LEGĂMÂNT

Iurie Brașoveanu

(Fiului meu Iurica)

O piramidă-naltă surpată e de vânturi,

Căci veacuri dăinuiră în ale ei adâncuri.

E cupă de balsamuri cu lacrimă de floare,

Scăldată în nisipuri în nopțile cu soare!

Cândva o Zee blândă cu pletele în vânturi

Privea duios la stele și încânta pământuri.

Pe gingașele-i gene sclipeau mărgăritare

Din mări nețărmurite și bolți fără hotare.

Pe umeri diamante cu aripi de iubire

Cădeau în coliere din zbor de fericire.

Și câmpuri, și priveliști ea făurea-n dantele

Își împletea Coroana destinului din ele.

Din înălțimi preasfinte veneau în nopți de vară

Lumini fermecătoare pe sânii de fecioară.

Era a lumii rază atâta de frumoasă,

O sărbătoare-a vieții și-a florilor crăiasă.

Printr-un miracol tainic copacii seculari

Învăluiau făptura-i cu miros de smirdari.

Albinele în zboruri din auriții faguri

Îi împleteau mărgele și-o-ncoronau în lauri.

În stoluri rândunele o-mbrățișau în taină

Și-a Cosmosului rouă i-o contopeau în haină.

În Valea de Suspine cu blânda-i mângâiere

Trecea lăsând pe urme o dulce adiere.

Și ape-ngălbenite și marile pustii

Privirea-i prefăcea în râuri argintii.

Și spinii ea-i uda cu apele albastre

Și-n flori îi preschimba și înflorea în glastre.

Când noaptea se lăsa, ea se uita-n mirază

În care se vărsa o dulce, caldă rază,

La pieptul ei ținea o rară mireadă

Și locu-i lumina, ca totu-n jur să vadă.

Pe fruntea ei cădea o ploaie de aghiasmă

Și somnul o-mbăta cu cosmica-i mireasmă.

În murmurul de șoapte cu rugăciuni ușoare

Își aștepta iubitul în visu-i să coboare.

Și el venea ca gândul în albele-i iatacuri

Îmbrățișându-i chipul cu flori din alte veacuri.

Din cerul cu miraje privirile lui calde

Puneau în triste brațe șiraguri de smaralde.

Din jurăminte-n lacrimi iubitului în noapte

Năștea credință sfântă pe viață și pe moarte.

Ei se-mbătau în doruri și-n miros de smicele

Și pieptul lor fierbinte era scăldat în stele.

Și se țineau de mână la capătul chemării,

Căci îi striga chiar clipa eternă-a neuitării.

Cuprinși erau de perle în marea de iubire,

În clipa lor de viață spre sfânta nemurire.

În existența lumii erau un strop de mir

Și adormeau în dulce parfum de trandafir.

Dar vânturi zbuciumate au risipit pereții,

Punând otgoane grele în drumul scurt al vieții.

În somnul ei din noapte, făptura-i cea candidă

Înmărmurea pe piatră de rece piramidă.

Cum ziua-n noapte trece și-n zori se luminează

Trecu și somnul fetei cu-a lui amară pază.

Eternul o chemase și visul ei din viață

A fost furat de moartea cu aripi reci de gheață.

Ea adormise pașnic de-acum cu-n somn de veci,

Ca iarăși să viseze sub lespezile reci.

De sus bolțile-albastre trezeau privirea-i stinsă

Și îi vorbeau în șoapte că Poarta li-i deschisă.

Pentru credința-i sfântă pe viață și pe moarte

Ea va zbura prin veacuri în vis etern din noapte.

De-atunci furtuni și oameni au rătăcit prin vânturi,

Cum vremea-n val preface și ceruri și pământuri;

Pustiuri s-au făcut din apele cu valuri

Și mări au apărut din pustiite maluri.

În spații visătoare e Zeea cea candidă,

În vreme tăinuită respiră-o piramidă,

Acolo unde viața-și primise jurământul

De veșnică credință dădea în flori cuvântul.

Castele și palate au tot umbrit argile,

Dar ce-a rămas din ele? Mari sihăstrii umile!

Iar cineva din veacuri renaște-n amintiri

Cu patimi spulberate-n prea tristele priviri.

El, în oglinda sorții din spațiile sparte,

Își împletește aripi spre cerurile-nalte.

Prin umbre de lumină, trecând prin reci furtuni,

Ducându-se cu gândul la margine de lumi.

În visul lui el vede cum lăcrima cândva,

Ținând în brațe-o Zee ce doar a lui era.

Pe valurile vremii sub cerul plin de aștri

Unde țineau cununa cei doi iubiți sihaștri.

El o cuprinde-n gândul prin care trec fiori

Și o îmbracă-n haina nuanțelor din flori.

Pe fața ei lumina sclipește-n constelații

Și îngerii sub aripi o-mbrățișează-n spații.

Tristetea-l stăpânește și ea nu are leac,

El chipul drag pictează la margine de veac.

Pe pânza lui e cerul, iubirea lui și dorul,

Credința și durerea, căderea ei și zborul.

Iubitul ca să-și vadă venit din amintiri,

Din veacuri ea coboară-n furtuna de sclipiri,

Venind să se atingă de chipul pământesc

Cu dragostea-i nestinsă din ocean ceresc.

În somnul lui din noapte, pe-o muchie de pat,

Coboară o femeie cu chip înlăcrimat.

Ea îl sărută-n grabă, căci sfintele lor clipe

Se duc în veșnicie, ca voalul de risipe.

El o pictează-n versuri din tainice gândiri

Și viața ei trăiește în ale lui priviri

Din cupa de balsamuri cu lacrimă de floare,

Dar în furtuni și ploaie, în nopți fără de soare.

Iar piramida-naltă, născută din adâncuri,

A multor veacuri taină și umbră-a multor vânturi,

E tristă și surpată ca piatra de mormânt,

Dar cerul și pământul ea ține-n LEGĂMÂNT.

by

Referinţă Bibliografică

IURIE BRAȘOVEANU: LEGĂMÂNT/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 decembrie 2022