În burgul mult iubit e toamnă iar.
Aşa cum a mai fost. Şi-o să mai fie?
Mucegăita ei dulcegărie
Se scurge-n zoaie groase pe trotuar.
Beţivii, fluctuanţi, în lumea lor,
Mănâncă, salivând, de prin gunoaie.
Oştiri de câini se scutură, se-ndoaie,
Se-mperechează-n văzul tuturor.
Spitalu-i arhiplin. În hol, pe scară,
Bolnavi şi rubedenii. Zeci de vraci.
Ce poţi să faci? Nimic nu poţi să faci:
Spitalu-i plin, de dă pe dinafară.
Investitori strategici îşi ridică
Alături mari palate. Pentru ce?
Ştiut fiind că vila noastră e
O urnă doar, ne-nchipuit de mică…
E toamnă, deci. Haoticul sezon.
Şi vidul din priviri are-o culoare
Cu-ntunecimi agonice şi-amare.
Pe străzi, năluci, incinerate-n soare,
Îmi glăsuiesc, arzând, la unison,
Topite-n trista lor halucinare:
Adâncul. Nimicirea. Abaddon.
(Din Eugen Dorcescu, NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 200-201).


