M-am născut la Deva (judeţul Hunedoara), oraşul de la poalele Cetăţii, într-una din primele zile ale unei veri frumoase şi încărcate de speranţă, sub semnul Zodiei Gemenilor – semn astrologic extrem de favorabil comunicării şi artei în general, iar cuvântului scris (sau profesiei de scriitor) în mod special. Primii paşi pe tărâmul literelor îi datorez în întregime părinţilor mei. Totul a început prin „puterea exemplului”, care este, după cum se ştie, cel mai bun „profesor”. Mai întâi, cum era şi firesc, mi s-a dezvoltat pasiunea pentru citit, văzându-i aproape zilnic cufundaţi în lectură, în puţinul timp liber pe care îl aveau la dispoziţie. Mama era atrasă de romane de dragoste, poliţiste sau de aventuri şi, nu în ultimul rând, de poezie, iar tata lectura cu predilecţie cărţi de filosofie, istorice, religioase, ştiinţifico-fantastice sau de astronomie. Tot ceea ce era legat de univers îl captiva, iar această fascinaţie a lui pentru misterele vieţii am moştenit-o şi eu, aşa cum am moştenit şi gustul/preocuparea pentru celelalte domenii amintite, atât de la el, cât şi de la mama, împletindu-le sau alternându-le periodic (ulterior). Bineînţeles că am început, ca toţi copiii, cu volume de poveşti sau de poezii pentru copii, pe care iniţial, când eram foarte mică, mi le citea mama. Tata ne cânta la fluier şi/sau la muzicuţă, întregind atmosfera de basm în care mi-am dezvoltat, pas cu pas, imaginaţia, dar şi idealismul de mai târziu.

Poate că această „zestre” genetică mi-a conferit o memorie foarte bună, precum şi dragostea/respectul pentru cuvântul scris, astfel că am început să citesc foarte devreme, înaintea vârstei de cinci ani. Nu mai reţin cu exactitate cum şi când s-a întâmplat; mama mi-a povestit că mă lua uneori cu ea la serviciu şi, din când în când, ca să nu mă plictisesc, îmi desena câte o literă pe un caiet, pe care eu trebuia s-o reproduc întocmai. Ştiu doar că m-am trezit dintr-o dată că pot citi subtitlurile la filmele de la televizor şi asta mi-a produs o încântare deosebită. Mă simţeam subit „importantă“, egală cu „oamenii mari”, iar ca să-i dovedesc acest lucru (şi) tatălui meu, am început să citesc într-o zi primul volum al lui Jules Verne (O călătorie spre centrul Pământului), pe care mama tocmai îl cumpărase. Nu m-au descurajat nici cuvintele tatei („Asta nu e carte pentru copii!”) şi nici grosimea volumului. Nu m-am lăsat până nu l-am terminat, iar faptul că nu am înţeles mai nimic din el m-a marcat serios pentru o perioadă, gândindu-mă la câte cuvinte mai aveam de învăţat şi întrebându-mă dacă voi trăi suficient pentru asta. Bunicul „profita” de abilităţile mele de lector precoce, ori de câte ori avea ocazia, punându-mă să-i citesc pasaje din Biblie şi minunându-se de dicţia mea. Cred că aceste întâmplări m-au ambiţionat (alături de impulsul alor mei pentru lectură, prin exemplul pe care mi-l dădeau constant, cum spuneam) să-mi doresc să învăţ cât mai bine, ca să nu-i dezamăgesc.

Dintre poveştile care m-au fascinat şi care mi-au lăsat o impresie puternică, basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (cules de Petre Ispirescu) m-a tulburat cel mai mult, pentru că era, cred, prima oară când conştientizam că suntem muritori şi că orice am face, nu ne putem salva din „„ghearele” nemiloase ale clipei finale, ce ne vor înhăţa atunci când nu ne aşteptăm. Cu toate că nu înţelegeam eu prea bine la acea vârstă ce înseamnă a înceta să exişti fizic, am resimţit, alături de fiul împăratului plecat în căutarea tinereţii veşnice, dorul (său) de casa părintească, după ce fără să vrea, urmărind un iepure, călcase în Valea Plângerii, acolo unde zânele din ţinutul fermecat îl sfătuiseră să nu păşească. Întoarcerea lui, după secole, pe meleagurile unde copilărise, care luaseră altă înfăţişare de când le părăsise, durerea lui la conştientizarea faptului că toţi cei dragi îi muriseră de mult, mi-a provocat o tristeţe profundă.

La şcoală am fost o elevă foarte conştiincioasă; învăţam la toate materiile, chiar şi la cele care nu-mi plăceau, din respect pentru profesori şi pentru efortul lor de a ne transmite din cunoştinţele şi experienţa acumulate, dar eram atrasă cu predilecţie de literatură şi limbi străine (franceză). Eram într-atât de îndrăgostită de limba română, încât (şi) vacanţele mi le petreceam, în mare parte, făcând comentarii literare despre tot ceea ce citeam: poveşti, nuvele pentru copii, diverse romane din programa şcolară, poezii etc. Stăteam ore întregi aplecată asupra studiului şi nu simţeam cum trece timpul; lumea cărţilor era un tărâm fantastic pentru mine, unde nu mă plictiseam niciodată.

Prin clasa a şaptea, am trimis câteva poezii personale, într-un impuls de moment, la una din revistele şcolare de limba română de la acea vreme, numele meu apărând ulterior la rubrica de copii talentaţi. Tot pe atunci mi-a venit ideea să le compun profesoarelor mele, cu ocazia zilei de 8 Martie, câte o poezie-dedicaţie, pe care le-am oferit-o ca amintire, alături de mărţişor. Nu mi-am luat însă în serios talentul, crezând că este doar o „joacă” specifică vârstei, deşi profesoara mea de limba română din clasele V-VIII, regretata Elena Igna, care susţinea că, pentru vârsta mea, scriam comentarii „de nivel academic” (păstrând proporţiile, desigur) la operele literare din programă, m-a încurajat în permanenţă să continui, insistând să urmez un liceu care putea să mă îndrepte, în viitor, spre o carieră de dascăl de limba română.

O conjunctură neaşteptată legată de sfatul unor oameni importanţi, care mă cunoşteau (ca personalitate) foarte puţin şi care credeau că-mi fac un bine deturnându-mă de la planurile mele iniţiale, m-a determinat să mă îndrept spre un liceu teoretic. Urmând un profil real, m-am detaşat de preocuparea mea intensă pentru limba română, care devenise (aproape) o materie secundară, prioritare fiind matematica şi fizica. Am suferit foarte mult din această cauză, dar zarurile erau deja aruncate. Abia peste vreo câţiva ani, când am avut şansa de a lucra ca redactor la o editură din Deva, apoi ca reporter la două ziare cunoscute din judeţul Hunedoara, mi-am dat seama cât timp irosisem cu lucruri care nu mă împliniseră sufleteşte, în loc să-mi urmez năzuinţa din copilărie. În ciuda limbajului de lemn abordat în „rolul” meu de reporter din acea vreme, am avut parte de un „experiment” deosebit, care a pus o pietricică la formarea mea de „om al literelor” de mai târziu şi care a avut farmecul său indubitabil. Ca o compensaţie pentru perioada anterioară (în care am stat departe de masa de scris), am publicat tot cam atunci (2002, 2004) primele mele două volume, unde se regăsesc subiecte din domeniul naturist şi cel ezoteric (Cartea terapeuţilor şi Cursuri practice naturiste).

Peste câţiva ani, drumul meu a cotit iar: m-am căsătorit şi m-am mutat în Germania, întrerupând orice legătură cu literatura. Acolo am avut parte de alte experienţe, am călătorit, am cunoscut oameni noi, care şi-au pus amprenta pentru totdeauna pe sufletul meu, consolidându-mi „bagajul” de trăiri şi emoţii, de care aveam să dispun mai târziu în scrierile mele. Dorul de ţară însă m-a torturat continuu, astfel că m-am repatriat după zece ani, în 2014, când am debutat cu primul meu volum de poezii, „Lacrimi de suflet”, la Deva, regăsind în sfârşit, în hăţişul existenţei, scopul de la care mă îndepărtasem şi care probabil că mi-a fost hărăzit chiar înainte de a mă naşte. Au urmat alte şi alte volume, astfel că acum simt că, dacă nu aş (mai) scrie, m-aş usca asemenea unei flori fără apă. Scrisul este pentru mine un „pansament” pentru craterele sufletului, o eliberare din carcasa de carne a trupului, dar şi o poartă de comunicare cu alte suflete, atunci când vorbele sunt de prisos. În plus, prin scris pot să mă metamorfozez, să fiu cine vreau eu, pot să visez, să dansez, să zbor cu fluturii sau să înot cu delfinii, nimic nu îmi este imposibil. Pot fi propriul meu scenarist, iar asta este extraordinar. Desigur că scrisul mai poate fi şi un mod de evadare din cotidian, din lumea aceasta tumultuoasă şi dură uneori, în care ne desfăşurăm mult controversata existenţă, dar pentru mine este infinit mai mult decât atât: el mă ajută să mă redescopăr şi să mă redefinesc, iar şi iar, să explorez universul meu interior, dar şi să creez o conexiune cu oameni care simt şi vibrează la fel ca mine. Nu sunt o scriitoare ocazională, ci mă exprim prin scris ori de câte ori simt că am ceva de spus, când vreau să transmit un mesaj semenilor mei sau când mă „vizitează” muza, ceea ce se întâmplă foarte des. Sincer, nu îmi ajunge timpul să aştern pe hârtie (sau mai nou, în calculator) toate proiectele pe care le am în minte şi pe care aş dori să le împărtăşesc cu ceilalţi.

Nu vreau să omit faptul că volumul meu de debut, „Lacrimi de suflet”, despre care menţionam mai devreme, i-l datorez tatălui meu, mai precis dorului imens de el, de fiinţa lui, care m-a impulsionat să scriu. Într-o noapte, când nu puteam dormi din cauza tristeţii şi a sentimentului de vid interior ce persista, la fel de puternic, după patru ani de la „plecarea” sa prematură spre astre, am luat brusc un caiet şi un pix şi am început să scriu automat, ca dirijată de o forţă nevăzută. Parcă eram în transă. Astfel s-au „născut” primele cinci poezii dedicate lui, din acest volum de debut. Poate sunt emfatic numite poezii, cred că au fost mai degrabă materializări ale lacrimilor şi suferinţei blocate în (sub)conştient, care s-au eliberat, eliberându-mă şi pe mine. Celelalte poeme au „curs” de la sine, ca dintr-o cişmea, în perioada imediat următoare. Sunt sigură că, dacă tata nu ar fi fost „chemat” dincolo, în lumea tăcerii veşnice, eu nu aş mai fi scris niciodată. Se pare că întotdeauna în viaţă trebuie să pierzi ceva, ca să poţi câştiga altceva. Cred că (tot) ridicarea tatălui meu la stele şi prăpastia rămasă în urma lui au făcut ca, la un an de la debutul meu literar, să publice şi mama (scriitoarea Marioara Ardelean) primul ei volum de poezii şi fabule pentru copii, exteriorizându-şi în sfârşit talentul ţinut ascuns în cămăruţele sufletului încă din şcoală/adolescenţă, când compunea poezii de dragoste şi religioase, pe care, dintr-o prea mare timiditate, nu îndrăznise să le arate nimănui. Am încurajat-o să continue, astfel că, în momentul de faţă, are deja şapte cărţi publicate, toate pentru copii, dintre care două de poveşti şi celelalte de poezii. Tatăl meu începuse şi el, la un moment dat, să scrie o carte în care se regăsea percepţia sa asupra religiei/Bibliei, dar clepsidra s-a scurs mult prea repede, cum spuneam, iar cuvintele (i-)au rămas suspendate undeva, în eter, pentru totdeauna. Ca atare, cred că am toate motivele să fiu mândră de părinţii mei, fiindcă au reuşit cu prisosinţă să-şi depăşească condiţia şi, în plus, să-mi inoculeze o pasiune minunată şi principii sănătoase de viaţă – cea mai importantă zestre pe care un părinte i-o poate da copilului său, alături de dragoste.

Revenind la persoana mea, după debutul în poezie din 2014 a urmat un nou debut, în proză, doi ani mai târziu, în 2016, cu volumul Destine, care cuprinde primele mele proze scurte, în mare parte inspirate din realitate. Deşi cea mai apropiată de suflet îmi este poezia, datorită lirismului său, respectiv limbajului metaforic şi a faptului că atinge simţirea într-un mod mai rapid şi profund, pot spune că iubesc (aproape) toate genurile literare. Având tangenţă, de-a lungul timpului, cu lectura din diverse domenii, în poeziile mele se regăsesc uneori termeni din diferite ramuri sau specialităţi; probabil că aceştia au rămas sedimentaţi undeva, în subconştient, iar starea (mea) lirică îi aduce, din când în când, la suprafaţă. Referitor la tematică, aceasta nu poate fi decât cea la care poeţii au apelat dintotdeauna (viaţă, moarte, univers, trecerea timpului, dragoste, natură etc.), doar că eu încerc să o abordez într-un mod diferit/inedit, care să poarte amprenta mea personală, îmbinând clasicul cu modernul sau integralismul cu suprarealismul etc., după cum afirma Ion Popescu-Brădiceni, unul dintre criticii care s-au pronunţat asupra creaţiilor mele.

Cronica literară este un domeniu mai nou pentru mine (am ajuns până acum la volumul al III-lea), dar asta nu înseamnă că îmi place mai puţin decât celelalte, mai ales că îmi dă prilejul să pătrund în universul interior al altor autori, ajungând astfel să le cunosc gândurile, iubirile, temerile, neîmplinirile… Este ca şi cum aş scana sufletul altcuiva sau aş păşi pe un tărâm necunoscut, iar acest lucru mi se pare fascinant. În funcţie de moment şi/sau de starea mea interioară, abordez unul sau altul dintre genurile menţionate şi fiecare în parte îmi conferă satisfacţie şi dorinţa de a continua pe acest făgaş al literelor, de a-mi purta nobila şi totodată covârşitoarea „cruce”, pe care nu aş schimba-o niciodată cu alta.

În ce priveşte entuziasmul pentru scris, acesta mi-a explodat efectiv odată cu primul volum (în sens pozitiv, desigur). Hrana sufletului meu a (re)devenit poezia (scrisul, în general), astfel că nevoia mea imperioasă de a împărtăşi tuturor din preaplinul inimii mele s-a concretizat, până în momentul de faţă, în 18 volume personale, aceasta după ce am (re)citit în prealabil foarte multă poezie, dar şi critică literară, pentru a-mi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe şi pe cel stilistic. Ca atare, la cele patru cărţi ale mele amintite anterior s-au adăugat, în ordinea apariţiei: „În oglinda sufletului meu” (poeme, 2015); „Pasiune” (poeme, 2015); „Ingenuitate” (poeme, 2015); „Suflete de ceară” (poeme,  2016); „Ecouri din tenebre” (poeme, 2018); „La margine de curcubeu” (poeme, 2018); „Urme de condei (I)” (cronici literare, eseuri, editoriale, 2018); „Urme de condei (II)” (cronici literare, 2019); „Anotimpurile cuvântului” (antologie de autor, poeme, 2019); „În dialog cu Ionel Necula” (interviu, 2019); „Flacăra cuvintelor” (coautor, cu Baki Ymeri, poeme, 2021); „Inimi de porţelan” (poeme, 2022); „Urme de condei (III)” (cronici literare, editoriale, reportaje, 2022); „Baghete de sticlă” (coautor, cu Miron Ţic, poeme, 2023). Mai am vreo trei manuscrise în lucru şi multe alte proiecte, pe care sper să le pot finaliza pe viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar toate la timpul lor.

Pe lângă această contribuţie benevolă şi entuziastă a mea la cultivarea „ogorului” literaturii române (prin publicarea volumelor proprii), am prefaţat circa 15 cărţi de poezie ale altor autori, am scris cronici literare despre aproximativ 55 de volume (în principal de poezie) ale unor colegi de breaslă, am participat cu materiale (poezie şi/sau proză) la peste 40 de antologii colective publicate în ţară şi/sau în străinătate (Germania, Italia) şi am colaborat (din 2014 până acum), periodic sau ocazional, cu peste 100 de reviste literare româneşti (sau din diaspora), unele dintre acestea fiind publicaţii importante ale Uniunii Scriitorilor din România (Apostrof, Poezia, Neuma, Pro Saeculum, Steaua, Discobolul, Plumb, Portal Măiastra, Banchetul, Nord Literar, Semne-Emia, Boema, Ardealul literar etc.).

Am participat la numeroase concursuri literare din ţară şi/sau străinătate (Italia), în special cu poezie, dar şi cu proză sau cu volume în manuscris, obţinând peste 40 de premii. Cele mai noi dintre acestea sunt: Premiul Special al revistei “Apostrof” Cluj-Napoca la Concursul naţional de creaţie literară şi artă plastică “Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor”, Ediţia a XXXIX-a, iniţiat în cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga” Sebeş-Lancrăm 2019, secţiunea “Creaţie literară – poezie adulţi; Premiul al II-lea la Festivalul Literar Internațional “Corona”, Ediția a IV-a, Italia, 2018-2019, secțiunea „Carte edită poezie”; Premiul „Victor Frunză” la Festivalul Internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019, cu manuscrisul volumului de cronică literară Urme de condei II; Premio Speciale della Giuria – con titolo di Eccellenza la concursul Premio Letterario Internazionale „Scrittori sotto riflettori” – 2019, secţiunea „Poezie”; Premio della Casa Editrice CentoVerba e del Presidente della Giuria con titolo di Eccellenza la concursul Premio Letterario Internazionale “Lo Splendore Del Talento – Scintille D’Arte” – 2020; Premiul II, secţiunea „Poezie”, la concursul „Eminescu, un vis în aşteptare”, Ediţia 2021-2022, organizat de Asociaţia Cultural-Umanitară „Luceafărul de Vest” Timişoara; Premiul „Migliore Musicalità”, secţiunea „Poezie” – Festival dei due Mondi di Poesia e Narrativa „Gabriela Verban” (in memoriam), Italia, 2022; Coppa Premio della Presidente Mirela Duma, secţiunea “Proză” – Festival dei due Mondi di Poesia e Narrativa „Gabriela Verban” (in memoriam), Italia, 2022 etc.

Îmi place să particip la concursuri, deoarece pentru mine fiecare concurs sau festival reprezintă o (nouă) provocare. Ador competiţia şi nu mi-e frică de ea, din contră, mă impulsionează să dau ce este mai bun din mine la momentul respectiv, pe lângă faptul că mă salvează de plafonare. Prietenii şi/sau duşmanii pot fi subiectivi, dar un juriu competent, care nu te cunoaşte şi pe care nu-l cunoşti, va fi imparţial, de aceea recomand oricărui scriitor (sau sportiv, interpret etc.) să participe la cât mai multe competiţii, să iasă în “ring”, ca să vadă cum este perceput cu adevărat de “mulţimea dezlănţuită”. La urma urmei, un eşec nu este o catastrofă, ci un semnal că trebuie să munceşti mai mult, să investeşti (şi) mai mult din tine în sufletele altora.

Faptul că m-am dedicat trup şi suflet scrisului, în timpul pe care l-am avut la dispoziţie, m-a făcut să-mi doresc să intru în contact cu alţi scriitori, pentru a împărtăşi idei, precum şi creaţiile proprii. Astfel, în anul 2014 am devenit membră a Asociației Scriitorilor din județul Hunedoara, desfiinţată din păcate în 2021. A fost o perioadă frumoasă, în care mi-am făcut multe cunoştinţe şi prieteni, cu unii dintre ei păstrând legături strânse până astăzi. Doi ani mai târziu, în 2016, m-am înscris în Asociația Culturală Casina Națională Deva, iar din 1 martie 2023 sunt membră (împreună cu mama mea) a A.S.O.C.A. (Asociaţia Oamenilor de Cultură şi Artă) Deva-Hunedoara, care îşi propune, printre altele, să promoveze artişti talentaţi ai judeţului nostru (scriitori, artişti plastici, dansatori, interpreţi de muzică uşoară sau populară etc.), să realizeze diferite acţiuni sau evenimente culturale etc.

Revenind la activitatea mea literară, am avut onoarea şi bucuria ca despre volumele mele să scrie recenzii poeţi sau critici literari care mi-au evaluat pozitiv creaţiile, mulţi dintre ei fiind absolvenţi ai Facultăţii de Litere şi/sau scriitori consacraţi. Printre aceştia se numără: Ion Pachia-Tatomirescu, Petre Isachi, Emilian Marcu, Ion Roşioru, Ionel Necula, Ladislau Daradici, Gligor Hașa, Eugen Evu, Radu Igna, Constantin Stancu, Tudor Cicu, Miron Țic, Christian W. Schenk, Titi Damian, Maria-Daniela Pănăzan, Diana Dobriţa Bîlea, Maria Toma Damșa, Raisa Boiangiu, Ion Urdă, Adina Velcea, Petrișor Ciorobea, Ioan Vasiu, Daniel Marian, Daniel Luca, Ileana Lucia Floran, Elisabeta Bogăţan, Ion Popescu-Brădiceni, Baki Ymeri etc.

Referitor la această pasiune a mea de o viaţă, afirm cu toată sinceritatea că la ora actuală nu-mi pot imagina viaţa fără scris. El face parte din mine; ne contopim, creând o simbioză perfectă. Aşa cum nici trupul nu poate exista fără suflet (sau invers), cred că nici eu nu aş (mai) putea exista fără să scriu şi nu este deloc o exagerare. Mă bucur ca un copil când aud că oamenii se regăsesc în creaţiile mele, simt că sunt părtaşă la emoţiile lor (sau ei la ale mele), că plăcerea lor este şi a mea, iar acest lucru îmi dă o senzaţie incredibilă. Cred că, dacă poţi să aduci zâmbetul pe buze cuiva prin ceea ce faci, să-i stârneşti emoţie, este minunat şi nu ai trăit degeaba. În plus, faptul că poţi să laşi ceva în urma ta, care să treacă bariera timpului după ce nu vei mai exista fizic, te face să te simţi util şi îţi conferă o mare satisfacţie. Chiar dacă cititorii sunt din ce în ce mai puţini, acest lucru nu mă îngrijorează, pentru că literatura nu va dispărea niciodată, atât cât va dura pământul. Nu are cum să dispară, iar dacă cineva, peste zeci sau sute de ani, va găsi (şi) cărţile mele pe vreun raft prăfuit al unei biblioteci şi va considera că merită atenţie, va fi o confirmare a faptului că „arderea” mea pe baricadele limbii române nu a fost în zadar. Cu riscul să mă repet, consider că arta, în general, este o formă de terapie, fără ea am fi doar nişte roboţi producători şi consumatori de bunuri, nefericiţi şi goi lăuntric.

Cititul este, de asemenea, un mod de reanimare a sufletului, dar şi a raţiunii. Desigur că am avut şi am cărţi preferate, pe care le-am parcurs în anumite perioade ale vârstei. De exemplu, o carte de care îmi amintesc cu plăcere, citită în ciclul primar, este „Din marile legende ale lumii” (de Al. Mitru), în care m-am „întâlnit” cu legende de pe alte meleaguri (repovestite de scriitorul român) şi cu personaje inedite (pentru mine) pe atunci: Ghilgameş, Tristan şi Isolda, Sigfrid şi Crimhilda, Artur şi cavalerii Mesei Rotunde etc. Legendele Olimpului, de acelaşi autor, m-au introdus în lumea mitică a Greciei Antice, unde m-am familiarizat cu zeităţile acelor timpuri şi cu întâmplări din viaţa (imaginară a) acestora. Mai târziu, „Legendele şi miturile Greciei Antice”, de scriitorul rus N.A. Kun, aveau să-mi (re)dezvăluie, la un nivel „avansat”, ceea ce aflasem din cartea pentru copii: originea lumii şi a zeilor; luptele acestora pentru supremaţie, în ţinutul lor şi al oamenilor; identitatea eroilor greci, a căror faimă va dăinui veşnic – Prometeu, Perseu, Theseu, Heracle/Hercule, Orfeu etc.; istoria războiului troian iscat de fuga frumoasei Elena, soţia regelui Spartei (Menelau), cu Paris, fiul regelui Priam al Troiei; peripeţiile lui Ulise, regele Ithacăi, la întoarcerea sa acasă etc.

Nu pot uita nici volumul „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, cartea de căpătâi a tuturor copiilor (şi nu numai), în care farmecul vieţii de la ţară se împleteşte cu o candoare a copilăriei specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, când respectul pentru părinţi era mai mult decât o obligaţie morală. Au urmat (în ordine aleatorie), pe parcursul gimnaziului şi al liceului, alte lecturi care mi s-au lipit de suflet (pe majoritatea dintre ele le-am reluat, mai târziu): „Fram, ursul polar” (de Cezar Petrescu), „Cireşarii” (de Constantin Chiriţă), „Elevul Dima dintr-a şaptea” (de Mihail Drumeş), „Vrăjitorul din Oz” (de L. Frank Baum) etc., toate fascinante pentru mine, o elevă cu o viaţă normală, în care cel mai „neobişnuit” lucru ce se întâmpla erau lucrările de control, tezele sau vacanţele (uneori) la bunici.

Una dintre cărţile memorabile prin tragismul întâmplărilor, pe care am recitit-o cu emoţie neştirbită de nenumărate ori, a fost (şi) „Singur pe lume” (de Hector Malot). „Povestea micului orfan Rémi”, vândut de tatăl său adoptiv (care avusese un accident grav şi nu mai putea munci) lui Vitalis (proprietarul a trei căţei şi al unei maimuţe, ce îl „ajutau” să dea reprezentaţii de circ pentru a-şi câştiga existenţa), m-a impresionat profund. Finalul fericit, în care băiatul îşi regăseşte mama şi fratele mai mic, aflând astfel că provine dintr-o familie bogată, din sânul căreia fusese răpit chiar de către unchiul său, m-a bucurat nespus, dar m-a şi atenţionat să fiu precaută în ce priveşte oamenii. Mult timp după aceea am crezut că binele învinge întotdeauna răul în (de)cursul vieţii, până când realitatea mi-a dovedit, din păcate, contrariul.

Poveştile Şeherezadei din „O mie şi una de nopţi” (dintre care unele mi-au rămas proaspete în minte, în ciuda trecerii timpului: „Ali Baba şi cei 40 de hoţi”, „Aladin şi lampa fermecată”, „Cele şapte călătorii ale lui Sinbad marinarul”, ș.a.) m-au fermecat, de asemenea, stârnindu-mi imaginaţia şi totodată admiraţia pentru inteligenţa acestei femei ce reuşeşte să rămână în viaţă, folosindu-se de curiozitatea regelui, soţul său, pe care o menţine trează prin faptul că îi povesteşte în fiecare noapte câte o poveste, întreruptă intenţionat în punctul culminat, pentru a-l face pe acesta să-şi dorească să afle continuarea.

Alte cărţi care m-au marcat au fost: „Prinţ şi cerşetor” (de Mark Twain), „David Copperfield„ şi „Marile speranţe” (de Charles Dickens), „Anna Karenina” (de Lev Tolstoi), „Mizerabilii” şi „Cocoşatul de la Notre Dame” (de Victor Hugo), „Doamna Bovary” (de Gustave Flaubert), „Tess d’Urberville” (de Thomas Hardy), „Rebecca” (de Daphne du Maurier), „Vălul pictat” (de Somerset Maugham), „La răscruce de vânturi” (de Emily Brontë), „Sorell şi fiul” (de Warwick Deeping), „Cămaşa lui Cristos” (de Lloyd C. Douglas), „Quo Vadis” (de Henryk Sienkiewicz), „Citadela” (de A.J. Cronin) ș.a.

Înaintarea (mea) în vârstă a (con)dus, la un moment dat, la o „tentativă” de „clasare” a lecturilor după tematică, astfel că am avut perioade în care preferam romanele istorice/de capă şi spadă – în special ale lui Alexandre Dumas („Cei trei muşchetari”, „Contele de Monte Cristo”, „După douăzeci de ani”, „Laleaua neagră” ș.a.), Michel Zévaco („Cavalerii Pardaillan”), Walter Scott („Ivanhoe”), Henry Gilbert („Robin Hood”) – ce alternau cu altele, în care eram captivată de romanele de aventuri ale lui Karl May („Ultimul mohican”, „Winnetou”, „Comoara din lacul de argint”, „Old Surehand” ș.a.) sau de cele poliţiste ale Aghatei Christie („Zece negri mititei” ș.a.). Nu îmi amintesc amănunte din aceste cărţi (mai ales din cele istorice sau poliţiste), poate pentru că le citeam în grabă, fiind concentrată mai mult pe finalul acţiunii, decât pe succesiunea faptelor şi/sau pe descrierea personajelor. Citeam într-un mod proiectiv, exploratoriu ori selectiv, chiar consumatorist pe alocuri, dorind să parcurg cât mai multe lecturi/informaţii, cât mai multe „cazuri” (de crime) rezolvate ori să ajung cât mai repede la punctul culminant.

Nu în ultimul rând, la vârsta adolescenţei am fost captivată de romanele de dragoste (devorate pe ascuns, sub bancă, la orele mai puţin importante din timpul liceului), dintre care se disting (în afara celor deja menţionate): „Mândrie şi prejudecată” (de Jane Austen), considerat de William Somerset Maugham, în anul 1954, unul dintre cele mai bune zece romane din lume (la acel moment); „Jane Eyre” (de Charlotte Brontë) şi „La paradisul femeilor” (de Emile Zola) – mai ales că acestea se termină într-un mod fericit (şi idealist totodată), cu încununarea iubirii prin căsătoria personajelor principale, provenite din clase sociale diferite; „Pe aripile vântului” (de Margaret Mitchell), o carte nemuritoare, complexă şi completă, ce împleteşte iubirea (ne)împărtăşită a protagoniştilor cu evenimente istorice dramatice (Războiul de secesiune, respectiv Războiul dintre Nord şi Sud, din perioada 1861-1865 şi după) şi gustul succesului cu cel al (de)căderii, reflectând tăria de caracter a personajului principal, Scarlett O’Hara, o femeie puternică, ce reuşeşte să treacă peste traumele războiului, pierderea părinţilor, a prietenilor din copilărie, a soţilor şi chiar a propriilor copii, rămânând mereu încrezătoare într-un „mâine” mai bun, care ar putea să schimbe oricând „zarurile” în favoarea ei.

Interesul pentru aventurile pe mare mi-a fost trezit de volumele „Toate pânzele sus” (de Radu Tudoran) şi „Moby Dick sau balena albă” (de Herman Melville) – roman considerat „capodoperă a literaturii universale”, volume în care m-am alăturat, cu emoţie, personajelor principale (lui Anton Lupan şi oamenilor săi de pe goeleta „Speranţa”, respectiv căpitanului Ahab, ce conducea baleniera „Pequod”), luând parte la aventurile lor fascinante şi uneori dramatice. Romanele „Ion”, „Pădurea spânzuraţilor” şi „Răscoala” (de Liviu Rebreanu) m-au făcut să mă „îndrăgostesc” de acest autor de un dramatism incontestabil, despre care se spune că „este creatorul romanului românesc modern” şi despre care Eugen Lovinescu, cel mai important critic după Titu Maiorescu, afirma, în urma apariţiei volumului „Ion”: „Nimic din ce e publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire, dar şi fără indicaţii de viitor”. „Creionarea”, de către „penelul” său experimentat, a personajelor principale, a adus la lumină „portrete” care m-au marcat până astăzi, demonstrându-mi că fiinţa umană poate fi capabilă de fapte incredibile atunci când îşi pune ceva în minte, dar şi că ambiţia nu este (întotdeauna) o calitate, dimpotrivă.

„Moromeţii” (de Marin Preda), un alt roman foarte cunoscut de către cititorii împătimiţi, m-a impresionat prin drama familiei numeroase de ţărani din satul Câmpia-Dunării, cu al său patriarh, Ilie Moromete – personaj memorabil, mucalit chiar şi atunci când parcurgea întâmplări tragice, care m-a cucerit irevocabil. Un (alt) volum impus de programa şcolară a fost „Neamul Şoimăreştilor”, de Mihail Sadoveanu, din care nu-mi amintesc însă decât de dragostea lui Tudor Şoimaru pentru Magda, fiica boierului Stroe Orheianu, sentimente la care ea îi răspunde, cu toate că cei doi nu rămân, în final, împreună (o carte pe care mi-aş dori să o recitesc); în schimb, romanul „Baltagul”, de acelaşi autor, m-a înduioşat prin drama Vitoriei Lipan, ce porneşte în căutarea soţului (Nechifor Lipan), care plecase să cumpere oi de la nişte ciobani, în alte ţinuturi şi nu se mai întorsese acasă. În urma unui vis ciudat, ea bănuieşte că acesta fusese ucis, lucru care se adevereşte, în cele din urmă. Asemănarea cu balada Mioriţa (din care autorul probabil s-a inspirat) este evidentă, iar prezentarea satului tradiţional românesc, cu obiceiurile sale (nuntă, botez, înmormântare), întregeşte atmosfera dramatică.

„Momente şi schiţe” (de I.L. Caragiale) m-a cucerit prin umorul de bună calitate şi prin personajele savuroase, provenind din medii sociale diferite, ale căror profiluri sunt trasate de autor cu precizia unui chirurg, iar „Moara cu noroc”, nuvela psihologică scrisă de Ioan Slavici, m-a marcat prin drama tinerei familii ce se hotărăşte să ia în arendă „Moara cu noroc”, în speranţa că va avea parte de un trai mai bun. Cuvintele mamei Anei (soţia protagonistului Ghiţă), care afirma că doar „liniştea colibei tale te face fericit”, iar obsesia pentru bani duce la nenorocire, sunt profetice, totul transformându-se în final într-o dramă impresionantă.

„Frankenstein” (de Mary Shelley) şi „Straniul caz al doctorului Jekyll şi al lui mister Hide” (de Robert Louis Stevenson) m-au tulburat profund, primul prin ineditul povestirii (în care doctorul Victor Frankenstein creează o fiinţă/un om din membre şi organe de morţi, respins(ă) de ceilalţi din cauza înfăţişării sale ciudate – aceasta devine un monstru şi face mai multe crime, dovedindu-ne că nu trebuie să fim preocupaţi de obţinerea celebrităţii cu orice preţ, fiindcă ea poate conduce la distrugerea propriei persoane sau a celorlalţi), iar cel de-al doilea prin misterul creat de autor, ce ne dezvăluie abia spre final faţeta înfricoşătoare pe care o poate lua fiinţa umană, atunci când partea negativă din ea este lăsată să preia „conducerea”.

Romanul „Maitreyi” (de Mircea Eliade) m-a frapat, la vârsta adolescenţei, prin erotismul său şi prin dragostea obsesivă pe care naratorul o avea pentru indianca Maitreyi, fiica unui filozof indian. Cu toate că dragostea lor se consumă, cei doi tineri nu rămân împreună, din cauza împotrivirii părinţilor pe motive de incompatibilitate rasială, religioasă etc., lucru care m-a întristat, eu fiind convinsă (la acea vârstă) că dragostea poate învinge orice obstacol. „Enigma Otiliei”, romanul realist al lui George Călinescu, citit cam în aceeaşi perioadă, a fost o nouă ocazie pentru mine de a mă „întâlni” cu o iubire neîmplinită: cea a lui Felix Sima (student la medicină, venit la Bucureşti, la unchiul şi tutorele său, Costache Giurgiuveanu, ca să urmeze facultatea) pentru Otilia, fiica vitregă a lui „moş Costache”. Dincolo de comicul de situaţie, se reflectă lupta pentru supravieţuire, ce duce la căsătorii din interes, pentru protecţie (precum cea a Otiliei cu prietenul de familie Pascalopol, mult mai în vârstă decât ea, pentru care aceasta nutrea doar simpatie, stimă şi sentimente filiale), respectiv la relaţii în care ataşamentul şi/ori siguranţa materială erau mai importante decât dragostea în sine.

O altă carte ce (va) cunoaşte imortalitatea (din punctul meu de vedere) şi pe care am lecturat-o în adolescenţă a fost „Desculţ”, de Zaharia Stancu. Acest roman memorialistic, povestit la persoana I, în care protagonistul este nevoit să muncească din răsputeri pentru a-şi depăşi condiţia umilă, de „desculţ”, constituie o reală lecţie de viaţă. El (ne) dovedeşte că nimic nu este prea greu atunci când îţi doreşti cu adevărat să reuşeşti. Chiar dacă traumele copilăriei nu pot fi lăsate în urmă, acestea pot servi (paradoxal) ca „sprijin” în lupta pentru înfrângerea unui destin nefavorabil.

Prin clasa a şaptea am descoperit mirajul poeziei (în special a celei clasice, dar nu numai), pe care am redescoperit-o, după o lungă perioadă de pauză, acum zece ani. Prima mea „dragoste” a fost, desigur, Eminescu, marele nostru geniu naţional, care continuă să ocupe un loc aparte în inima mea. I s-au adăugat, pe rând, într-o ordine aleatorie, Vasile Alecsandri, George Bacovia, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Alexandru Macedonski, George Topârceanu, Tudor Arghezi, George Coşbuc, Ion Barbu, Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Vlahuţă, George Ţărnea, Radu Gyr, Ion Pillat, A. E. Baconsky, Ion Vinea, Adrian Păunescu, apoi Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Ion Minulescu, şi, mai târziu, Rabindranath Tagore, William Shakespeare, Georg Trakl, Serghei Esenin, Paul Verlaine, Rainer Maria Rilke etc. Cu unii dintre aceştia am făcut „cunoştinţă” datorită programei şcolare, cu alţii, în diverse (alte) conjuncturi, dar am rămas impresionată de forţa lirică a metaforelor utilizate, resimţită în versurile lor, de profunzimea mesajului, de tehnica prozodică şi muzicalitatea poeziei cu rimă (sau cu formă fixă), trăsături care m-au făcut să (le) iubesc iremediabil versurile.

O carte citită în pragul maturităţii, care m-a bulversat, aş putea spune, prin negativismul autorului (dar şi prin genialitatea lui), este „Pe culmile disperării” de Emil Cioran, mai cu seamă că scriitorul avea doar 23 de ani când aceasta i s-a publicat. La o vârstă la care, de obicei, entuziasmul şi pofta de viaţă sunt maxime (cum a fost în cazul meu), el se gândea la moarte ca la „singurul lucru sigur în această lume” sau la faptul că „numai unii suferă”, trecând prin „cele mai groaznice torturi”, şi se întreba „de ce există suferinţă în lume”. De pe lista întrebărilor sale nu lipseau cele referitoare la existenţă, alături de frământări privind problematica sinuciderii. Alte subiecte şocante (pentru mine), regăsite în paginile cărţii, au fost cele legate de „presentimentul nebuniei”, de „sentimentul sfârşelii şi al agoniei”, de faptul că „Nu devii liric decât în urma unei afectări organice şi totale” (fiindcă „Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară”) sau de afirmaţia: „Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens”. Alte idei care m-au contrariat la el au fost cele referitoare la spirit (despre care autorul afirmă că „este fructul unei maladii a vieţii, precum omul nu este decât un animal îmbolnăvit. Existenţa spiritului este o anomalie în viaţă…”), la scepticismul lui („Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ…”; „…nu cred în absolut nimic şi n-am nicio speranţă”), la faptul că „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală”, la misoginismul declarat („…în cazul femeii, nulitatea îţi pare mister, când ea nu este, în fond, decât nulitate. Pe lângă satisfacerea necesităţilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporal de presiunea chinuitoare a spiritului”) etc.

Păstrând „nuanţele” filozofice, mi-a plăcut definiţia singurătăţii absolute din „Jurnal filozofic” (de Constantin Noica), prezentând reale valenţe lirice: „Eşti undeva între o staţie şi alta,/ rupt de ceva,/ în drum spre altceva,/ scos din timp,/ scos din rost,/ purtat de tren,/ purtând după tine un alt tren,/ cu oameni, situaţii, mărfuri, idei,/ una peste alta,/ în vagoane pe care le laşi în staţii,/ le pierzi între staţii,/ le uiţi în spaţii,/ golind lumea,/ gonind peste lume,/ singur,/ mai singur,/ nicăieri de singur//”. Cu toate că, în timp, lista lecturilor personale, precum şi a tematicilor abordate s-a extins foarte mult (de la „Divina comedie” a lui Dante Alighieri, „Iliada” şi „Odiseea” de Homer, „Oedip rege” de Sofocle, „Teatru” de Aristofan, „Banchetul” de Platon, „Dafnis şi Cloe” de Longos, la „Eneida” de Vergilius, „Metamorfoze” de Publius Ovidius Naso ş.a.m.d.), amprenta cea mai puternică asupra mea şi-au lăsat-o cărţile parcurse până la vârsta adolescenţei (unele amintite în acest material), care au şi conturat (cred) personalitatea mea de adult. Pe restul nu le mai amintesc, din dorinţa de a nu ocupa prea mult spaţiu.

Ca să închei cu acest subiect, eu nu cred că există vreo carte din care să nu avem ceva de învăţat (asta îmi spunea mereu şi mama, când eram mică). Fie că este vorba despre destinul tragic al unor femei sau copii care au luat viaţa în piept, încercând să nu cadă sub secera loviturilor (nedrepte ale) acesteia, despre excesul de zel al unor funcţionari publici ce pretind că-şi fac datoria (uitând de umanitate), despre caracatiţa unei iubiri maladive finalizată dramatic, despre fapte sau personaje reale din istorie împletite cu altele, fictive etc., în fiecare carte putem găsi ceva demn de reţinut. Fiecare volum în parte dovedeşte cât de imprevizibilă este viaţa şi cum, în momentul în care crezi că ai totul, acest „tot” poate să ţi se scurgă printre degete precum nisipul sau, din contră, atunci când totul pare să fie pierdut, se întâmplă un „miracol” ce „răstoarnă” situaţia la 180 de grade şi te readuce pe linia de plutire.

Revenind la scris, am avut şi unele momente în care mi-a venit în gând să îl abandonez, fiind copleşită de anumite probleme ale vieţii sau dezamăgită de anumiţi confraţi. Am renunţat însă la acest gând parazit, după ce am primit un mesaj, acum câţiva ani, de la o doamnă pe care nu o cunosc personal, mesaj care mi-a mers direct la suflet: „Viaţa mea ar fi mai săracă fără poeziile dumneavoastră”. Mi-am dat seama instantaneu că nu am voie sub nicio formă să renunţ, că trebuie să mă mobilizez şi să duc la îndeplinire planul pe care soarta îl are cu mine. Cred că a nu-ţi exploata la maxim harul cu care ai fost înzestrat înseamnă să nu preţuieşti cum se cuvine darul oferit de Divinitate, iar acest lucru este inacceptabil. Nu am voie să-i dezamăgesc pe cei care au crezut (sau cred) în mine şi care m-au susţinut, într-un fel sau altul, fie şi numai cu o vorbă bună, de aceea trebuie să merg mai departe pe acest drum pavat cu trandafiri, dar şi cu spini, până la clipa finală sau până la ultima… literă. Unii (şi nu mă refer aici la scriitori) cred că a compune este ceva foarte simplu, nu faci nimic, doar deschizi robinetul şi începe să curgă poezia sau proza, dar nu se gândesc că pentru asta trebuie să te “alimentezi” în permanenţă, să-ţi “antrenezi” constant creierul, aşa cum un sportiv îşi antrenează muşchii, diferenţa constând doar în faptul că un scriitor lucrează în plan mental, nu fizic.

În general, aş spune că sunt mulţumită de modul în care sunt întâmpinate scrierile mele de către receptori/critici. Desigur că nu poţi fi pe placul tuturor, iar percepţiile pot să difere. Nici Eminescu nu a fost iubit de toţi, deşi a fost un geniu, darmite noi, muritorii de rând. Important este, ca scriitor, să fii tu însuţi în ceea ce scrii, indiferent de genul abordat, să fii original, să încerci să vii mereu cu ceva inedit. Un critic este şi el om, până la urmă, deci are o anumită doză de subiectivitate atunci când interpretează o carte/operă. Nu trebuie să ne speriem de critică; dacă este sinceră şi obiectivă, nu maliţioasă, ea poate ajuta foarte mult în evoluţia pe plan literar a celui în cauză, în conştientizarea unor lacune sau erori. În ce priveşte cititorii, ei sunt cei care îşi aleg poetul/scriitorul preferat şi nu invers. La ora actuală se scrie atât de mult, încât există beletristică pentru toate gusturile şi exigenţele sau, mai simplu şi direct spus, este loc sub soare pentru toată lumea.

Să fii scriitor în România nu este deloc facil, şi nu mă refer aici la actul artistic propriu-zis (literatura fiind şi ea o artă), ci la condiţiile tot mai grele de viaţă (în general, în ţară), la care scriitorul este nevoit să se adapteze. El trebuie să-şi „construiască” singur starea propice pentru a scrie, „oaza de confort” în care să „producă” creaţii de calitate (asta dacă nu vrea să se plafoneze), fiindcă nu toţi autorii îşi permit să se retragă pe malul oceanului, pentru a se reculege sau a se reinventa. În plus, de cele mai multe ori scriitorul român, acest “ciudat” al societăţii, cum este catalogat de unii, trebuie să-şi susţină pasiunea din alte venituri, scrisul constituind, în asemenea cazuri, „doar” o vocaţie, nu şi un mijloc de trai. Însă atunci când scrisul îţi curge prin vene, simţi că niciun sacrificiu nu este prea mare ca să-ţi urmezi calea, respectiv să dăruieşti ceea ce şi tu ai primit, la rândul tău, de la Creator, aşa cum spuneam mai devreme. Eu cred sincer că scriitorul este doar un canal prin care poezia şi frumuseţea divină curg înspre omenire din marea „bibliotecă” a universului, pentru a bucura şi a mângâia sufletele. Important este ca el, scriitorul, să fie întru totul sincer, în primul rând cu sine, iar în al doilea rând cu receptorul, pentru că numai astfel poate fi credibil şi poate ajunge cu uşurinţă la inima acestuia.

În ce priveşte întrebarea dvs. legată de studiile efectuate, eu consider că dacă nu ai talent, nicio şcoală din lume nu ţi-l va putea inocula, „eventual” îţi va fi de folos prin prezentarea anumitor cunoştinţe teoretice, adică îţi va lărgi bagajul informaţional (ceea ce nu este puţin, desigur, dar nu e suficient). Mai întâi trebuie să fii sigur că ai acest sâmbure divin în tine şi abia apoi poţi începe să ţi-l şlefuieşti. Ca să vă răspund, după liceul teoretic (profil real) despre care vă spuneam la început, am urmat o Şcoală Postliceală Sanitară de trei ani, iar în momentul de faţă sunt pe cale să termin Facultatea de Litere. Astfel, printr-un ocol destul de lung, în care am învăţat o mulţime de (alte) lucruri din domenii diametral opuse, tot la ceea ce mi-am dorit iniţial am ajuns până la urmă. Viaţa e imprevizibilă, iar vâltoarea destinului de neoprit şi niciodată nu este prea târziu pentru a-i da aripi unui vis şi a-l înălţa spre cer, iar apoi a-l transpune în fapte. Trebuie „doar” să-ţi doreşti foarte mult acest lucru, să te îndepărtezi de cei care intenţionează să-ţi taie elanul şi să ai răbdare, iar universul va lucra în favoarea ta, materializându-l la momentul potrivit, probabil într-o manieră (cu totul) neaşteptată…

–––––––––-

Camelia ARDELEAN

Deva, 24 martie 2023

by

Referinţă Bibliografică

Camelia ARDELEAN: TAINA SCRISULUI (191) – PUTEREA EXEMPLULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 martie 2023