A trebuit

A trebuit să aud prezentarea făcută de Pr.Dr. Costică Popa la cartea De veghe în cetatea inimii, Hristache Lungu, Rafet, Rm. Sărat, 2016, pentru ca să „desluşesc” mesajul autorului, în noianul de laudatio, generalizant şi cu nimic folositor al cîtorva dintre cei prezenţi la eveniment.

Din perspectivă hermeneutică, a filologiei clasice, a exegezei biblice şi jurisprudenţei aşadar, (toate pledînd „în favoarea sensului”[1]) abordarea a avut ca explicaţie imaginea copertei întîi, grăitor simbol al Golgotei spirituale. Într-adevăr, se poate distinge fie o grotă în interiorul căreia se ridică pe o înălţime trei cruci pe marginea orizontului, srăjuite dintr-o margine de o siluetă ghemuită ( parcă apăsată de greutatea poverii interioare), fie, un spaţiu al invocatei inimi ca cetate, fie, poate şi mai plauzibil căci în stînga imaginii apare prelungirea unui fragment ce pare a fi fost un cordon ombilical, spaţiul protector al incarnării devenirii ca individ, a „venirii în lume”. Nu ştim cine este creatorul copertei, editura neprecizînd acest important aspect al editării. Pe pagina de gardă, în mod explicit, autorul a scris:

„Cu smerenie mă-nchin…/ Pe coperta cărţii mele/ E Mormântul cel mai Sfânt/ E Golgota-nsângerată/ Cu dureri şi cu frământ./ Trinitatea stă-n vecie/ Cu trei cruci înfipte-n sus/ Din Lumina ce se vede/ A plecat spre cer Isus”.

Nu ştim însă de ce sub poemul citat se înscrie: „Sfântul evanghelist Marcu, cap. 8, versetul 34”, căci respectivul cap.8, versetul 34 sună astfel:

„ Şi chemînd la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie”.

Ar fi trebuit, probabil, pus „en exergue”!!!

De aici pornind, am ascultat ceea ce este laitmotivul iubirii biblice ca pandant al unui poem des citat de locutori (Niciodată, p.57). Şi, de ce nu, al cărţii întregi, unul dintre poeme atestînd, odată în plus că iubirea este „de dincolo de fire”: „Ne supui cu o privire/ Dulce, ademenitoare/ Ne scoţi minţile din fire/ Dar iubirea tot nu moare”, „E femeia un miracol?”, p. 137, s.n.).

Aşadar,  Întîia epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, cap.13:

„1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată” (p.1290, Biblia, E.I.B.M.O. al Bisericii Ortodoxe Române, 1975, Bucureşti)

Menţinînd ritmicitatea rimelor formei poetice clasice, poemele lui Hristache Lungu par a(-l) trece prin toate vîrstele evoluţiei individuale. O viaţă de om.

Dor-ul, de locul naşterii, al copilăriei, al părinţilor, al frumuseţilor unor ţinuturi dragi inimii autorului, al valorilor umane este nu doar o marcă a afinităţilor personale ci şi o „pecete” poetică/poietică. Dor-inţa de a depăşi „pentru-sinele”( heiddegerian) şi aspiraţia de a se contopi cu „în-sinele”( în aceeaşi interpretare heiddegeriană), originea divină, cosmică a omului. Spun „pecete” pentru că dor este un cuvînt intraductibil. Pur românesc. Cel puţin pînă la această vreme! Putem vorbi, în această accepţiune despre „patriotism”? Poate. Tot ca „pecete” a venirii noastre pe această lume. Voită sau nu. Asumată sau nu! Căci nu putem restricţiona starea de spirit să se manifeste doar în arealul ţării de origine, oricît ar fi ea de „patriotică”! Nici să o „confiscăm, patriotic”!!!Ce s-ar fi făcut Brâncuşi, Eminescu, Enescu…şi mă opresc. Ar fi cel puţin absurd, dacă nu o flagrantă ne-pricepere!

Poezia ESTE universală! Ca şi Iubirea!

„Ştiinţa şi poezia sunt foarte departe de a constitui discipline opuse. Fiecare, dimpotrivă, are funcţia sa într-un context mai vast, ba chiar cosmic”.[2]

Că aşa este, voi cita din scrierea lui Saint-John Perse, laureat al Premiului Nobel, 1960:

„ Din exigenţa poetică, exigenţa spirituală, s-au născut religiile însele, şi prin graţia poetică scînteia divinului trăieşte pentru totdeauna în silexul uman. Cînd mitologiile se prăbuşesc, divinul îşi găseşte refugiu în poezie; poate chiar continuarea”[3]

De ce este asociat mitul cu poezia, ne întrebăm odată cu Laurent Fels, autorul lucrării citate? Tot el este acela care va răspunde la întrebare:

„ Dat fiind etimologia sa- mythos în greacă, semnifică povestire-nu ne-am fi aşteptat mai degrabă ca el să fie apropiat de proză? Desigur, dar, cum ne aminteşte Jean Louis Joubert, poezia este aceea care procură mitului „veracitatea sa transcendentă””.[4]

Citînd din La Poésie,[ Jean Louis Joubert, Paris, Armand Colin/ Gallimard, coll.”Folio Formes”1977. p.18 ]:

„Dar, încă de la origine, formalizarea poetică i-a împrumutat puterea sa de nominaţie, bogăţia organizării şi mai ales autoritatea sa. Ritmul devenind rit, imaginea împlinindu-se în simbol, cuvîntul poetic magnifică povestirea mitică şi îi conferă veracitatea sa transcendentă”¹[4’]

Talentul de versificator şi pamfletar [ într-o notă de la p.122, Irimie Străuţ, confratele autorului, notează cuvintele poetului contemporan lor. Nicolae Labiş, dintr-o dedicaţie către: „Hristache Lungu, umoristul”Gogol” al Şcolii de Literatură „M.Eminescu”] îl ajută să parcurgă o paletă largă de aspecte de ordin social, cultural, politic, personal. Am remarcat freamătul naturii (Vin cerbii mei să se adape…, p. 78), dorul de casa părintească, de obîrşii( Dor de dor, p. 76, Mă cheamă primăvara, p.55), durerea declarată de a fi fost martor al multor sacrificii şi nedreptăţi ( A venit la mine-n noapte, p. 43, La Chişinău Statuia lui Ştefan cel Mare, p. 36)), amintirea vie a mamei, ataşamentul profund de glie şi de veghetorii ei: armata, voievozii, drapeluil, piloţii, grănicerii, însemnele statale conduc, toate, la piatra de hotar: senectutea( Sisifică-i povara, p. 133).

Dar, de departe, poemul de rezonanţă, acela care, de altfel, motivează titlul volumului şi alegerea copertei, este: Niciodată. Îl vom reproduce integral căci acesta este invocata „pecete” a Poeziei!

                Niciodată// Poţi munţii din loc să-i urneşti/ Sau flori să sădeşti peste piatră/ Poţi fulgeru-n nori să opreşti/ Iubirea s-o stingi, niciodată// Poţi drum să croieşti prin pustii/ Spre oaza cu apă curată/ Poţi pomii uscaţi să-i învii/ Iubirea s-o stingi, niciodată.// În anii ce curg ca un râu/ prin jungla umană, ciudată,/ Ţii viaţa şi moartea în frâu/ Iubirea s-o stingi, niciodată// Poţi totul să-mbraci în minciuni/ Speranţa s-o ţii sechestrată/ Poţi oamenii în lanţuri să ţii/ Iubirea s-o stingi, niciodată// Şi cerul de vrei îl răstorni/ Cu susul în jos, cîteodată…/ Chiar îngerii poţi să-i dobori/ Iubirea s-o stingi, niciodată” (s.n.)

Virginia Bogdan

N.B. Cartea a fost lansată în sala Bibliotecii Duiliu Zamfirescu, Focşani, 10 martie 2017.

––––––––––––––––––––––––-

[1]. Eseuri de hermeneutică, Paul Ricoeur, Humanitas, 1995, Bucureşti, p.51, s.n.

[2]. Poésie et science(s), Laurent Fels, Les Éditions namuroises, 2016, Namur (p.297, t.n.).

[3]. (ibidem, p. 271, t.n.);

[4]. (idem, p.272, t.n.)

[4’]. (idem, p. 272, t.n.)

by

Referinţă Bibliografică

VIRGINIA BOGDAN: A trebuit…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 martie 2017