O conversație cu dr. neurolog Adorojan Biro este un colocviu de impresii – despre viață, sănătate, conștiință…! Toate acestea sunt, nu există motive de contrazicere, evanescente.
Ceea ce confirmă ca necesar să iei notițe pe seama unor astfel de converații.
Nici n-apuci să te naști, că deja începi să mori – firește, nu ne dăm seama de aceasta începând din prima clipă de viață concomitentă cu prima bătaie a inimii, iar unii, puțini, e drept, cred că foarte puțini, nu știm dacă descoperă acest adevăr universal măcar în ultima clipă de viață, concomitentă cu ultima bătaie a inimii…; realist și absurd totodată, ar trebui nici să nu regretăm moartea dacă inima ne-ar rămâne vie. Dar nu se poate…!
Am fost, tristă întâmplare, pacientul medicului neurolog Adorojan Biro, după un accident vascular cerebral – minor –, în urmă cu douăzeci de ani, primul dintre cele două pe care le-am suferit, cel de-al doilea fiind cu mult mai sever, atrăgând după sine repercusiuni resimțite foarte dureros și inconfortabil, unele dintre ele urmând, pesemne, să dureze întreaga viață.
Au trecut douăzeci de ani de când l-am cunoscut pe medicul neurolog Adorojan Biro, întâmplându-se, cum am amintit mai sus, să fiu pacientul său într-unul din saloanele luptei pentru viață de la Neurologia Spitalului din Bacău. Acum îl regăsesc, în același loc, eu din nou victimă a unui al doilea accident vascular cerebral…! Încep să simt în fiecare clipă că îmbătrânesc – la exterior deja s-a întâmplat aceasta…! Mi-e din ce în ce mai greu să mă apăr eu de mine! Se înmulțesc în calea mea bărbați imbecili ce se comportă ca și cum cineva ar trăi din viața lor și femei ce cred că ajunge să decolteze un veşmânt ca să se vadă o inimă…!
Am rămas și voi rămâne până la capăt cu prietenii puțini, dar cei dintotdeauna. Cei noi mi-au dovedit că nu poți îngropa dragostea în pământ ca să o semeni, că putrezește. Cred că aceste prietenii sunt niște scântei din cauza cărora îți poți pierde pentru o clipă vederea, fără însă ca întunericul să poată lua definitiv stăpânirea asupra ochilor, căci ochii ce-au văzut cândva, nici dacă ar orbi într-o zi, n-ar uita niciodată lumina.
Au mai trecut douăzeci de ani…! Fiecare trezire dimineața nu o exclud să fie ultima…, odată și odată chiar va fi…! Totul trece…!
Florile nu se mai opresc din înflorirea lor, ploile nu se mai opresc din plouatul lor, oamenii nu se mai opresc din murirea lor – scriam cândva, așa de frumos părându-mi-se, că, iată, scriu întocmai și acum. Dar greul vieții crește odată cu numărul anilor…! Iar de aceea, să tot scriu frumos despre viață nu mai este un adevăr în act și în sine, e cu fiecare zi un mai reîmprospătat doar cu speranța adevăr.
M-am regăsit cu dr. Adorojan Biro, de data aceasta nu tot ca pacient al său, acum eu fiind pacient al sublimei doctorițe Adriana Mihaela Mihăilescu. Când mă regăsesc după mult timp cu cineva am viziunea tristă interioară că lumea este născută să îmbătrânească și să se schimbe, să moară și să fie uitată…!
Însă, la regăsirea cu dr. Adorojan Biro mi-am întărit concluzia personală, poate realistă, poate fictivă că eu cobor mai abrupt și de aceea mai repede decât medicul, pe lunecușul timpului. Îl revăd la fel de tânăr ca și demult, mă împac cu gândul că sunt mai palid ca niciodată…!
– Mergem înainte…, acestea-s primele cuvinte spuse de doctor, dând ochii cu mine la spital…!
Am fost bucuros și să îl revăd și pentru încurajare, deși pentru „mine mai înainte” înseamnă zi cu zi o atenuare treptată a strălucirii luminii lumii, până într-o zi când nu se va mai stinge nimic în ce mă privește, căci întunericul nu se stinge, nu se aprinde, întunericul este ca vidul: există fără să fie…!
Dar cea mai exaltată bucurie a mea a fost în prima clipă a revederii ocazia nouă de a-i spune medicului din toată ființa mea încă un mulțumesc. M-am regăsit cu vindecătorul meu căruia îi datorez faptul că douăzeci de ani – puteau fi mult mai mulți dacă aveam grijă mai multă – am trăit normal și ocolit de pacostea de accident vascular cerebral, de care eram de fapt conștient că nu pleacă niciodată făcându-se definitiv uitat și fără a lăsa în urma lui o ușă deschisă pentru el.
Eu am uitat această ușă deschisă, iar oribilul accident a intrat vijelios, familiarizat cu drumul meu și pragul casei mele și m-a trăsnit într-o secundă, prăbușindu-mă la pământ. Pe mâinile doctoriței Adriana Mihaela Mihăilescu, în care am ajuns de urgență la Spitalul Județean din Bacău și de data aceasta am biruit…! Acum trăiesc din nou o viață aproape normală.
Mulțumesc, dragă domnule doctor Adorojan Biro…! Mulțumesc, dragă doamnă doctor neurolog Adriana Mihaela Mihăilescu…!
(Aurel V. Zgheran)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..