Vecernia Tăcerii
de Eugen Serea
E liniște…Amurgul și-a deschis
Corola-nsângerată, însă spinii
Până-n adânc de suflet, până-n vis,
Mi s-au înfipt, sub mantia Luminii…
Departe, în deșert, un Prooroc
Mă mustră blând din turla-i de aramă,
În schitul meu el n-are Timp deloc
Când toaca simt că duhul mi-l destramă…
Mă cheama, Doamne, zările să zbor
În cântec lin, de dincolo de lume,
Cu aripi lungi și străvezii, de Dor,
Spre Veșnicia-ntoarcerii în Nume…
În mine-aud Tăcerea renăscând
Ecouri vii zdrobindu-se de Stâncă,
Și-s fericit, Iisuse, ca și când
Aș ști să zbor, deși n-am aripi încă…
Și Te aștept, precum deșertul-ploi,
Stând nemișcat în starea de-nchinare
La jumătatea Căii dintre noi
Îngenuncheat de adieri amare…
Mă înfășoară noaptea-n pacea ei,
Tremurătoare, fără de prihană,
Și ochii-mi sunt de rouă uzi și grei
Dar inimii n-am leac de pus la rană…
Însă-i aprind, din câte-un fulger trist,
O candelă Icoanei Învierii
Să nu mai uit, o, Doamne, că exist
Doar cugetând Vecernia Tăcerii…
Și mă preling de-atâta Jar Nestins
De nicăieri cernut și deodată:
Petalele de clopote m-au nins
Pe tâmplă de Biserică uitată…