: Mi-am făcut un plan mai întâi despre ce și cine voi scrie, imediat după discuția cu Dante și apoi am finalizat volumul de debut „Am construit pentru Saddam” tot cu ajutorul lui Dante. Cartea de debut am lansat-o la Liga Scriitorilor în anul 2020, unde devenisem membru.
V.G.: Agreați mișcarea literar-culturală a Iașului. Cum și de ce v-ați implicat în activitatea Ligii Scriitorilor din România, astăzi fiind președintele filialei NORD-EST? De asemenea, vă onorează și calitatea de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Precizați, vă rog, dacă mai aveți și alte responsabilități!
I.S.: După ce am devenit membru al LSR, colegul Dante mi-a declarat că are niște probleme de sănătate fiind supraponderal, dar și probleme cu deplasarea din cauza picioarelor care nu îl mai ajutau. M-a rugat să accept funcția de Vicepreședinte al LSR FINE, să mă ocup de casieria filialei și implicit de probleme de contabilitate și adunarea cotizațiilor de la membrii filialei. Am acceptat atunci și am rămas și acum cu aceste probleme. După circa un an, la Adunarea Generală a Filialei am fost avansat la funcția de Primvicepreședinte și am primit și alte sarcini în cadrul Filialei: deplasări cu mașina proprie în diverse locuri la edituri pentru transportul cărților, revistelor, calendare etc. Colegul Dante era din ce în ce mai rău, a renunțat la o deplasare în Republica Moldova și am plecat eu în locul lui, iar în primăvara anului 2023 prietenul meu a plecat către cei drepți. În această situație, colegiul director al LSR Cluj Napoca a emis decizie și m-a numit Președintele LSR FINE, iar la Adunarea Generală a filialei am fost confirmat cu majoritate de voturi. În anul 2022 am devenit membru al AJRP (Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni) cu sediul la Toronto-Canada, iar din anul 2024 sunt redactor și Membru de Onoare al Revistei gorjene „Al Cincilea Anotimp” sub egida Cenaclului EXPRESIA IDEEI! fondată de Doamna Profesor Mariana Bendou.
V.G.: Filiala Ligii Scriitorilor Nord-Est are și o publicație trimestrială intitulată NORD EST CULTURAL, al cărui fondator și diriguitor sunteți. Desigur publicați aici. Precizați pentru public și titlurile altor reviste care vă includ în paginile sale!
I.S.: Sunt directorul revistei NEC de mai bine de patru ani, dar nu sunt fondatorul ei. Este adevărat că am publicat la multe reviste și ziare. La unele în mod continuu iar la altele intermitent. La revista NEC public continuu de când am devenit membru LSR peste șase ani, la fel și la revista „Al cincilea anotimp”, de aproape trei ani. În mod intermitent am publicat la foarte multe publicații, de exemplu: Meridianul Cultural Românesc, Surâsul Bucovinei, Vocea Ta din Germania, Napoca News, și altele.
V.G.: Este o expresie românească: „anul și cârlanul” (un copil în fiecare an), la dumnevoastră s-ar traduce: „anul și romanul”; însă, mai mult decât atât, ați publicat trei romane în anul 2020. Cum ați reușit această performanță?
I.S.: Cele trei romane publicate în anul 2020: „Am construit pentru Saddam”, „În sudul Caucazului” și „Cinci ani în Delta Volgăi” au fost schițate și începute cu doi ani în urmă la îndemnurile repetate ale colegului Dante. Pandemia fiind declarată, a produs o staționare a omenirii, iar mie o staționare în casă care mi-a produs o mare poftă de scris. Așa am reușit această performanță care de atunci nu s-a mai întâmplat!
V.G.: Eu am citit mai multe cărți ale dvs., dar consider că pentru mulți cititori ar fi interesant să precizați pe scurt contextul inspirațional al fiecărei cărți.
I.S.: Când am scris cărțile, ați observat că fiecare carte are un titlu mai ciudat și poate mai puțin cunoscător pentru mulți cititori. Am dorit ca titlul cărților mele să devină niște enigme pentru cititori care, din curiozitate, să pună mâna pe carte, să citească și să deslușească taina ce a vrut să spună autorul prin titlul cărții. Am căutat peste tot și am găsit foarte puține cărți care descriu viața și munca grea a constructorilor români, niște oameni de excepție cu idei practice și cu soluții tehnice, unele de neimaginat. Așa oameni inventivi ca românii nu găsești în multe locuri pe pământ! Toate cărțile mele au primit diverse premii și diplome din toate locurile unde au fost prezentate ori lansate. Cartea „Am construit pentru Saddam” – Irak, inspirație oamenii și clima foarte caldă; „În sudul Caucazului” – Armenia și dezastrul după cutremur; „Cinci ani în Delta Volgăi” – orașul Astrahan și apele pline cu pește și icre negre; „Anul tigrului de oțel” – familia mea și prietenii; „Constructor în cuibul salamandrelor” – orașul Moinești și petroliștii; „Călător prin Europa și Asia” – Turcia și Irak, viața musulmanilor; „Elada, dragostea mea”-Grecia, natura și grecii; „Din Caucaz spre Asia Centrală” – drumul mătăsii și turkmenii; „Țara soarelui de la miezul nopții” – Laponia și renii; „Călător în Țările de Jos” – Olanda și olandezii.

by

Referinţă Bibliografică

Vasilica Grigoraș în dialog cu Ilie Serediuc/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 iulie 2026