Taina ochilor mei

Pesemne că ai găsit adâncimile mării în ochii mei

Precum și luna ce-o smintește, soarele ce-o încălzește

Ți-au plăcut valurile ce te purtau în verde căprui

De te-ai aruncat cu tot sufletul în această mare

Câteodată blândă, alteori furibundă, ori melancolică

Abandonând armura temerilor…

Atunci îmi turnai vin roșu

Din ochii tăi arzând cu verzi văpăi

Când luna sfioasă, vrăjită cobora în versuri

Să ne dezmierde în iatacul nopții

În visare, când se răsfrâng secretele

Slobozite de parfumul reginei nopții

Când cucuvele străpung vălul tainelor

Îndrăznind să despice liniștea din ora îngenuncherilor

Rugăciunilor, îmbrățișărilor hoților de inimi

Miezului nopții din care

mușcă tulburați îndrăgostiții…

Poate că taina ce-o căutai se afla în ochii mei,

Fără hartă, fără trecut, fără viitor

Tu ai arvunit tot ce aveai ca să mă ai

Dezgolit de armura temerilor, culori, nume, ani,

Dintr-o aruncătură de zaruri

Ce putea să însemne mult, puțin, sau nimic

M-ai ales dintr-o privire de ochi

Nu ai mai vrut altceva…

De atunci te întorci desculț în sufletul meu

La aceeași mare, câteodată blândă

Alteori furibundă, uneori melancolică

Să-mi umpli cupa cu vin

Să privim luna, din miezul nostru…

Eternitate

N-am nevoie de trupul tău

Să-ți știu numele

Să te caut, să te strig

Să urc munți, să trec mări

Să scurm pământ

Nu e foame, nici sete

Nici tremur, nici vis

Nu mă rog să vii, dar ești

Viață, moarte

Toate au un timp

Și timpul le are pe toate

Ceea ce am eu

De la facerea lumii

Și dincolo de trecerea ei

Nu e de cerșit

Nu piere, nu se pierde

Nu se poate răpi

Nu se poate alunga

Nici stinge, nici ucide

Nu e pasăre, dar e zbor

Nu e cântec, dar cântă

Nu e foc, dar arde

Nu e apă, dar stinge dor

Nu e soare, dar are lumină

Nu e cer, dar e infinit…

Și de n-aș mai putea

Și de n-aș mai putea grăi

Ar fi un dar

Mi-aș ascuți tăcerea

Să prindă rădăcini

Să cresc un salcâm

Să îmbii soarele și vântul

Și de n-aș putea hălădui

Am crescut păduri și munți în mine

Și tot aș colinda grădina Lui

Și de nu aș putea vedea

Am pictat în mine lanuri cu maci

Păsări cu aripi întinse și zbor

Zâmbete și lacrimi

Și de n-aș putea să cânt

Am in inimă un clopot ce bate

Și un fluviu să-mi susure toate

doinele ce le-am trăit sub cer

Și de n-aș putea folosi mâinile

Am împletit pe șapte vieți doruri și amintiri

Să-mi rămână de dăruit tot ce n-am apucat

Și de fratele meu omul îmi întoarce spatele

Îmi rămâne El acoperământul sufletului

Cel care îmi scrie încă destinul…

Cerșetorul

Cerșetorul privea senin în jur

Împăcat, învelit în pătura cerului

După o noapte de beție cu stele

Palatul lui era al tuturor…

Îi era mereu sete de zâmbete pure

De priviri fără milă

De acei ce-l văd ca pe un frate

Simțindu-i sufletul plin de iubire,

Din ochi să-i soarbă viața…

Tăcut, el observa agonia

Lumea încruntată, grăbită

Marathonul împlinirilor și neimplinirilor…

Compătimindu-i zdrențele

Câțiva îi aruncau un gologan

Se rușinau a se uita în ochii lui…

El, ca un pescar pe marea lui

Nădăjduia cu inima împăcată

Că poate într-o zi vor înțelege

Că doar pretind

Și ei de fapt ei sunt cerșetorii vieții

Izvorul tămăduirii

Din câtă durere plesnește un mugur

Din câtă visare își tăinuiește floarea parfumul

Din câte săruturi de soare se coace grâul

Din cât albastru se-mbată cerul

Din câte lacrimi ploile botează pământul

Din câte rugăciuni iarba devine mătase

Din câtă lumină se-nalță adevărul

Din câtă iertare se sfințește omul

Din câtă răbdare Dumnezeu dăruiește totul…

Marea timpului

Viața aceasta

Marea timpului

Te scalzi cu bucurie

Tu îți aduci luna

Răstorni valul

Tu îți aduci soare

Să zâmbești

Tu îți aduci vântul

Să te mângâie

Precum Dumnezeu

Tu îți trăiești furtunile

Ținând pânzele cu tărie

Să nu te scufunzi

Tu îți adori cerul tău

Înțesându-l cu stele

Tu îți treci deșertul

Tu îți ești cămilă

Tu îți ești izvorul

Să-ți sorbi apa sfințită

Tu îți cânți doina

Tu îți întinzi corzile

Tu îți scrii poezia

O dăruiești

Înflorește omule

Și când nu mai poți

Îngenunchează…

Între noapte și zi

Unde te doare omule

Unde lumina s-a făcut zid

Aluneci precum asfințitul pare că se scufundă în mare

Te ții cu unghiile de cer

Alarmat, cu cenușă în ochi

Lacrimile ți-s uscate

Privește stelele și strălucește cu ele

Te vor călăuzi pe munți ce te așteaptă

Ascultă bătrânii copacii ce cântă

Simte țărână de sub tălpi

Sărută pământul ce te îmbrățișează

Mângâie luna cu inima ta sleită

Unge-ți fața cu soarele sfânt

Lasă copilul din tine să râdă

Colindă drumurile neumblate

Lasă vântul să te pieptene

Cântă focul din tine

Până nu mai ai voce

Atunci în muțenia absolută

Dumnezeu te va îmbrățișa

Din coasta ta de lut

Va înflori un măslin

Și pacea ta va fi o rugăciune cu aripi..

Ochiul stâng

Ochiul meu stâng e ingenuu

Vede frumusețe și în gunoi

Ochiul meu drept este intuitiv

Știe că cel stâng greșește

Nu este atâta frumusețe

Ochiul stâng a plâns cu lacrimi fierbinți

Când s-a înșelat

Cel drept de abia plânge

Cu lacrimi reci

Perora triumfător

Iar mi-ai ascuns că te joci de-a viața adevărată

Ai uitat săgețile ce le primești

De aceea cazi și suferi

Nu știi să porți

lumea pe degete

Cel mai vechi joc

Întotdeauna câștigi

Nebunule!

Privești fără să judeci

Te aruncă nebună inima ta în jocuri copilărești

Ochiul stâng plângea cu lacrimi și mai fierbinți

Știa că există frumusețe în orice

El privea cu inima

CARMEN OLTEAN

by

Referinţă Bibliografică

Carmen OLTEAN: Taina ochilor mei (memento liric)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 aprilie 2023