Încă o intuiție științifică profundă a lui Eminescu
„De fiecare dată când citesc ecuațiile lui Einstein, sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaște în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu, tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie.”, spune fizicianul Cristian Presură încă din startul articolului său „Eminescu vs. Einstein”, în care noțiunile fizice moderne întrezărite de Eminescu sunt explicate pentru cei curioși.
Articolul poate fi lecturat aici
https://stiintasitehnica.com/
Dar să vedem o altă intuiție de geniu a lui Eminescu, înafara celor detaliate de fizicianul Cristian Presură.
Astfel, un paradox care îi intrigă pe oamenii de știință de astăzi e că, dacă Universul ar fi infinit, atunci ar fi foarte probabil să existe o altă versiune a planetei noastre și chiar ale noastre ca oameni, în alte zone ale spațiului nemărginit.
Sigur că pare o idee de frontieră, însă ea a fost exprimată foarte similar de Mihai Eminescu într-unul din manuscrisele sale despre nemurirea sufletului şi a formei individuale.
„Văzând însă de pe formaţiunea sistemelor dintr-o negură indiferenţiată o icoană a formării pământului nostru şi din risipa vreunei planete aceea a pieirii lui, suntem siguri că o nouă formaţiune, aceeaşi în formă şi în compoziţie, a avut, are şi va avea loc întotdeauna. Pe acest nou pământ s-ar repeta aceleaşi procese ale vieții care s-au urmat pe-al nostru, încât n-am avea niciun drept de a-i disputa identitatea, afară doar dacă n-am voi să susţinem identitatea masei de materie. Însă această masă de materie nu decide asupra identităţii niciunui individ cosmic. Noi, inşii, suntem numai formele unei eterne treceri a materiei şi, precum după Heraclit, noi nu putem coborî de două ori în unul şi acelaşi râu, tot nu mai suntem, material vorbind, nici într-un moment unul şi-acelaşi om”.
Intelectul nostru, continuă Eminescu, „va reapare iarăşi cu aceleaşi funcţiuni şi sub aceleaşi condiţii, şi-n aceasta consistă nemurirea sa. Căci dacă ne-nchipuim eternitatea moartă ca o urnă de loterie în care stau închise toate formele vieţii, e neapărat că în ea se va trage o dată (şi momentul acesta e indiferent, oricât de depărtat ar fi) numărul specific al formei omeneşti” (Manuscrisul Mss. 2255, filele 186-187, f. 10).
Articolul poate fi lecturat aici
https://stiintasitehnica.com/
Dar să vedem o altă intuiție de geniu a lui Eminescu, înafara celor detaliate de fizicianul Cristian Presură.
Astfel, un paradox care îi intrigă pe oamenii de știință de astăzi e că, dacă Universul ar fi infinit, atunci ar fi foarte probabil să existe o altă versiune a planetei noastre și chiar ale noastre ca oameni, în alte zone ale spațiului nemărginit.
Sigur că pare o idee de frontieră, însă ea a fost exprimată foarte similar de Mihai Eminescu într-unul din manuscrisele sale despre nemurirea sufletului şi a formei individuale.
„Văzând însă de pe formaţiunea sistemelor dintr-o negură indiferenţiată o icoană a formării pământului nostru şi din risipa vreunei planete aceea a pieirii lui, suntem siguri că o nouă formaţiune, aceeaşi în formă şi în compoziţie, a avut, are şi va avea loc întotdeauna. Pe acest nou pământ s-ar repeta aceleaşi procese ale vieții care s-au urmat pe-al nostru, încât n-am avea niciun drept de a-i disputa identitatea, afară doar dacă n-am voi să susţinem identitatea masei de materie. Însă această masă de materie nu decide asupra identităţii niciunui individ cosmic. Noi, inşii, suntem numai formele unei eterne treceri a materiei şi, precum după Heraclit, noi nu putem coborî de două ori în unul şi acelaşi râu, tot nu mai suntem, material vorbind, nici într-un moment unul şi-acelaşi om”.
Intelectul nostru, continuă Eminescu, „va reapare iarăşi cu aceleaşi funcţiuni şi sub aceleaşi condiţii, şi-n aceasta consistă nemurirea sa. Căci dacă ne-nchipuim eternitatea moartă ca o urnă de loterie în care stau închise toate formele vieţii, e neapărat că în ea se va trage o dată (şi momentul acesta e indiferent, oricât de depărtat ar fi) numărul specific al formei omeneşti” (Manuscrisul Mss. 2255, filele 186-187, f. 10).
Progresul e zvârcolirea tangentei în spirală scrie Eminescu
Această formulare celebră, „Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală”, aparține într-adevăr lui Mihai Eminescu și se regăsește în manuscrisul înregistrat ca Mss. 2255, fila 360 verso.
Formula este menționată în studiile eminesciene (de exemplu, de Mihai Ciurdariu în Studii eminesciene, 1965) și reflectă preocupările poetului pentru filosofie, fizică și ontologie.
Această metaforă descrie progresul nu ca o linie dreaptă, ci ca o mișcare complexă, un efort continuu („zvârcolire”) de a depăși limitele actuale (tangenta) printr-o traiectorie evolutivă, dar sinuoasă (spirală), tinzând spre un ideal sau spre o ordine superioară.
Într-o interpretare metaforică, tangenta poate reprezenta religia sau raportul omului cu infinitul, în timp ce progresul este modul în care omenirea se apropie de acest ideal, „zvârcolindu-se” în spirală.
În aceeași notă din manuscris, Eminescu definește conștiința ca „punctul de gravitație al individului, care, mișcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare”.
Acest citat subliniază viziunea profundă și vizionară a lui Eminescu, care îmbina gândirea filosofică cu intuiții ce prefigurau concepte din fizica modernă.
Această formulare celebră, „Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală”, aparține într-adevăr lui Mihai Eminescu și se regăsește în manuscrisul înregistrat ca Mss. 2255, fila 360 verso.
Formula este menționată în studiile eminesciene (de exemplu, de Mihai Ciurdariu în Studii eminesciene, 1965) și reflectă preocupările poetului pentru filosofie, fizică și ontologie.
Această metaforă descrie progresul nu ca o linie dreaptă, ci ca o mișcare complexă, un efort continuu („zvârcolire”) de a depăși limitele actuale (tangenta) printr-o traiectorie evolutivă, dar sinuoasă (spirală), tinzând spre un ideal sau spre o ordine superioară.
Într-o interpretare metaforică, tangenta poate reprezenta religia sau raportul omului cu infinitul, în timp ce progresul este modul în care omenirea se apropie de acest ideal, „zvârcolindu-se” în spirală.
În aceeași notă din manuscris, Eminescu definește conștiința ca „punctul de gravitație al individului, care, mișcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare”.
Acest citat subliniază viziunea profundă și vizionară a lui Eminescu, care îmbina gândirea filosofică cu intuiții ce prefigurau concepte din fizica modernă.
Similitudini cu spirala la Eliade și JungÎn opera lui Mircea Eliade, spirala este un simbol complex, asociat în principal cu structura timpului, istoria civilizațiilor și procesul de reîntoarcere la origini (nostalgia originilor). Ea reprezintă o viziune ciclică asupra existenței, dar nu o simplă repetare mecanică, ci o evoluție sau o reluare la un alt nivel.
Iată principalele aspecte ale spiralei în viziunea eliadescă:
Spirala Istoriei și a Timpului: Eliade explorează „structura în spirală a istoriei civilizaţiilor şi spiritului”, semnalând momentele de „revenire” sau „reîntoarcere”. Aceasta sugerează că umanitatea sau cultura nu se mișcă liniar, ci trece prin cicluri care revin, dar adesea transformate.
La Eliade spirala simbolizează mișcarea de întoarcere spre un centru sacru sau spre timpul mitic primordial. În „Profetism Românesc”, Eliade vorbește despre „alergarea pe spirala istoriei”, legând acest simbol de ideea de destin și eternitate.
În studiile lui Eliade despre șamanism și imagini și simboluri, spirala este adesea asociată cu șerpii, moartea și renașterea, sau cu ascensiunea pe muntele sacru (axis mundi), reprezentând un drum inițiatic.
În esență, pentru Mircea Eliade, spirala reunește ideea de circularitate (timpul care revine) cu cea de ascensiune (evoluția spirituală sau istorică), fiind o metaforă a modului în care omul arhaic și sacrul interacționează cu timpul liniar.
Concepții foarte asemănătoare cu cele ale lui Eliade despre spirală are și marele psiholog Carl Gustav Jung.
Astfel, spirala lui Carl Jung simbolizează creșterea psihologică ca o călătorie neliniară în care revizitezi experiențele trecute (puncte de pe spirală), dar dintr-o perspectivă mai înaltă, mai evoluată, fără a repeta niciodată exact același moment, ci integrând o înțelegere mai profundă cu fiecare răsturnare, reprezentând individuația și autodescoperirea. Este un arhetip regăsit în natură și mit, semnificând desfășurarea, regenerarea și calea către plenitudine, contrastând cu progresul liniar și conectând conștientul și inconștientul.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..