Atât mi-a mai rămas pe lumea-aceasta,
o floare ce o țin, acum, în mână;
de nu venea în grabă, ea, năpasta,
aveam mâncare pentru-o săptămână.
Dar nu e prima dată când se-ntâmplă
și n-am murit nicicând, vă zic, de foame,
decât că sunt mai albă, azi, pe tâmplă
și îmi lipsesc, desigur, kilograme.
Îi simt mirosul ei, ca-n tinerețe,
aveam atunci și casă și grădină,
din tot ce-a fost rămas-a doar tristețe,
da-Ți mulțumesc eu, Doamne, de lumină.
Și-ți mulțumesc frumos de-această floare,
iar că m-am încruntat îți cer iertare!