Ce mai face marea, Lilica? Sunt râul spuzit cu valuri, curgând, nemaioprindu-se din curs înspre brațele mării…, mergi la țărm și așteptă-mă să vin cu râul înspre aceleași brațe, ca să aduc mării gândurile mele, în valurile ei să se scalde cu florile cerului, netemătoare de bezna nopții.

Cerul înflorit de stele să cadă în mare, nori cicăliți de tunete să cadă în mare, văzduhul fierăstruit de fulgere să cadă în mare, râul înfrunzit de pești să cadă în brațele mării, eu, obosit de mâhniri să cad în brațele nimănui altcuiva decât în valurile mării ca să spăl în ele mâhnirile mele.

Oh, viața fără fericire e ca dragostea fără mustață, nu mai știu cine a spus, că mi-e plină deja mintea cu nori ce tulbură marea, cu maluri ce tulbură râul, cu rele ce-mping furtuna, cu boli ce scufundă cerul, cu descurajări ce pun pietroaie în buzunare, cu dureri ce ascut tăișuri…!

Eu am mustață, dar unde-i dragostea cu fericire?! Fericirea aceea, că eu nu o mai cunosc, e soră cu binele…?! Ce a fost, ce este, ce va fi pentru mine binele? Ceva de jur împrejur cu o limită în ce mă privește. Are garnizoană și se apără cu arme redutabile, aceleași ce mi-au răpus norocul, aceleași ce trimit la mine solie de pace numai răul…! Răul de ieri și răul de azi răzvrătite împotriva zilei de mâine pe care dacă o mai apuc, parcă aș trăi-o din viața altcuiva, nu din viața mea. Ce rău am făcut eu, ca să-mi fie așa?

Îți scrisesem ție, Lilica, toate acestea de mai sus, împreună și cu și altele – le exclud acum din mesaj pentru că ar intra într-un actual fictiv. N-am mai ajuns să comand tastei de calculator să dea plecare mesajului spre tine, osânditei mele taste asuprite cu buricele degetelor până spre dimineață noapte cu noapte. Dar, cu o staționare de patru luni și ceva, mi-am reluat, într-o rână tradiția scrisului, de parcă mă fugărește ceva ori cineva. Tu știi ca nimeni ce greu mi-a fost și-ți mulțumesc din toată ființa mea că te-a interesat să știi, m-ai înțeles și mi-ai întins mâna ta bună, omenoasă, ce-și îndreaptă constrângerea cea mai nobilă înspre impunerea inimii de a sări în ajutor la greu. Mulțumesc, Lilica.

Condamnatul la moarte nu are parte de o judecată mai asupritoare decât condamnarea la boală. De aceea, binele făcut pentru un rob al propriei suferințe este vocația cea mai frumoasă a  supremei înțelegeri. Tu, Lilica, porți în coroana de florile ale inimii această frumusețe. Îți mulțumesc, om bun și frumos, cu inimă frumoasă!

Pentru oamenii bolnavi primăvara este iarnă. Îmi înghețase inima, patul pe care sufeream îmi era criptă de gheață, ochii îmi erau ferestre cu flori de ferigă, mâinile îmi erau două crengi uscate de salcie, picioarele-mi erau două bețe crucișe paralitic, inima-mi era tobele lui Țăndărică, sângele-mi era fiertură de colivă, carnea-mi era moloz de ruine, piele-mi era ambalaj de stârv, oasele-mi erau arșice carbonizate…! Așa ajunsesem și-n fiecare zi ai stat cu ochii pe mine și-mi porunceai în fiecare zi: „fă-te bine, că atâta-ți trebuie”, „hai, că poți”, arată-te tare, că ești tare”, „eștiu un luptător, vei învinge”…! Doar vreo iubită pierdută și căutată neîncetat toată viața mea poate că mi-ar fi purtat în acest chip grija. Ori, sigur că da, doar mama…! Iubita mea era ficțiunea, mama mea era singurătatea, când eram bolnav și nu mai credeam decât că ele-mi vor preceda finalul de viață, ce altceva mai puteam crede c-ar mai fi urmat?! Mulțumesc, Lilica! Ai avut dreptate! Am învins…! Sunt aproape sănătos, merg, vorbesc, pot gândi, pot să mă bucur, pot să îți fiu recunoscător și îți și sunt…! Mulțumesc!

Cel mai bun drept pe care ți-l dă libertatea interioară este acela de a purta în suflet dragoste, prieteni și recunoștință. Eu le port, pentru tine le port, Lilica și le voi purta până când mă va purta și pe mine pământul în pâinea lui din țărână ce hrănește deopotrivă viața și moartea, două guri flămânde ce nasc în lumina lumii și înghit în întunericul veșniciei omul…!

Am trăit atunci până la lacrimi. Și trăiesc acum până la tine, Lilica, doar tu, dacă ai crezut sau nu, mi-ai dat putere de rezistență ca să trec prin pedeapsa iadului, pe care-am ispășit-o și îți mulțumesc, Lilica. Poetul Grigore Vieru spunea „Până la lacrimi mi-e dragă viața”, eu am trăit până la lacrimi și, iată, nu mai am ochi în lacrimi și cărbuni în suflet. Îți mulțumesc, Lilica, pe mulți dintre cărbuni i-ai stins tu…! Mulțumesc…!

Cum de în lumea cea mare, în toate laturile ei, cred unii că nimic nu este imposibil? Ce forțe tainice și unice fiecare dintre ele dau putere unor oameni să creadă și să spere aceasta până în ultima clipă? Dar, iată ce răspuns are Mircea Eliade: „În iubire nu există nimic imposibil, dar există atât de multe imposibilități.” Așa o fi și în viață?! Căci viața nu are în sine doar iubire…! Atunci să trăim doar iubind…! Să ne naștem din iubire, să aducem pe lume copii din iubire, să murim din iubire și totul va fi foarte bine. Și posibil.

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 aprilie 2026