MIRELA-IOANA DORCESCU

ȘTEFAN EHLING (1940-2025). IN MEMORIAM

De câteva ori, înainte de a-i cunoaște, soții Ehling mi-au atras atenția. Mergeam în urma lor, grăbită, în drumul meu spre facultate. I-am îndrăgit de îndată ce i-am observat. Se plimbau la braț, eleganți, cu haine impecabil croite și din cea mai bună stofă. El era înalt și bine făcut, ea, mai degrabă scundă, însă robustă, se sumețea pe tocuri ca să-i ajungă la umăr. O ajuta să se înalțe și pălăria maronie sau kaki, mereu cochetă. Pășeau în cadență, parcă în acord cu ritmul inimii. Doi oameni subțiri, din pătura tot mai subțire a celor cu ștaif. Prin ținută, prin gesturi, prin toate semnele emanate de ființa lor probau distincție intelectuală, mărturisindu-și, în plus, prin apropierea trupurilor, și o admirabilă intimitate. Bunica mea ar fi zis că se vedea cu ochiul liber „că se au dragi”.

I-am întâlnit, în 2016, în cenaclul scriitorilor de la „Orizont”. Am dedus că erau amândoi scriitori și admirația mea spontană pentru ei a dobândit o imbatabilă justificare. Într-o vineri, Eugen, care nu-mi era încă soț, se dusese, înainte de ședință, în biroul lui Cornel Ungureanu, iar eu rămăsesem singură, în partea dreaptă a sălii, lângă fereastră. Doamna din fața mea s-a întors dezinvoltă spre mine, a întins mâna și mi-a spus: „Sunt soția scriitorului Ștefan Ehling. Dori Ehling mă cheamă. Am citit cu mare plăcere cartea dumneavoastră Apa. Am văzut că sunteți născută în 1966, ca fiica mea, care a murit”. I-am remarcat ochii rotunzi și albaștri, gropițele expresive, tunsoarea tinerească. Am iubit-o încă de atunci. De la prima conversație, am devenit prietene, ne-am tutuit și ne-am fost din ce în ce mai dragi, mai cu seamă că am descoperit că fusese mama colegei mele de bancă din gimnaziu, Nadina Carte. Față de Ștefan Ehling, am păstrat însă o cuvenită distanță. Nu i-am spus pe nume niciodată și m-am adresat lui mereu reverențios. Mă îndemna Eugen să renunț la formalitățile acestea, căci el a fost coleg cu Fănică, au stat o vreme în aceeași cameră la căminul studențesc numărul 5 (asta se întâmpla pe când nici nu mă născusem!), deci e absolut normal ca eu, mai cu seamă după ce devenisem, în 2017, soția sa, să fiu familiară cu un prieten atât de vechi. Respectul ce i-l purtam m-a împiedicat. Sunt unii oameni cărora nu poți să li te adresezi decât cu Dumneavoastră. Ștefan Ehling era unul dintre aceia. Impunea respect prin felul cum arăta și vorbea, dar, mai ales, prin carierele sale – profesională și literară – ambele consistente, complete și de mare valoare.

Un domn ce frecventează mai nou cercul scriitorilor de la „Orizont” a spus despre Ștefan Ehling, în chiar ziua comemorării sale, că regretatul scriitor bănățean a fost un „autodidact”. L-am contrazis imediat, mirându-mă de o percepție atât de falsă. Ștefan Ehling și-a făcut toate studiile la timp și strălucit, a avut cei mai mari dascăli ai filologiei timișorene (G.I. Tohăneanu, Eugen Todoran, G. Ivănescu, Ștefan Munteanu), a fost un redutabil intelectual, conectat nu doar la literatura, ci și la filosofia și muzica germană, pe care le-a asimilat în limba sa maternă, pe care o considera foarte muzicală, ideală pentru scris și pentru cântat. Fervent admirator al lui Thomas Mann, al lui Robert Musil, al lui Goethe, și-a găsit modele în aceste culmi axiologice ale literaturii universale. Intelectualicește, a trăit în două culturi: cea germană și cea română. Și-a cultivat talantul cu zel, mai întâi, în condițiile unei solicitante activități didactice de cursă lungă (s-a dăruit patru decenii predării exemplare a limbii și literaturii române la licee de elită din Turnu Severin, oraș în care manifestările culturale nu lipseau și, mai ales, Domnia Sa nu le ocolea, ci le metaboliza; fiind și inspector școlar timp de șase ani); mai apoi, după pensionare, și-a pus în lucrare celălalt talant într-o cel puțin la fel de merituoasă carieră de scriitor. După moartea primei soții, a revenit la Timișoara, oraș în care își făcuse studiile liceale și universitare. A lăsat în urmă Dunărea și profesoratul încheiat cu brio și s-a reintegrat în cetatea adolescenței și a tinereții lui, mai favorabilă înclinațiilor sale artistice decât cea care îl găzduise patru decenii. Această decisivă schimbare i-a împlinit un destin uman (căci aici și-a întâlnit ultima, definitiva lui soție în persoana profesoarei Maria Ecaterina Carte Ehling, alintată cu o sumedenie de (pre)nume: Mari, Dori, Zo, Zelda, ultimul dintre ele devenind titlul unui fermecător roman de dragoste seniorială) și, în bună măsură, i-a facilitat un destin scriitoricesc (deoarece, de la 68 de ani, a început să-și publice nu trilogia, cum intenționa, ci tetralogia de romane consacrate istoriei, societății și culturii bănățene: Martha – 2008, roman premiat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, cu un uimitor premiu de debut; Profesor Hübner – 2010; N-ai de gând, domnule, să lași garda jos? – 2012; și Nu-l blamați pe ambițios! – 2014. A adăugat acestei tetralogii romanul fericirii – al dragostei, al călătoriilor, al fanteziei, „al micului Paradis de dinainte de stingere”, cum ar fi spus Eugen Dorcescu, roman dedicat soției sale Maria Ecaterina și intitulat Zelda – 2018; dar și volumul de eseuri literare, care poartă denumirea Salon literar – 2022, în amintirea întâlnirilor pe teme literare de luni după-amiaza de la Casa Adam Muller Guttenberg, unde Profesorul Ștefan Ehling era vioara întâi).

Toate romanele lui Ștefan Ehling sunt masive, abundente în informație, cu un flux epic impetuos. Bine armate, cu elemente propulsoare originale, ele au aspectul unor construcții durabile. Deși autorul pretinde că scrie pentru a povesti, nu pentru a dovedi, selecția tematică și tenta confesivă, situarea justă a punctului de observație și verosimilitatea lumii reprezentate transformă narațiunile sale în adevărate documente istorice, susceptibile de interes major. Naratorul-personaj depune mărturie despre evenimentele ce au bulversat Banatul în perioada interbelică, în vremea Celui de-al Doilea Război Mondial și în comunism, adică pe parcursul secolului XX, perceput drept cel mai sângeros și mai imoral dintre cele de până acum.

Istoria orală este transpusă în scris cu mijloacele clasice ale literaturii. Ponderea familiei, a comunității sătești, mai târziu, a contextului profesional (a se vedea că Ștefan Ehling scrie predilect despre profesori, fiind un vector al expresivității profesiei îmbrățișate!) atestă o orientare socio-istorică a valorificării memoriilor autorului. Structurarea conținuturilor nu este lineară, iar tehnica introducerii lor nu este stabilă. Povestirile se continuă una pe cealaltă, se interferează și, adeseori, se repetă din alte unghiuri, confirmându-se reciproc, într-o epică de tip postmodern. Dincolo de obiectivitate, intervin constant ficțiunea și interpretările subiective, fără a afecta însă autenticitatea de fond. Nu doar evenimentele interesează în aceste opere literare, vag memorialistice, vag ficționale, ci și modul cum se realizează personajele care iau parte la conceperea și transmiterea unor mesaje grave, cutremurătoare, în mare parte. Între acestea, un rol special revine personajului colectiv, pe care l-am putea numi, generic, personajul șvabilor din Banat (de la țară sau/și din Timișoara). Este realist și impresionant portretul comunității șvăbești într-un cadru multietnic, dinamic, contorsionat. Această comunitate are un destin altfel modelat de evenimentele istorice ale vremii decât cel al altor etnii. Simpatia germanilor față de Hitler și național-socialism, situația lor efectivă pe front, îndeosebi pe cel de vest, dezertările, apoi, după înfrângerea Germaniei naziste, deportările șvabilor în Siberia, arestările pe criterii etnice, variatele interdicții și frustrări conturează un profil identitar coerent, dar și cu nuanțe discriminatorii. Familia autorului este o hârtie de turnesol pentru marile drame ale germanilor de pe meleagurile de referință. Tatăl scriitorului moare pe front, cei doi copii majori ai familiei sunt duși la „reconstrucția Uniunii Sovietice” și mor acolo, ca atâția alții, ca Martha, protagonista romanului omonim, fiica directorului Liceului German din Timișoara, moartă în floarea vârstei. După aceste teribile încercări, mama scriitorului rămâne singură cu doi copii foarte mici etc. Sărăcia întregii comunități rurale în vreme de război și după sfârșirea acestuia este cruntă și se adâncește exasperant sub schimbările ce intervin mai ales din cauza presiunii sovietice (colectivizarea, deportările, canalul, cotele etc. au rol determinant în sporirea pauperității). Totuși, grija pentru copii nu slăbește o clipă, instituțiile fundamentale, Biserica și Școala, sunt solidare în salvarea și educarea copiilor, în pregătirea lor pentru o viață mai bună. De pildă, șansele autorului la dezvoltare intelectuală nu sunt afectate nici de apartenența etnică, nici de cea religioasă. El are propriul culoar de dezvoltare, pe care înaintează pacifist, cu foarte mare ambiție.

În epoca stalinistă, satul bănățean e zdruncinat de confiscarea pământurilor, de cote aberante și de deportări sau arestări politice sinistre, cunoaște apoi ororile comunismului, culminând cu privarea de libertate, cu înfometarea și lipsurile de tot felul.

În relatarea dramelor urmate de dureri, ce par azi insuportabile, există mostre de frumusețe umană, multă determinare de a rezista, de a face față ororilor, de a merge mai departe. De aceea, inserțiile de speranță, precum și cele de umor, sunt perfect plauzibile într-o proză realistă și complexă.

Tetralogia lui Ștefan Ehling este o sinteză istorică, socială, psihologică, la îndemâna scriitorilor din generația sa, însă este și o sinteză clar individuală prin modul în care se realizează. Despre ce scrie prozatorul bănățean au mai scris și alții. Cum scrie el, categoric nu. Domnia Sa scrie din perspectiva intelectualului doct, inspirat de marea literatură germană, instruit în literatură română și universală, cu experiență de lectură în multe domenii, cu excelentă memorie, dar și cu un trecut uluitor de dramatic, cu un destin propriu în care suferința și îndurarea se împletesc în chip neașteptat cu bucuria, iar pierderea este contrabalansată de câștiguri nesperate.

În N-ai de gând, domnule, să lași garda jos?, scriitorul mărturisește că a avut patru iubite și două soții, care i-au murit. O soartă comparabilă cu cea a lui Edgar Alain Poe. Femeile din viata sa au fost deopotrivă de frumoase, precum sonatele lui Beethoven. Câtă generozitate, câtă solaritate în această comparație! Ei bine, ultima oară când l-am văzut pe Ștefan Ehling, în 2023, la alegerile scriitorilor de la Casa Adam Muller Guttenbrun, umbla de la unul la altul pentru a-i anunța că lui i-a murit soția, iubita lui Maria Ecaterina. Părea că protagonistul său a ieșit din roman și se plimbă bezmetic în realitate. „Arhipersonajul lui e Moartea”, mi-a șoptit Eugen. Toată lumina pe care o revărsa Zelda se stinsese. Compătimeam atunci, privindu-l cu mare strângere de inimă, un înger căzut.

Talentul său, lecturile aprofundate și atașamentul față de literatura de calitate au fost valorificate în eseurile consacrate unor autori fundamentali, reunite în lucrarea Salon literar, apărută în 2022. Aceasta este ultima sa carte. O mostră de rafinament, inteligență și metodă critică. Adept al criticii structurale, pe linia formaliștilor ruși, dar și a Grupului μ, Ștefan Ehling face distincția dintre abordarea prozei și a poeziei. În vreme ce în proză urmărește compoziția (deloc străin de regulile compoziției muzicale!) și construcția personajelor în conformitate cu tipologii și structuri preexistente, orientându-și analiza în funcție de o privire generală asupra operei de largi dimensiuni, în poezie are în vedere adâncimea ideilor și fructificarea lor prin diverse strategii stilistice amprentate, pe care le cercetează de foarte aproape, în detaliu.

Mii de pagini de literatură îl confirmă pe Ștefan Ehling ca scriitor contemporan, între marii scriitori de azi din partea de vest a țării. Introduc în încheiere această propoziție, fiindcă știu câtă nevoie de confirmare avea.

Cariera sa literară este încheiată. În urma Domnului Ștefan Ehling au rămas însă cărți „scrise cu sânge”, așa cum și-a dorit…

Timișoara, 25 mai 2025.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, ȘTEFAN EHLING (1940-2025). IN MEMORIAM/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 mai 2025