Poezia Corinei Finta a fost o plăcută surpriză pentru mine, ajunsă deja la limita obișnuinței cu peisajul actual, în care atâtea texte descriptive, dacă nu emfatice sau de-a dreptul jurnalistice, își arogă astăzi, încurajate îndeosebi de opinii publice neavizate, această denumire.

Ce (mai) înseamnă astăzi poezia, când faptul că „tot românul s-a născut poet” a devenit un fel de bun național inatacabil, iar Nichita și Arghezi (chiar Eminescu…) sunt luați drept paravan pentru stâlcirea limbii cu invenții haotice sau varii expresii licențioase? Simplu – poezia înseamnă o stare. Starea indusă de cuvântul citit, în timpul sau după citirea lui. Dacă treci peste el ca peste o știre de presă, nu e poezie. Or, din acest punct de vedere strict personal, vă prezint în cele ce urmează un volum de poezii, argumentat, pentru conformitate, cu exemple sumare.

Temele abordate în volum sunt capabile să-l satisfacă pe căutătorul de sens și de frumos: socialul, condiția umană, unele dileme existențiale, singurătatea celui ieșit din rând, iubirea, viața ca vis – ultima, o temă prin excelență romantică, fiind tratată surprinzător de platonic, dar surprinzător de reușit (Într-o altă lume).

Când nu sunt platonice, pragmatice sau în dulcele stil naiv, asupra căruia mă voi opri mai târziu, poeziile Corinei Finta au o fină tentă ironică. Dincolo de simpatia personală pentru o astfel de manifestare artistică, ironia este, în genere, un mod spiritual aparte de a face față vicisitudinilor vieții. Sigur, atunci când ești ironic sau auto-ironic, lirismul, atribuit de regulă poeziei prin clasicele figuri de stil studiate pe băncile școlii, dispare din structura stilistică a versului și, implicit, intensitatea lui scade. Însă, dincolo de aparența detașării de patetismul așteptat, ironia, dacă este susținută de combinații semantice pertinente, poate induce fiorul necesar poeziei în cel puțin aceeași măsură în care o face o metaforă ca la carte: „Mi s-a tocit penița de la atâtea lacrimi triste/De două zile mi-am terminat și stocul de batiste” (Mi s-a tocit penița).

Versul curge în jocuri de cuvinte atrăgătoare și într-un ritm și rimă iarăși aproape uitate în poezia post-modernistă, ceea ce e un plus pentru autoare: „Nu e mult până diseară/Luna iar încet coboară/Peste tine, peste noi/Azi e miercuri sau e joi” (Nu e mult).

Prezentul, cu expresiile aferente, nu poate lipsi din cutia cu stări sufletești date de (ne)asumarea rolului în societate: „Joci în filmul „viață” și ai primit acest rol/Fără indicații de scenă, sufleur sau repetiții/Totul e live, zâmbește, arată-ți toți dinții” (Înghețat). Însă, din fericire, astfel de expresii nu abundă deloc, autoarea necăzând pradă corcirii limbii natale. Într-un astfel de context, nu are cum să nu iasă la iveală și singurătatea celui rătăcit printre măștile zilei: „Sunt călărețul fără cal/Mă comport ca un nebun, dar vreau să par normal” (Luni).

Se remarcă peste tot simplitatea limbajului, fie că e vorba despre dezamăgire („De fapt nu erai prinț, erai călău/Și răspândeai în jurul tău doar ce e mai rău”, Prinț), nostalgie (Poate că atunci când am ales m-am grăbit/Dar nu voi ști cum ar fi fost o altfel de dimineață/Nu acum, nu aici, poate în altă viață”, Vânt), constatarea cotidianului („Piedicile ne-au făcut cine suntem azi/Ca să ajungi sus întâi trebuie să cazi”, Alege) sau veșnica dilemă rațiune-simțire („Mintea acum câștigase/Sentimentele erau condamnate la moarte”, Complot).

În poezia Mă vindecă intuim schița unei ars poetica, pe care poeta ne-o expune scurt, lăsând contrastele edificatoare să își facă treaba în conştiinţa cititoare: „Îmi pun sufletul pe foi/În mine se dă un război (…) /La sfârșit e liniște deplină/Versurile fumegânde strălucesc în lumină”.

O senzație ciudată, apropo de stilul naiv amintit anterior, te poate cuprinde citind poeziile Corinei Finta. Toate încep în tonul unui taifas firesc („Am obosit să tac, deși aș vrea să spun multe/Am obosit să tot merg la mare când eu vreau la munte”, Am obosit), ba uneori ai chiar impresia liniștitoare că vorbești cu un copil autodidact care încearcă o explicație a procesului de învățare pe cont propriu. Departe însă de a fi copilărești (direcție în care cuvântul „naiv” ar putea să ducă pe un neinițiat), în fiecare dintre ele, când curgerea pare mai lină, te împiedici subit de un vers, cuvânt sau idee care te oprește în loc. E un loc comun, în care afli ceva anume, ori neașteptat, ori prea așteptat – în orice caz, etern valabil.

Sfaturile aparent banale („E atât de simplu să faci rai din ce ai”, Rai) și experiența de viață acumulată, împărtășită cu dărnicie de autoare, dau uneori aromă sapiențială versurilor acesteia. Alteori dau sentințe: „Banii și anii toți sunt trecători/Rămâi cu amintirile, trofee pentru jucători!” (Iubire de arginți), „Nu orice păcătos ajunge printre sfinți” (Sacrificii), „Ieși din turmă până nu e prea târziu/Altfel ăștia o să te îngroape de viu!” (Realitate diformă), „Fără iubire viața nu merită trăită/E doar o poveste tristă și prost irosită” (Colecție).

Iubirea, în cele două aspecte fundamentale ale ei, iubirea falsă, la ordinea zilei, confundabilă cu orice (Licurici, M-ai mințit, Ignoranță etc.) și iubirea reală, inconfundabilă din niciun punct de vedere (Pană de idei, Căutări, Flori și mărgele ș.a.), este, de asemenea, prezentă în caruselul sentimentelor din volum.

Farmecul aliterațiilor rămâne incontestabil în orice poezie și el nu se dezminte nici în volumul de față, întâlnirea cu acestea, deși nu atât de deasă cât mi-aș fi dorit, fiind o bucurie indiscutabilă: „Umbrele umblau nebune/Peste tot zburau prin lume” (Umbrele nebunele). De altfel, această ultimă poezie citată este în întregime o interesantă alegorie a fricii omului de a-și actualiza, ca să folosesc un termen modern, condiția, preferând un întuneric cunoscut, în care știe ancestral ce are de făcut. Cu alte cuvinte, este repetabila alegere a hoțului Baraba în locul lui Iisus.

De remarcat este seria de tablouri tematice – domestice (Suflet de ceară, Frig, Toamnă nebună), onirice (Visare, Toamnă, Romeo și Julieta) sau sumbre (Peisajul cel nou, Sfârșit) – în care meteo-dependența (sau, mai romantic spus, comuniunea cu natura) dă nota predominantă. Imaginile sunt plastice, bine conturate, la obiect.

Partea socială a poeziei Corinei Finta, adesea de un pragmatism în care ai crede că visările nu mai au loc, militează insistent pentru păstrarea unor valori umane universale independente de lumea materială în care părem scufundați cu toții. Și, totuși, de sub pojghița pragmatismului iese la iveală, timid și suav, ca ghiocelul de sub zăpadă, visul: „Într-o altă lume totul era lapte și miere” (Într-o altă lume).

Corina Finta are în descrierea sentimentelor o simplitate nativă de multe ori impresionantă („Râul curge, iarba crește”, Mereu înainte). Am surprins aleatoriu și iz de baladă sau de cânt popular, în ciuda diferenței de prozodie (în poeziile Nu e mult și Dorul doare trimiterea e, totuși, limpede), fapt care conferă o anumită perenitate sentimentelor și o valoare intrinsecă versurilor cu pricina, și nu una livrescă sau pur declarativă.

Un rol aparte, poate chiar de laitmotiv, în toate cele descrise îl are în poezia Corinei Finta Cuvântul (majuscula îmi aparține, pentru sublinierea semnificației lui). Cuvântul care ridică și coboară, naște și ucide. Cuvântul care face și desface lumi. Cuvântul poetului, într-un final. Nu voi exemplifica, deoarece ar însemna să citez din carte mai mult decât îmi permite o notă introductivă.  Dar cititorul va găsi importanța cuvântului spus sau scris, direct sau printre rânduri, în multe dintre poeziile cuprinse în volum.

Așadar, aspectele normale ale unei existențe ce își dorește cu ardoare statutul de viață, îmbinate cu deplina acceptare, deși nu fără revoltă interioară, a datului firii se condimentează cu câteva, nu multe, întrebări retorice („Poate că fericirea e familia,/Când îi știi pe toți pe lângă tine/Sau o fi când vezi o rochie ce-ți vine bine în vitrină?”, Fericire deplină) și cu un praf de speranță. Și iată rețeta unui pescar ce prinde în nada sa cuvinte, aranjându-le într-un volum citibil în orice anotimp al dorului de poezie.

În concluzie, volumul de față este ceea ce eu denumesc, într-o ierarhie personală de valori, o carte bună pentru vreme rea.

by

Referinţă Bibliografică

Pescuind cuvinte/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 aprilie 2026