VERSURI PENTRU EMINESCU – antologie colectivă
Coordonator Maria Filipoiu

Motto:

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic:
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.”

Mihai Eminescu – Mortua est!

MIHAI EMINESCU – PROFEȚIE ȘI CREAȚIE

Cutezanța de a scrie despre geniul literaturii române – Mihai Eminescu, implică studiu și devotament până la identificarea cu spiritul culturii din care face parte, întrucât se poate spune că, asemeni anticului Midas ce transforma în aur tot ce atingea, spiritul eminescian are capacitatea de a-i transfigura artistic pe creatorii poeziei și artei din toate generațiile.
Despre tema patriotică și cea a dragostei poetului față de neam, de țară, de natură și de ființa iubită, revărsate în creațiile sale pe tone de hârtie, s-a scris mult și se va scrie din ce în ce mai mult de către eminescologi din toate generațiile, precum și de pasionații de poezia geniului național.
Considerând că mai puțin abordată a fost tema profetică a poetului, voi supune atenției cititorului evoluția creativă privind profeția poetului.
Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a primit o educație creștină de la mama sa, de la preotul ce predica în bisericuța familiei din satul Ipotești (unde mergea duminica și la sărbători religioase, încă din fragedă copilărie), precum și de la mătușa sa, stareță la Mânăstirea Agafton, educație ce l-a impresionat profund și l-a preocupat afectiv în activitatea creativă, începută din adolescență, afirmând: „România este instituția fundamentală și spirituală – mama neamului românesc. Slujirea înfăptuită de Hristos a devenit un mod al perfecțiunii umane.”
Evident, Eminescu nu spune că lumea e bine să fie astfel, să arate aşa cum e, uneori fără nicio speranţă, dar el a observat ca nimeni altul, lumea în care a trăit, fiind un fabulos cunoscător al istoriei, al religiei şi al bisericii practicante, ce i-a creat o viziune poetică asemănătoare cu ceea ce credea el că a fost Geneza lumii.
După cum au spus clasicii Maiorescu şi Ibrăileanu, Eminescu a fost un mizantrop, un pesimist inconsecvent, fiindcă în antume este optimist, idealist, ca în poeziile de dragoste, dar în postume este adesea tragic, precum acest vers: „Am blestemat viața în însuși al ei miez”, cugetând că fatalismul la români nu este o vorbă goală.
Într-un articol din „Timpul”, Eminescu scria: „Sunt aproape două mii de ani, de când viața Fiului lui Dumnezeu este cartea după care progresează omenirea”, iar eu aș adăuga, și după care curge viața spirituală pe Pământ.
Preocuparea fundamentală a poetului Mihai Eminescu, privind latura profetică a fost scoaterea poporului român din apatia smereniei desăvârșite și a preatoleranței împământenite, care amputează spiritul eroic și creativ prin supunere desăvârșită, considerând că lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil tuturor categoriilor sociale și model pentru spiritele evoluate, înzestrate cu inspirație creatoare, iar acest Arhetip este conturat în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Prin profetismul său creștin, Mihai Eminescu dezvoltă o concepție cu caracter testamentar, ce cuprinde o sinteză asupra viziunii cosmosului, precum și a destinului ortodox al neamului nostru, punându-și ființa, spiritul genial și crezul său până la jertfă, spre reîncreștinare cu un creștinism integral, ce se înfăptuiește prin oameni, pe Pământ și în timpul istoric, pornind de la exhatologia transcendentă.
Scriitorul Dan Botta în „Theogonia Eminesciană, în Limite şi Alte Eseuri” (Ed. Crater, Bucureşti-1996, p. 185), scrie: Făuritor de armonii perfecte, liră ce străluceşte printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mai mult decât un vates (profet), un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocle şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de mani (sufletele morţilor, ale strămoşilor, onorate ca zei protectori ai familiei), de lari (divinităţi protectoare ale căminului), care sunt pollodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe pământ. Ei sunt patria cu toate misterioasele ei valenţe, sunt istoria cu multa ei învăţătură, sunt depozitul milenar orbit de reflexe și implicaţii necesare, de formule ale acestui pământ. Eminescu răsfrânge fiinţa lor difuză. Freamătul lor surd îl recunoaşte, îl simte în sineşi. El a rostit implacabila lor prezenţă, a spus legătura lor cu fiinţa-i care se exaltă: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni,/ Părinţii din părinţi.” (Pe lângă plopii fără soţ). Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei.
Sarcasmul este relevant în „Rugăciunea unui dac”, în care îl imploră pe Dumnezeu să-l blagoslovească cu toate relele lumii: „Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec!”
Asemenea lui Augustin în „Confessiones”, Eminescu îl defineşte pe Dumnezeu ca pe un zeu înainte de a fi zeii:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Eminescu face o amplă analiză a creaţiei umane, respectiv ideii din „Facerea lumii”(Geneză), că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oricărei reprezentări, oricât de inspirate, el îi răspunde cu definiţia:

„Dumnezeu este spirit, care nu are membre în lung şi lat.

El este moartea morţii şi învierea vieţii!”

Prin marii poeţi creştini: Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Aron Cotruş, Andrei Ciurunga, V. Mateiaş, Virgil Maxim, Ioan Alexandru, P. Baciu, Demostene Andronescu, Maica Teodosia, Damian Eugenia Indreica, Traian Dorz, Sergiu Grosu, Ion Omescu, Ionel Zeană, Ion Caraion, Constantin-Aurel Dragodan, Ion Golea, Sergiu Mandinescu, Gheorghe Stănescu, Ion Barbu, cât și prin marii eseişti creştini: Dan Botta, Artur Silvestri, Alexandru Mironescu, Teofil Părăianu, Aspasia Oţel-Petrescu, Danion Vasile, Dan Ciachir, Dan Puric, precum și prin mulţi alţi mari creatori-artişti s-a încrustat de-a pururi în splendoarea eticităţii noastre dacice, frumuseţea divină a nobilului suflet românesc în creații artistice.
Atâta vreme cât creştinul autentic este un diacon al Cuvântului, atunci poetul creştin este un sacerdot mistic, un profet al Logosului, iar preotul trebuie să devină un poet al slujirii hristice, al adevărurilor istorice și al iluminării Cuvântului pe Calea spre absolut.
Arta scrisului frumos, profund, elevat, erudit, adevărat, implică manifestarea cea mai firească a vieţii creştine, cu dăruire sufletească, însetată după Lumina şi Harul Logosului, făcând-o esenţială.
Eminescu a fost şi un om de ştiinţă în „Luceafărul” (un poem cosmogonic), unde imaginează demiurgia lumii în consens cu „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui Schopenhauer, dar mai ales cu viziunea kantiană, a pluralităţii de lumi care se nasc şi mor perpetuu, după cum scrie:
„Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;”

La fel de cunoscute sunt şi viziunile lui profetice din „Scrisoarea I”, „Gemenii” şi alte poeme cosmogonice antume.

Nu este greu să ne dăm seama că între ştiinţă şi mistică există o punte, ce poate fi numită calea îndumnezeirii și amândouă merg pe ea, o definesc, se raportează direct şi indirect, întrucât savanţii se folosesc de limbajul mistic, iar mistica împrumută termeni ştiinţifici. Deși au traiectorii paralele, fiecare urmăreşte acelaşi scop: Creația prin Cuvânt.

Pentru că ar fi o impietate a spune că Eminescu este zeu al literaturii române, rămâne în sufletele românilor din toate generațiile, Luceafărul literaturii române, căruia i-au fost dedicate cele mai multe creații în decursul timpului, în semn de recunoștință și prețuire, memoriei geniului românesc și unul dintre cei mai mari poeți universali despre care Nicolae Iorga afirma:

Eminescu este întruparea literară a conștiinței românești, una și nedespărțită!

Așadar se cuvine a-l omagia și a-l comemora în decursul timpului pe „Luceafărul literaturii române”, spre a-i cinsti memoria fabuloasă din care a lăsat un tezaur cultural poporului în care i-a fost zănislit spiritul genial.

Maria Filipoiu

SONETE LUCEAFĂRULUI POEZIEI 

Autor: Maria Filipoiu

Motto:

„Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem
ca într-un dulce somn la noi acasă.”
Mircea Eliade

IUBIRE ASTRALĂ

Peste „codrii de aramă”
Luceafărul își întinde
Raze dalbe, șerpuinde;
Când dorul iubirii-l cheamă.

Cu stranii fiori cuprinde
Chipul iubitei din ramă
Și îl sărută cu teamă,
De dor ce-n rază se-aprinde.

Apoi stinge în izvoare,
Focul iubirii de-odată,
Când teiul era în floare.

El era june, ea fată…
Și duceau dragoste mare
Pe a veșniciei poartă.

*„Menirea ta în această lume
este să te cauți pe tine însuți.”
Mihai Eminescu

NĂSCUT LUCEAFĂR CU DOR

Te-ai născut luceafăr cu dor,
Lumină să porți în nume
Și-n poemele postume
Să îți lași gândul curgător.

Dar te-ai dus în altă lume,
Lăsând tema poemelor
În seama cărturarilor,
Să-ți veșnicească renume.

Ai lăsat teiul înflorit
Pe alei pustii de vreme
Și-n cer cu astre te-ai grăbit.

Dorul plânge în poeme,
C-ai dus iubirea în zenit,
Din veșnicii să o cheme.

(Maria Filipoiu)

„Da! Da! Aș fi ferice, de-aș fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a bine zine cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.”
Mihai Eminescu – Din străinătate

DE CE TE-AI DUS, LUCEAFĂR?

De ce te-ai dus, Luceafăr, pe Drumul Robilor?
Că de dorul tău freamătă Codrii Vlăsiei
Și ciocârlia cântă oda nostalgiei;
Iar barca te-așteaptă pe lacul nuferilor!

În raza ta-i ninsoare din florile de tei,
Că-n astre ai dus balsamul primăverilor,
Să ne trimiți mireasma pe roua norilor;
Când peste amintiri scuturi ploaie de scântei.

Cu mare fast ți-am pregătit aniversare,
Toți prietenii de versul tău îndrăgostiți,
Că ești Eroul Culturii Naționale.

*Prin veac de neuitare te așteptăm smeriți,
Din apusurile cu vremuri epocale,
Iar plopii te așteaptă prin toamne, desfrunziți.

(Maria Filipoiu)

15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale.
*„Pe când iubirea, de orice fel ar fi ea, luminează viața și-o îndulcește,
ura o întunecă, o umple de amărăciune și-o face nesuferită.”
Mihai Eminescu

Maria Filipoiu 

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Eminescu – profeție și creație (antologie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 ianuarie 2018