In memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu

S-a stins ca o lumânare, când abia împlinise 56 de ani, în plină putere.

Avea lucrări în desfășurare, avea proiecte, planuri pentru șapte vieți, dar toate s-au risipit ca fumul într-o clipită! Vestea plecării lui dintre noi ne-a lovit pe toți cei care îl cunoșteam ca trăsnetul. Și nu eram puțini! Aproape tot județul îl cunoștea, atât preoți, cât și laici. Mulți îi eram prieteni. Și cum să nu te împrietenești cu un om care iradia bucurie, stare de bine, care-ți risipea tristețea și teama de viitor cu o vorbă, cu un sfat, cu o mângâiere părintească. Începuseră să-i încărunțească pletele și barba, dar sufletul și trupul îi erau încă tinere și pline de viață.

S-a născut într-o familie numeroasă, ca fiu al lui Dumitru și Maria Nicolaescu din satul Godeanu(Mehedinți). Erau trei băieți și o fată. Părinții sperau ca fata să se mărite într-o bună zi și să meargă la casa ei, iar băieții să-și întemeieze familii și să rămână în sat, cât mai aproape, ca să le fie de ajutor. Sperau, cu siguranță, că la vremea potrivită în curtea și la casa lor vor fi patru nunți mari și frumoase, așa cum se obișnuia la familiile celor mai înstăriți din sat. Sperau, cu siguranță,  că într-o bună zi își vor vedea curtea plină de nepoței, de bucurie, de râsete, de jocuri copilărești. Sperau, cu siguranță, că flăcăii lor își vor ridica niște case noi, frumoase, cu acareturi, cu tot ce trebuie la casa unui gospodar. N-a fost așa!

Băiatul cel mare, Nicolae, deși ajuns la liceu, dădea semne tot mai evidente că ar vrea să se apropie de mânăstire și de viața monahală. Orice încercare de a-l abate de la acest gând era neputincioasă. Îmi amintesc că era prin 1979, la hramul Mânăstirii Schitul Topolnița(29 august). Eram preot de trei ani și mă dusesem și atunci, așa cum făceam din copilărie, de hram, la acea mănăstire. Slujba s-a oficiat afară pe un podium improvizat. După slujbă m-am simțit tras de mânecă de cineva. Era un copil firav, îmbrăcat modest. Nu-l cunoșteam. M-a întrebat: ,,– Părinte, vă rog dați-mi și mie un sfat! Ce să fac eu, să mă călugăresc sau nu?”

Nu este ușor să dai un asemenea sfat unui copil. Poate de cuvântul tău atârnă toată evoluția lui ulterioară și-i poți strica viața. Copilul acela voia să se călugărească la Schitul Topolnița. Era o mânăstire mică, săracă, cu ziduri coșcovite de vreme și de intemperii, cu pereții acoperiți de un strat gros de fum. Starețul, Grațian Rădac, venise acolo de prin Ardeal și de multe ori voise să plece în lume de sărăcie. De mila lui i se alăturase un țăran de pe la Izverna albit de vreme, Părintele Vichentie și mai era, pare-mi-se un îngrijitor, care făcea și pe cântărețul. Aceștia erau viețuitorii mânăstirii. Să îndrumi pe acel copil să se călugărească, nu era ușor. Cu două decenii înainte mânăstirile fuseseră golite de viețuitori de către autorități, multe fuseseră închise sau transformate. Viitorul mânăstirilor și al călugărilor era foarte incert. I-am răspuns acelui copil, dar cred că răspunsul n-a fost al meu, ci doar a trecut prin gura mea: ,,– Dacă tu simți în sufletul tău chemare spre mânăstire, călugărește-te, chiar dacă toată lumea ar zice să nu te călugărești. Dimpotrivă, dacă nu simți această chemare, nu te călugări, indiferent ce te-ar îndemna alții!”

Copilul timid cu întrebarea de la acel hram s-a călugărit și exemplul lui a fost urmat de al doilea frate, apoi de al treilea. Ce-o fi fost în sufletul părinților lor nu știu, dar cred că numai o credință puternică în Dumnezeu a putut să le dea reazimul necesar ca să nu se prăbușească.

Fiul cel mare, Nicolae, a devenit Nicodim, monah, apoi ieromonah, apoi stareț al Mânăstirii Schitul Topolnița, apoi stareț al Mânăstirii Vodița, apoi episcop al Severinului și Strehaiei, iar în paralel profesor universitar. Mânăstirea  Topolnița a înflorit sub conducerea Părintelui Nicodim; Mânăstirea  Vodița a renăscut din cenușă sub conducerea și cu munca Părintelui Nicodim. Mai târziu, pământul Mehedințiului a fost împodobit cu zeci de biserici noi în sate care nu avuseseră biserici niciodată, cu mânăstiri, prin grija și cu strădania Preasfințitului episcop Nicodim. O catedrală imensă este în fază finală în centrul Severinului. Slujbe se fac în toate bisericile și mânăstirile, postul de radio ,,Lumina” emite permanent; corul Chinonia concertează pe scene naționale și internaționale, cărți și reviste bisericești sunt roadele editurii Didahia și multe-multe alte activități se desfășoară azi prin strădania ierarhului mehedințean.

Cel de-al doilea fiu, Petre, a devenit la scurt timp fratele Pavel, apoi ieromonah, apoi stareț la Schitul Topolnița, apoi arhimandrit. A construit o biserică nouă la mânăstire, o biserică nouă în satul Schitul de Sus și alta cât o catedrală în Balotești. Era bun gospodar, îi plăcea să slujească, dovadă că în cei peste 30 de ani cât a fost stareț la Topolnița s-a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie… Scria cărți și articole, pe care le răspândea în presa bisericească și laică. Avea emisiune permanentă la radio ,,Lumina”, avea o bibliotecă foarte bogată. Era om de cuvânt, frățos, era o bucurie să discuți cu dânsul. Dar câte nu s-ar putea spune despre el…!

Cel de-al treilea flăcău al familiei, Ioan, și-a urmat frații și a devenit fratele Ioanichie, apoi monah, apoi stareț la Mânăstirea Vodița, continuând munca fratelui său mai mare. L-am văzut acolo muncind ca un om de rând, conducând mașini, utilaje, punând umărul la greu și rezultatele sunt vizibile.

Ceea ce a fost mai surprinzător s-a produs după moartea mamei, când tatăl, Dumitru, s-a călugărit și el și s-a retras la Vodița să-și petreacă ultimii ani ai vieții lângă fiul său cel mic.

Părintele Pavel și-a câștigat un binemeritat respect pretutindeni din partea tuturor celor ce l-au cunoscut. Aceasta s-a văzut cu prisosință și la înmormântare: patru ierarhi din țară și din străinătate, peste 100 de preoți și călugări și aprox. 1.000 de enoriași veniți din toate colțurile județului  l-au prohodit.

Dumnezeu să te ierte și să te așeze în rândul prietenilor Săi, drag coleg și prieten!^[1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda