Încă de la primul său roman, publicat în 2013, „Dincolo de orizont”, despre care am scris, mi-am dat seama că Ioana Heidel este un prozator viguros a cărei naraţiune curge lin ca un fluviu ce duce spre mare aluviunile unei experienţe. Însă ce-l de-al doilea roman al său, apărut în 2016, îmi descoperă o autoare ce-şi extinde valenţele, îndrăznind să se substituie unui personaj original şi fabulos.
Romanul „Mi-a plăcut culoarea” (Pe urmele unei românce din Gabon, Africa), ce poate fi încadrat şi ca text memorialistic, scris la persoana întâia, este cu atât mai original cu cât naraţiunea înaintează, pas cu pas, în viaţa aventuroasă a unei românce din Oltenia, pe numele ei Olimpia Zdrenghea, pictoriţă, plecată după soţ în fantasticul Gabon.
Structurat în 41 de secvenţe ce marchează tot atâtea povestiri, precum scenele dintr-o piesă de teatru, sau ca treptele ascendente a unei scări ce duc spre trăiri originale ce-i oferă Olimpiei convingerea că a ajuns în universul libertăţii depline, unde există o lume fără idei preconcepute şi de constrângere.
Cartea se deschide cu o expunere prescurtată, practic o motivaţie, intitulată „Pe urmele Olimpiei în Africa”, în care autoarea, într-un evantai de evenimente, idei şi vise, încearcă să nareze „firul roşu” ale existenţei personajului său din perioada copilăriei dintr-un sat din sudul Olteniei, la un liceu din Craiova, ce trece prin facultate, apoi, scriind despre iubirea cu un student gabonez, şi presiunile, inclusiv jignirile unor potentaţi comunişti ce încercau să o împiedice de a pleca în Africa, urmându-şi soţul, până la ascensiunea acesteia în ierarhia profesională din Gabon.
Copilăria din satul natal, Goicea, este reconstituită cu amânunte pitoreşti, cu jocuri pe uliţă alături de alţi copii din care răzbate nostalgia timpului care nu se mai întoarce. În satul natal părinţii şi bunicii se bucură de progresele fetiţei la învăţătură şi de înclinaţiile ei spre pictură. Aflându-se la Craiova, pentru a urma Liceul de Muzică şi Arte Plastice, alături de colega sa Ioana, elevă la alt liceu, perioadă în care autoarea romanului, peste ani, se destăinuie: „Cu Olimpia m-am înţeles mai bine decât cu o soră!”
Anii studenţiei la Bucureşti sunt încununaţi cu prima iubire a Olimpiei. Este vorba de un coleg de facultate venit din îndepărtatul Gabon. Pasaj care îmi adduce aminte de aforismul apatelui Jacques Delille, care spunea: ”Fericit, ori nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăieşti decât pe jumătate când trăpieşte doar pentru el”. Peripeţiile prin care trec cei doi tineri, pentru a se căsătorii, sunt adevărate diguri în faţa unui fluviu al unirii a două râuri ale iubirii. Perechea de tineri se izbeşte de mentalităţile rudelor, ale părinţilor, dar mai ales ale legilor aberante emise de organe de partid, de stat şi de securitatea comunistă.
Sunt în acest roman două lumi cu obiceiuri diferite, mentalităţi deosebite, şi culori diferite. De la cenuşiul spre negru din lumea românească lipsită de cele mai elementare lucruri necesare existenţei, stăpânită de regimul dictatorial al comunismului până la paleta policromă a vieţii din pădurile Gabonului. Tocmai aceaste diferenţe o fac pe Olimpia să iubească culoarea, emanată dintr-un baroc al luminii reflectată pe lucrurile simple.În prima parte a cărţii este o lume românească ce-şi târăşte viaţa în lipsuri alături de bunici şi părinţi. Apoi, alături de colegii dela liceul din Craiova şi facultatea de arte plastice din Bucureşti, simte lipsa culorilor, a diversificărilor. Trăind umilinţa mentalităţilor impuse de regimul comunist, Olimpia, simţind nevoia evadării din acest „lagăr” al lipsurilor, îşi găseşte refugiul alături de un coleg de culoare venit din Gabon.Alături de acesta, personajul romanului îşi îmbogăţeşte imaginaţia cu policromia culorilor izvorâte din speranţa că urmându-l pe pământ african, acolo le va găsi.
După decesul bunicilor, pe care îi iubea, într-un stupid accident, intoxsicaţi cu bioxid de carbon, provenit de la fermentaţia mustului în pivniţa proprie , nu mai simte nicio reţinere, hotârîndu-se să-şi urmeze soţul în ţara africană ale cărei graniţe sunt scăldate de Oceanul Atlantic.
Umilinţele din ţară, o fac pe Olimpia Zdrenghea, să treacă mai uşor peste despărţirea de părinţi, rude, şi locurile natale. Poposind în capitala Gabonului, Libreville, alături de soţul său Jean, al fetiţei lor Cleopatra cu pielea creolă, produsul dragostei lor, prozatoarea cu multe acumulări livreşti reuşeşte să ne introducă într-o lume originală prin felul de a se raporta la antropologie, etnologie, tradiţii, folclor, mentalităţi, lingvistică şi legile ei de dezvoltare în funcţie de familii şi triburi, chiar se face vorbire şi de arheologie.
Ajuns în mediul său, Jean din tânărul manierat şi cu bun simţ, caracter ce a atras-o pe Olimpia, devine un om brutal şi dictator, lipsind cu zilele de acasă, neglijând familia şi chiar fetiţa. În această situaţie românca ia hotărârea de a divorţa.
Acţiunea romanului este ascendentă, tensionată şi bine condusă, încât ţine atenţia cititorului încordată. Alături de Olimpia, trăind visele ei, aventurile, nu puţine, prin care trece, simte chiar nevoia să reconstituie împreună mirifica imagine a vieţii lui Robinson Crusoe, viată pe care o regăseste în obiceiurilor unui popor în plină activitate civilizatorie împletită cu tradiţiile strămoşeşti aşezat într-o substanţă naturalistă. A fi tradiţionalist, la poporul gabonez este o soluţie de conservaţie în marginile proprii şi chiar dacă o astfel de civilizaţie rudimentar-tribală, vânătorească în esenţă şi mai puţin agricolă, are un fond de universalitate determinat de formula generală de viaţă liberă şi tradiţionalistă, e fapt sigur că diferenţieri există şi în acest strat antropologic comun.
Printr-o documentare acribică, Ioana Heidel creionează în acest roman personalitatea puternică a unei romance puternice, care prin talentul ei, a urcat în ierarhia culturală a unei ţări de adopţie, contribuind la promovarea unei culturi din Africa profundă, dintr-un Gabon tainic ce a adoptat-o ca fiică a junglei. Pitorescul din acest roman provenit din valorile a două culturi diametral opuse, din situaţii şi din mentalităţi diferite, dar care devin simpatetice, e depăşit în chip natural de Ioana Heidel, deşi ceea ce-i dă notă caracteristică este imaginea unei umanităţi curioase, tradiţionaliste, în plină dorinţă de dezvoltare, dar păstrând urmele conservatorismului. Olimpia îşi găseşte fericirea în profesiunea sa şi în libertatea unui alt Robinson Crusoe. Aşa cum Victor Hugo spunea: „Acela care nu ştie să fie fericit, nu poate face nimic pentru fericirea altuia”, Olimpia a făcut mult pentru fericirea gabonezilor în a cunoaşte propria lor cultură.
În concluzie „Mi-a plăcut culoarea” este un roman biografic cu elemente etnografice, având un limbaj limpede, atrăgător, interesant prin fidelitatea observaţiei, ceea ce ne dovedeşte că Ioana Heidel are vocaţia unui mare prozator.
–––––––-
Al Florin ŢENE
Cluj Napoca
6 februarie 2017
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..