Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ZENOVIE CÂRLUGEA, RELAȚIA CU DUMNEZEU A UNUI POET DE „LINIE ÎNALTĂ”

ZENOVIE CÂRLUGEA, RELAȚIA CU DUMNEZEU A UNUI POET DE „LINIE ÎNALTĂ”

ZENOVIE CÂRLUGEA: RELAȚIA CU DUMNEZEU A UNUI POET DE „LINIE ÎNALTĂ” (EUGEN DORCESCU, „B I B L I C E”, Ediție îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, 306 p.)

 

  1. „Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă. Ne revedem după Apocalipsă?”, scria poetul Eugen Dorcescu, sub data 13 noiembrie 1998, în volumul întâi al Jurnalului, Îngerul Adâncului (Editura Mirton, Timişoara, 2020, p. 527). În poemul, cu semn heraldic, care deschide cartea mărturisirilor profunde, Templierul, datat 5 februarie 2020, poetul se declara fără înconjur drept cavaler din oștile cerești, pornit pe calea redempțiunii: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,/Eu, lângă Crucea Domnului străjer,/Am fost trecut prin sabie și fier/De oamenii lui Filip cel Frumos” (Templierul).

Structura triadică a Jurnalului, purtând titluri cu semnificații din ebraica veterotestamentară (Moth tamuthAbaddon, Havel havalim), sugera, în ordinea năzuinței spirituale, un parcurs sufletesc în perspectiva mântuirii biblice, de la asumarea implacabilului imperativ, la căutare și la revelația trăită în sens vizionar apocaliptic și creator, până la reflecția panoramică a Lumii înțeleasă ca „deșertăciune a deșertăciunii” /Havel havalim

„Spovedania” de acest fel are resorturi de filosofie intimă, comunicând urgent nevoia unei mărturisiri  „de sine”, un fel de despovărare sufletească și spirituală, de mântuire sub semnul mărturisirii în intimitate isihastă, un mesaj in posteritate dintr-o perspectivă soteriologică: „Las altora ambiţii, agitaţie, goana după avere și glorie. Eu mă retrag în intimitatea fiinţei și a obsesiilor mele, în chilia mea, în suferinţa, disperarea și insomniile mele. Mă spovedesc jurnalului” (13 noiembrie 1994).

Ce cuprinde, însă, acest „scris” și care este relația dintre „fapte” și „gânduri” ne lămurește secvența din 15 iunie 1991, o meditație de „sâmbătă”, din care rezultă dualitatea registrului diaristic (evocarea de fapte și ilustrarea de gânduri/ meditații/ reflecții), autorul dorindu-se cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu:

„Ce e mai important? Faptele ca atare sau gândurile mele? Cel care va citi vreodată  aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieţii sau la parfumul evanescent al ideii? Chiar la acela al ideii mai mult sau mai puţin lipsite de originalitate? Greu de spus. Poate, așa cum mi‐am propus, voi scrie, cândva, asemenea lui Rousseau (și, desigur, aidoma altora), o carte de Confesiuni. Atunci, voi relua notele de acum  și voi reţine ceea ce se va dovedi, în raport cu identitatea mea profundă, adevărat și imperisabil. Deocamdată vorbesc cu mine însumi, cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu”.

Poetul, deși trăind cu gustul amar al „vânzolelii” din editura la care lucra, pe fondul disforic mai general al perioadei postdecembriste („materia stafidită” a vieții), se dedică cu totul creației, preferând „parfumul evanescent al ideii”, reușind, astfel, în primăvara lui 1991, o carte de excepție, Psalmii în versuri (Profesorul G.I. Tohăneanu realizase repede ineditul de excepție al tălmăcirii psalmilor și-l felicitase). Poetul trăia în mistica psalmilor, uitând de lumea dezgustului în care vieţuia: „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât. M‐am conectat la acea imensă energie spirituală și am încercat să reproduc ceea ce era, este și va rămâne spus. Trecând totul prin fiinţa mea”.

Marţi, 9 aprilie 1991, diaristul consemnează: „Am încheiat cel de‐al 50‐lea Psalm. Cel cu numărul 57/58 (pe cei din cărţile 2‐5 nu i‐am abordat în ordinea strictă  a succesiunii lor). Așadar, acum mă pot opri o vreme, după care voi reveni și voi începe munca de finisare. Mulţumesc lui Dumnezeu că  mi‐a dat putere să  străbat, versificând, cincizeci dintre minunaţii Psalmi ai lui David. Mâine sunt exact două săptămâni de când am pornit la drum. Am lucrat intens. Acum, voi lăsa textul să  se așeze, oferindu‐mi  și mie răgazul de a lua distanţa cuvenită unei scrutări critice a rezultatului. Voi relua, odihnit și atent, vers de vers și verset de verset”.

Joi, 18 aprilie 1991, o nouă mărturisire relevantă, dincolo de refuzul categoric de a face parte din vreo „gașcă”, fie ea și de grup scriitoricesc, și de a face politică: „Dar, deocamdată, sunt încă plin de ecoul Psalmilor. După  ce am fost conectat la o asemenea sursă  de energie spirituală, îmi este imposibil să  scriu despre ambianţă, îmi este cu neputinţă să scriu altfel decât tinzând spre ce e mai profund, mai luminos și mai adevărat în mine însumi… Sufletul îmi e neliniștit, tânjitor. Guéris mon âme! Simţământul nimicniciei, al inutilităţii, derizoriul tabloului social, rătăcirea ridicolă și, totuși, aproape tragică  a semenilor – toate acestea îţi stârnesc, necontenit, luciditatea și, ca atare, alungă optimismul. Şi diminuează, chiar dacă temporar, frenezia creaţiei”.

La 2 mai 1991, este menționată bucuria de a-și vedea editați psalmii stihuiți: „Slavă Domnului! Iată, se pare că vor apărea, totuși, Psalmii stihuiţi de mine, exact cei pe care consilierul cultural al Mitropoliei, Petru Dorobanţu, i‐a refuzat, motivând că Mitropolia nu are bani, iar eu, stihuitorul, nu sunt teolog…” Deopotrivă cu imensa bucurie de a trăi, în metafizica solitudinii sale, în isihia sufletului său, „comuniunea cu Divinitatea”: „Sunt perfect satisfăcut de această  ne‐evenimenţialitate. Mă  simt întreg, nerisipit, încercând o comunicare cu esenţa. O, Doamne, Tu ești prezent oricând  și oriunde, dar noi te descoperim numai atunci când ne dăruiești pacea. «Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă!» Cea mai mare fericire a zilei, a vieţii, aceasta trebuie să fie: comuniunea cu totul. Singurătatea omului metafizic e comuniunea cu Divinitatea. Solitudinea lui e, de fapt, libertate”.

La toată această neașezare: „E necesară  o metanoia ziditoare, nu demolatoare, cum se tot cere de către tot felul de analfabeţi.  Și selectivă, blândă, creștinească. O ieșire din nerozia zbieretelor stradale, a derutei, din confuzia «fragilei noastre democraţii…»” (12 septembrie 1991).

Lucrând, instituțional, la redactarea Enciclopediei misticilor (cca 2000 pag., 13 traducători), poetul Eugen Dorcescu începe, în primăvara lui 1997, să versifice și Ecclesiastul, spiritul său deschizându-se cât mai mult isihiei athonite și meditației ortodoxe : „Pe mine nu mă atrage nici Vestul, nici Estul. Mi‐ar plăcea, de pildă, îi spuneam chiar ei, să ajung la Muntele Athos și să rămân acolo toată viaţa. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Mi‐a hărăzit o altă soartă. Mi‐a fixat chilia aici, aici mi‐e sihăstria.  Și sunt poet, nu monah. Poet mistic, care, prin voia Marelui Autor, a versificat o parte din Psalmi și Ecclesiastul. Îmi asum cu împăcare, cu serenitate, soarta. Mi‐am conștientizat harul, îl pun în lucrare  și, în afară  de ajutorul lui Dumnezeu, n‐am nevoie de nimic”.

„Nu sunt simpatizat, necum cultivat, de mediul literar local sau naţional. Și știu de ce. Fiindcă nu mă aliez, fiindcă nu accept locul pe care vrea să mi‐l rezerve unul sau altul. Locul meu nu mi‐l rezervă decât Dumnezeu” (22 mai 1997).

Versificarea Psalmilor și a Ecclesiastului sunt, crede poetul, „adăpostul meu în furtună, sunt corabia în care mă feresc de asaltul valurilor și de rafalele ploii, sunt, în cele de pe urmă, scândura de care mă prind, în așteptarea naufragiului. Aseară, luna plină, de august, era sângerie, ca în Apocalipsă” (16 august 1997).

La 17 august 1997, poetul își radiografiază astfel realizările: „De aceea, Cronică  este sinteza, încununarea întregului meu traseu liric în vers clasic. Iar Abaddon e încununarea, locul de întâlnire al celor două trasee: în vers alb și în vers clasic. Deasupra ambelor, se află Psalmii în versuri și Ecclesiastul în versuri, scrieri în care se contopesc toate datele personalităţii mele și toate propășirile mele lăuntrice. Aici sufletul  și‐a găsit împăcarea cu sine  și cu lumea, impulsurile sale adânci și‐au aflat obiectul și ţinta. Acestea ar fi, cred, piramida (imaginea e, mai ales, vizuală), edificiul și dinamica operei mele. Cât e de durabilă construcţia se va vedea în viitor. Eu am vrut doar, pentru mine însumi, să  clarific înţelesul deșertăciunii ce‐mi poartă numele”.

După Ecclesiastul în versuri, poetul începe, la sugestia teologului Profesor dr. Nicolae Neaga, versificarea Pildelor lui Solomon.

La 13 mai 1998, poetul face un bilanț al creației sale din ultimii ani, care-l reprezintă cu adevărat: „Nu‐mi imaginez cum s‐ar putea trăi altfel. Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial‐artistică  la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? Rămâne să  reflectez… Rămâne să  mi se descopere rolul, tâlcul și locul lor în existenţa, vocaţia și cariera mea de om și scriitor, în traiectoria mea de poet”.

Momentul acesta al „împlinirii” și consacrării sale – dincolo de orice suspectare de narcisism, cum ușor s-ar putea crede de necunoscătorii Operei poetice – nu mai trebuie întinat nici măcar cu referințe la mizerii de tot felul și la politică, spectacolul „dement” al vieții politice este o plagă, în care „micuții trepăduși ai vieții literare” se bălăcesc.

La 12 martie 1994, Eugen Dorcescu glosează despre înnăscutul său spirit poetic și doct, un misticism prin care comunică electiv cu divinul, refuzând ideea de „poeta artifex”:

„Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puţin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat.  Și, deasupra tuturor distincţiilor, pentru a defini, cât de cât clar, fondul Cronicii, nu sunt poet religios. Pur și simplu, eu trăiesc și scriu într‐o lume, pentru care, și în care, Dumnezeu există”.

„Pentru mine scrisul, poemul sunt un mod de a fi (de a supravieţui), nu unul de comunicare. Tema mea este fiinţa, nu literatura. Ca urmare, n‐am de gând să‐i asigur cititorului niciun fel de confort, nu‐i încurajez lenea, nu‐l flatez, cum nu mă flatez nici pe mine. Suntem, da, pulbere și cenușă. Suntem nimic, niște câini morţi, câtă vreme nu ne salvează Duhul. Așa că artă, poezie, Uniunea Scriitorilor etc. vor impresiona, poate, pe alţii, dar nu pe mine. Eu nu mă fălesc cu poezia, e un har pe care l‐am primit. Încerc doar să  pun în lucrare acest har.  Și atât” (Luni, 12 decembrie 1994). De unde și multitudinea de „artes poeticae” în lirica dorcesciană, cu accent pe „ființă”, „ideație”, „mântuire” și nu pe ispite ale imundității ori reificări prozaice…

Citind acest crez poetic, mi-am amintit de disocierile similare făcute de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Caron, editat în 1990. De fapt, între cei doi poeți eu văd o afinitate structurală de cuget și simțire, de gând și sentiment, în planul vocației transcendente și în regimul imaginar al metafizicului. Nu de Arghezi se apropie poezia lui Eugen Dorcescu, dezavuând epidermicul, chtonicul, imunditatea, ci de un Blaga în poezia căruia transcendentul „coboară” ca în Hagia Triada, cu mențiunea că autorului Psalmilor, Ecclesiastului și Pildelor versificate îi lipsește acea îndoială/ reținere „tomistă” a gânditorului din albastrul Lancrăm transilvan. Pentru spiritul poetic al lui Eugen Dorcescu și filosofia soteriologiei sale nu există „cenzură transcendentă”, căci viziunea poetului tinde la comuniunea cu divinitatea, cu „pleroma” zalmoxiană (ca să ne exprimăm în termenii zalmoxismului nostru antic, între doctrina solară dacică și „Împărăția luminii” din eclezia creștină fiind o translare lentă, o fuziune imperceptibilă, firească, organică, vizibilă în moștenirea și spiritualitatea etno-folclorică)…

Jurnalul Îngerul Adâncului – apreciam noi într-un mai amplu comentariu – este, fără doar și poate, o carte de excepție, care vine să redimensioneze unele laturi ale cunoscutului profil scriitoricesc. Carte absolut obligatorie în înțelegerea Omului și Artistului, „strania concomitență” a acestor entități, aversul și reversul, recomandând culturii române una dintre cele mai de preț medalii.

Poet de „înaltă linie”, ca să ne exprimăm după clasificarea lui Blaga, dar nu al unei goale transcendențe, ci al idealității încununate de o filosofie a mântuirii creștine, deci un demers spiritual-ideatic în perspectivă soteriologică, Eugen Dorcescu e unul dintre puținii noștri scriitori de azi care, dezavuând experimentalismele și ingineriile filologice postmoderniste de tot soiul, de oriunde ar veni ele, a rămas credincios Poeziei și marelui drum împărătesc al acesteia, pe care, iată, Templierul, în armură pe Ducipalu-i mândru, se întoarce victorios, Om și Pegas înaintând prin colbul celest al unui sfârșit de veac și început de mileniu.

*

Al doilea volum al Jurnalului, ADAM. Pagini de jurnal, 2000-2010 (Editura Mirton, Timișoara, 2020, 550 p.), păstrează, structural, o continuitate grăitor ideatică, în sensul că, dacă primul volum era precedat de programaticul poem Templierul, al doilea se deschide cu poemul Adam, un elogiu al „omului de pământ” (în ebraică „haʼadham”), conștient de primordialitatea paradisiacă a existenței sale archeice, de harul dumnezeirii insuflat substanței sale, în fine, de consubstanțialitatea propriului „eu” cu „El”: „Sunt singur. Sunt căzut. Sunt haʼadham./Și lângă mine stă femeia mea./Ca ins primordial în Paradis,/N-am ascendență. Cât despre urmași,/Vrăjmași își sunt. Și mie-mi sunt vrăjmași.//Urmașii mei trupești m-au compromis./Iar Eva, dăruită de Acel/Ce m-a creat, e-un dram din trupul meu.//Un singur trup clădim în Dumnezeu./În lume, deci, suntém doar eu și El”.

Din nou observăm, dincolo de tonul solemn al versurilor, care calcă aproape ritualic treptele unui ritm înalt și dezvăluitor de sine, o meditație foarte aplicată la miracolul biblic. Ceea ce unora le-ar putea părea o referință livrescă este, de fapt, o realitate întrețesută organic cu poetica dorcesciană. Eugen Dorcescu, Cavalerul din fantasmaticele viziuni lirice ale medievalității, este, totodată, un vrednic înduhovnicit, pătruns de lumina misterială a dumnezeirii. Jurnalele sale rețin, în unele situații secvențiale diaristice, anumite sentențe evanghelice, citatul biblic venind să rotunjească o meditație, să accentueze o stare de spirit, să pună un sens și să sugereze o rezonanță, o referință, o situație, un aspect. „Omul de pământ” (a se vedea și antologia lirică „Omul de cenușă”, din 2002) din meditația autorului, prin îndelungatul exercițiu al cercetării „celor de Sus”, ajunge să fie o „ființă duhovnicească”, năzuind la un loc în „poporul lui Dumnezeu”. Este năzuința supremă a acestui spirit, care, negând imanența, imunditatea, contingențialul, își îndreaptă toate antenele ființei către Dumnezeire, o deschidere în zariștea unei pacificări de idealitate și transcendență.

Și aceasta nu e nicidecum o „poză” livrescă, ci adâncul crez, înalta profesiune de suflet a poetului, care va transpune în versuri lăudabile (și receptate ca atare chiar de ierarhii și prelații bisericii lui Dumnezeu) o parte din cărțile sfinte, precum: Psalmii în versuri (1993, 1997); Ecclesiastul în versuri (1997); Pildele în versuri (1998); antologia Biblice (Psalmii, Ecclesiastul, Pildele și Rugăciunea regelui Manase, cu o recomandare de Valeriu Anania), 2003, ed. a II-a, 2021…

În acest sens, concluzionam în comentariul la al doilea volum al Jurnalului, nu este deloc greșit a-l considera pe Eugen Dorcescu drept un poet mistic, de alonjă metafizică (poet de „linie înaltă”, cum zicea Blaga), după cum ni se arată liricul însuși în acele „cărți ale infernului personal”, „aversul” a ceea ce se va constitui ca ideatică mistică trăită efectiv în litera și spiritul Bibliei: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001). Altfel zis, Eugen Dorcescu este unul dintre cei mai fervenți poeți ai transcendenței, nu ai unei goale transcendențe, ci al uneia pline de misterul luminii dumnezeiești, al idealității încununate de o filosofie a mântuirii creștine. Nu o poezie egolatră, ci una „adevărată”, care „îndeamnă la trezire” („Poezia e un vajnic luptător împotriva egoului și a construcției sale delirante. Dușmanul poeziei este egoul. Ea tinde către Realitate, iar fantasmele egoului i se opun” – Vineri, 27 aprilie 2001). Un demers spiritual-ideatic în perspectivă soteriologică, de unde și situarea poeziei sale pe marele drum împărătesc, pe care, iată, Templierul în armură și pe Ducipalu-i mândru, se întoarce victorios, aureolat de acea lumină mântuitoare ziditor creștină, un luptător în numele lui Hristos, de fantasmatică archeitate spectrală… Un poet cu acel „simțământ eteric, ce mă apropie și mai tare de Creator și de Cartea unde sunt prezentate cuvintele Sale. Singura nădejde. Sigur, mi s-a dat un talant și eu trebuie să-l valorific. Ceea ce mă și străduiesc să fac. Dar nu eu fac, ci Acela care pe toate le-a făcut și le face” (Duminică, 3 martie 2002).

Autorul se înscrie pe linia poeților mistici și încearcă să obțină izbăvirea existențială prin captarea mesajului transcendent și convertirea lui într-un cântec („firul adânc al liricii mele” – Vineri, 18 ianuarie 2002).

Altfel zis, poezia lui Eugen Dorcescu intră într-o reverberație de cuget și simțire cu textele biblice, constelația cardinală a ideaticii sale. Teme, motive, laitmotive, obsesii, trăiri, convingeri, în general o întreagă lume de „simțiri” și „imagini” freamătă în poezia sa, astfel că o abordare a acesteia fără o raportare la spiritualitatea creștină ar secătui-o de sensul ei major. Numai de-am aminti câteva titluri de cărți, precum și o antologie de felul celei intitulate Abyssus abyssum invocat (2009) – motiv reluat frecvent în Jurnal – și tot am realiza că referențialitatea liturgică oferă poeziei dorcesciene plinătatea transcendenței, sentimentul siguranței și al împlinirii rostului său pământean, bucuria iluminării întru Dumnezeire…

Mai amintim și colaborarea la BIBLIA din 2001, diortosită timp de peste două decenii de Valeriu Anania, la care și-a adus o reală contribuție, primind de la înaltul ierarh mulțumirile cuvenite și indeniabile semne de prețuire, după cum rezultă din Jurnal. A comunicat îndeaproape cu arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, devenit în 2006 mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, iar, în 2007, principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la scaunul patriarhal al B.O.R.

La 25 ianuarie 2001, diaristul consemna: „Acum însă, bunul cel mai de preț este munca la definitivarea textului biblic. Îl aștept”. La 6 februarie 2001, termina de recitit Noul Testament („versiunea Părintelui Anania”), făcând corectura „pe text” și reluând, apoi, Psaltirea („în aceeași versiune”): „Deși o citesc pentru a nu știu câta oară, încă mai găsesc scăpări tipografice. În plus, trebuie să pun în acord grafia (notele, majusculele) din Psaltire cu cele din restul Scripturii. Îmi place însă această muncă, mă reconfortează”.

„Chemarea neîntreruptă pe care am simțit-o către Cel Veșnic” este reiterată frecvent în paginile Jurnalului, de aceea citirea Scripturilor „în versiunea Părintelui Bartolomeu” este ceva special, poetul dorind, la 13 ianuarie 2001, ca, pentru „bunul de tipar” ce-i va fi trimis, „să nu las nicio greșeală sau inconsecvență în text”.

„N-am cultivat pe nimeni, n-am făcut ceată cu nimeni, am rămas credincios scrisului meu. Nu m-am închinat nimănui, niciunui om, fiindcă eu am un Stăpân, pe Dumnezeul nevăzut și atotputernic” (Marți, 30 noiembrie 2004).

„Poetul Eugen Dorcescu – scria Valeriu Anania, text reprodus pe coperta a IV-a a volumului Biblice, 2021 – este un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură și, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorului de față îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon –, ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, și o aură de noblețe spirituală. (…) Am deschis cartea (Psalmii versificați, n.n.), am citit primele pagini și de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meșteșugar al stihului învățat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulțumește să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române contemporane și la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern. Eugen Dorcescu a continuat să publice câteva volume de același gen. Iată, acum, ni le oferă pe toate la un loc, în cartea de față, pe care le-o recomand cititorilor cu bucurie și încântare”.

Nu mai este niciun secret că relația poetului Eugen Dorcescu cu Divinitatea, cu Dumnezeul veterotestamentar, amprentează profund întreaga sa operă, de la mărturisirile diaristului până la mirobolanta sa operă lirică, atât de articulată într-o ideatică mistică de sorginte creștină, încât poetul se dovedește un atlet al meditației în perspectiva mântuirii biblice, având ideal pe „Dumnezeul nevăzut și atotputernic”.

Eugen Dorcescu este un poet mistic (mistica apelând „în mod necesar” la limbajul poetic – M.-M. Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, I/ 293), nu un poet religios în sens strict, deschiderile poeticii sale către un mai larg orizont cultural vorbind deopotrivă de un poeta natus, dar și de un poeta doctus, de ce nu și de un poeta artifex, dacă avem în vedere dexteritatea de a struni ritmurile clasice și moderne ale poeziei.

 

  1. BIBLICE (Eurostampa, Timișoara, 2021, 306 p.) ne restituie, într-o triadică structurare, atât cunoscutele „Stihuiri din Sfintele Scripturi” (PSALMII, ECCLESIASTUL, PILDELE, RUGĂCIUNEA REGELUI MANASE), cât și 27 de Poeme originale (27 de texte), urmate de Mărturia stihuitorului.

Din această „mărturie” – inițial, o conferință susținută la 13 mai 2000 la Muzeul Banatului, reluată în Aula Universității de Vest și publicată la 13/ 20/ 27 iunie 2000 în „Paralela 45” și, apoi, inclusă în volumul „Poetica non-imanenței” (2009) –, aflăm părerea poetului despre Psalmi, Ecclesiast și Pilde: „sunt poezie metafizică, poezie sublimă, insuflată, nepieritoare”.

Dacă în ceea ce privește Psalmii (ed. I, 1993, 41 de psalmi; ed. II, 1997, 71 de psalmi), sunt de amintit în sec. XV-XVII Calvin, Clément Marot, Théodore de Bèze și Jan Kochanovski, iar la noi: Dosoftei – 1673, Ioan Prale – 1827, Vasile Militaru – 1933, Ion Glonțescu – 1934, Eugenia Adams-Mureșan –  pref. de Vintilă Horia, Madrid, 1986, C. Popescu – 1993), celelalte cărți versificate Ecclesiastul și Pildele nu înregistrează versificări anterioare celor făcute de poetul Dorcescu și apărute tot la Editura Marineasa, în 1997, respectiv în 1998.

Urmărind diferite traduceri și lecțiuni în română, franceză, engleză, germană, poetul a purces la stihuirea textelor sacre, respectând spiritul revelat („imperativ duhovnicesc”), organizându-și textele conform imperativului estetic, prin punerea de acord sub alte comandamente intrinseci ale procesului de creație (asimilarea sensului „pe cât ne-a fost posibilă” și prelucrarea stilistică „în întreaga ei complexitate”). Și, pentru a înțelege exact despre ce este vorba, mărturisitorul ne dezvăluie direcțiile în care a exersat îndelung, la nivelurile: prozodic (ritm, rimă, măsură, strofă), lexical (de la asimilarea unor neologisme la fondul curent, pe alocuri arhaic ori regional, cu explicația infra-paginală a termenilor ebraici) și sintactic (paralelisme, cu deosebire antonimice, și stratul imagistic inovativ: epitet, comparație, metaforă etc., tropi meniți a transmite cât mai expresiv și mai autentic mesajul, stârnind sensibilitatea cititorului, dar, totodată, exprimând și „realizarea de sine a stihuitorului, dorința sa de împlinire în duh”. Cărțile acestea, purtătoare de stil înalt, realizând fuziunea dintre efemer și eternitate, impunându-i-se ca „o necesitate existențială”, spune stihuitorul, „nu au fost plănuite (…), ele s-au scris prin spiritul, prin sufletul și prin condeiul meu”. Față de cărțile „infernului personal”, Psalmii în versuri ar reprezenta, conform unor repetate afirmații, față de Cronică și Abaddon („Infernul meu personal”), „Paradisul meu lăuntric”. Ecclesiastul în versuri constituind concluzia și, probabil, „Limita de sus a traseului meu empiric și artistic”. Toate liniile de forță ale vieții scribului/stihuitorului „se adună aici”. În timp ce Pildele în versuri ar constitui „ghidul”, „dreptarul în această aventură terestră”…

 

III. În Cuvântul înainte al Biblicelor, semnat de Mirela-Ioana Dorcescu, se subliniază că „poezia pe teme spirituale, emanând serenitate și forță, mărturisind deschis credința de neclintit în Dumnezeu, este definitorie pentru Eugen Dorcescu”. Noua ediție, revizuită și adăugită, este motivată atât de necesitatea revizuirii formei discursive, în conformitate cu noile reguli ortografice impuse de DOOM 2 (2005), cât și de „actualele opțiuni ale autorului”, precum și, nu în ultimul rând, de a livra publicului, la un loc, stihuirile respective, alături de poeme originale, și, implicit, de „aspirația de a pregăti responsabil posteritatea lui Eugen Dorcescu, prin dotarea fondului de carte al bibliotecilor naționale cu un florilegiu tematic de elevată ținută intelectuală și artistică”.

După 30 de ani de la primele stihuiri din textele sfinte, precizează îngrijitoarea ediției și a celor două volume de jurnal, poezia lui Eugen Dorcescu este animată de „aceeași vibrație, determinându-l să-și pună în slăvirea Domnului toată măiestria condeiului, să înalțe, în nume propriu, spre Yah Elohim, sublime cântece de laudă, în sonoritățile cele mai rafinate ale limbii române literare”. Religia, în sensul de relaționare intimă a poetului cu Dumnezeirea, constituie „pilonul central al poeziei dorcesciene”, poetul arătându-ni-se „preocupat de statutul ontologic al unui poet (mistico)-religios și de tema generică a poeziei acestuia”, după cum însuși autorul Jurnalului mărturisea: „Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e adevărată, și profundă, și perenă.” (II. ADAM, 2020, p. 14).

Faptul este foarte vizibil în cele 27 de texte lirice selectate, în care se regăsesc sugestii, trimiteri, sincronii literar-estetice cu cei 71 de Psalmi, cu meditația sentențioasă a Ecclesiastului, cu exhortativele enunțuri din Pildele lui Solomon sau cu empatia întru pocăință din Rugăciunea Regelui Manase.

„Mă bucur – se mărturisește Templierul, cavaler invincibil din oștirile Domnului – că Dumnezeu mi-a dat harul și puterea să stihuiesc Psalmii (Tehillim), Ecclesiastul (Qoheleth) și Pildele (Mishle). Mi-am împlinit, astfel, rostul și i-am dat vieții mele sens, zbor, țel, lumină, duh, conținut. Dumnezeu-Tatăl, Fiul (Jeshua Hanozri Wumelech Haiehudim) și Duhul să vegheze cu bunăvoință asupra noastră de acum încolo!”

Deși ele sunt de găsit în antologiile din 2015 (Nirvana. Cea mai frumoasă poezie) și 2017 (Sub cerul Genezei), dar și în alte volume (Agonia caniculei, 2019; Jurnal, I și II, 2020), vom menționa câteva titluri de poeme din secțiunea finală, cu un bogat fond ideatic de referențialitate biblică: Psalm, Obrazul Miriamei, O, Domnul meu!, Degetul lui Dumnezeu, Doamne, știu bine, Hallelu Yah, În eternitatea bisericii, Duminica Tomii, Sub cerul Genezei 1, Adam, Ioanitul, Montségur, Templierul, Ecclesiast…

„Pe veci «diac tomnatic și alumn»”, Scribul „hieratic și celib (…)/Pierdut în scriitură și-n Scriptură:/Așa își poartă frágila făptură,/Blindat, zidit, în sihăstria lui” (Scribul).

Sau această referință directă și de o reflecție a împăcării cu ordinea divină din lume și univers din poemul O, Domnul meu!…, în suitorii iambi ai endecasilabului, metru poetic cultivat atât de frecvent în poezia de rigori clasiciste a lui Eugen Dorcescu:

„N-a fost și nu va fi și nici nu este

Decât substanța lumilor celeste;

Iar magma care suntem nu există.

E-o glumă, o butadă alchimistă…

…………………………………………….

Căderi, ambiții, glorii, vanitate.

Yan Elohim le rânduiește toate,

El știe până când și până unde.

Degeaba-ntrebi: răspunde, nu răspunde.

Degeaba speri: ți-arată, nu ți-arată…

 

O, Domnul meu, de s-ar sfârși odată!”

 

Am sfârși cu un alt poem, Degetul lui Dumnezeu, incitant în referențialitatea expresă la lumea noastră păcătoasă și trufașă, căreia Dumnezeu îi trimite un avertisment al Apocalipsei diluviene și, deopotrivă, o invitație la o „dorită, cumplită, mântuitoare mirungere”:

„Degetul lui Dumnezeu a lovit orașul/încărcat de blasfemii și de crime,/l-a lovit cu vijelie și apă,/și cu întunecime./Într-o clipă am devenit niște umbre, niște/frunze, niște așchii de ramuri,/învălmășite-n mareea imensă,/în norii lăsați, ca niște storuri,/la geamuri./Unde-i trufia? Unde-i puterea/puterilor noastre?/ Iată stejarii și plopii se prăbușesc și/se frâng, aidoma unor lujere, aidoma/ plăpândelor flori răsădite în glastre./Apele gâlgâie. Apele negre,/înapoi și-nainte,/ne cuprind în bulboanele lor,/în cumplite aduceri-aminte./Aici e spărtura prin care/Providența inundă istoria,/aici, unde sângele pătează pavaje și/ziduri, înroșește memoria./Aici, unde sufletul contemplă/cu spaimă tavanul de fulgere,/ ca pe-o dorită, cumplită, mântuitoare/mirungere”.

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 10-12 iunie 2021

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).