STATUIA DIN AMURG

Pe nea Carol în dimineața aceasta l‑a sculat cocoșul, cum de fapt îl trezea mereu. Se uită la nevastă, ce încă mai dormea, se ridică din pat și a ieșit pe prispa casei. Se uită la cerul senin. Luna, cu amândouă coarnele în sus, îl convinse că nu este rost de ploaie: „Azi mă duc la prășit cu rarița. “

Coborî cele câteva trepte și intră în pivnița de sub ultima cameră. Acolo trei butoaie, aliniate cu grijă, două erau încărcate cu vin și unul cu țuică. A luat țoiul legat cu ață de pe butoi, a scos cepul, și‑l coborî prin orificiul din care ieșea un damf plăcut de alcool și fructe. După ce‑l scoase plin, îl puse la gură și trase o dușcă. Plezni din buze. „Bună! Dezinfectează mațele!“ Mai trase încă de două ori din țoi, până când îl goli. Astupă butoiul. A pus țoiul pe butoi, și satisfăcut îl bătu cu palma, așa cum face de‑atâtea ori cu boii, ca o mângâiere, după ce îi înjuga.

Se duse în grajd, îl curăță de bălegar și‑a pus câteva furci de fân luat din pod. Mângâie cei doi boi, Trandafir și Ionică, pe botul lor cald, care mugiră, parcă mulțumindu‑i. „Mergem la treabă azi, băieți! “ Cei doi mugiră din nou, ridicând capetele din fân, semn că au înțeles cele spuse de stăpânul lor.

Apoi, nea Carol se îndreptă spre cotețul cu găini, aflat în curtea mai mică, deschizându‑le ușa. Acestea cotcodăcind ieșiră una câte una. Luă găleata cu huroi de porumb, pusă de cu seară în podul cotețului, pe care o răsturnă în jgheabul dintr‑un trunchi de copac scobit. Găinile se grăbiră spre acesta, începând să ciugulească înfometate. Cocoșul, un pintenat mândru și viu colorat, se plimba printre ele, ciugulind din când în când. Nea Carol între timp curăță cotețul și mizeria, o aruncă în groapa din spatele grajdului unde își făcuse o instalație empirică de biogaz, la fel a făcut și cu bălegarul strâns de la vacă, și apoi se îndreptă spre casă cu pași apăsați. Antonia era în bucătărie, pregătise masa de dimineață. Făcuse o mămăliguță în ceaunul adus de la Brașov de nepot. „Tanti! Mai facem și noi ce putem pe la fabrică. Tot nu ne plătesc comuniștii ăștia așa cum trebuie!“ Își aduse aminte Antonia. A încălzit laptele muls aseară, a pus două linguri mari din lemn într‑o farfurie de pământ și aranjă capacul de lemn pe care a răsturnat mămăliga. Aceasta se afla pe măsuța cu trei picioare pusă în mijlocul odăii.

– Fă, Antonia aranjași masa?!

– Da, bărbate!

– Pune‑ți și ție și vino lângă mine.

– Eu îmbucai câte ceva.

– Mănâncă tu bine, că pleci la câmp…!

Carol, după ce tăie cu o ață mămăliga, se închină și își puse câteva bucăți în farfuria cu lapte. Începu să mănânce, plescăind din limbă, din când în când, de plăcere.

– Mărie! Vaca, azi să nu o dai la ciurdă. Am vorbit cu doftorul vine pe la prânz s‑o vadă…

– Bine…! Dar, am văzut că și‑a revenit…

– E bine s‑ o vadă! E păcat s‑o pierdem.

Își șterse gura cu ștergarul cusut cu motive oltenești, și își întinse picioarele care îi amorțise.

– Antonio! Rupe foaia de calendar și adu‑mi‑o!

Femeia se ridică de pe marginea patului acoperit cu o velință din lână roșie împestrițată cu figuri rombice, intră în odaia de alături și se întoarse cu bucățica de hârtie cu data de 13 iunie. Carol a luat‑o și începu să citească cu glas tare.

– Auzi, Antonio…! Nici‑un secol nu începe miercuri, vineri sau sâmbătă. Într‑un an, de fapt în fiecare an, luna ianuarie și luna octombrie încep în aceeași zi a săptămânii; aprilie și iulie încep în aceeași zi, iar decembrie face pereche cu septembrie.

– Mare este minunea lui Dumnezeu!

– Fomeie, nu Dumnezeu a făcut calendarul, ci oamenii!

– L‑o fi făcut ei, dar tot Dumnezeu i‑a îndrumat…

– Taci din gură, și ascultă! În aceeași ordine încep: februarie, martie și noiembrie. Pe deasupra, auzi fomeie!…,orice an se termină în aceeași zi cu cea în care a început. Excepție fac anii de 366 de zile.

Antonia asculta stând pe marginea patului, având pe cap un batic colorat, înnodat sub bărbie, care îi acoperea, pe jumătate, gura.

– Schimbarea calendarului produce în lume perturbații mai importante de cât războaiele…

– Ferească Dumnezeu…!

Bărbatul întoarse foaia și mai citi „Vorba zilei“.

– I‑auzi ce zice Epictet ăsta: „Amintește‑ți că‑n viață trebuie să te porți ca la un banchet”.

– Numai în banchet am stat când eram în comunism. Zise, cu ironie. Vai de capul nostru! Ne luaseră totul, și la C.A.P. ne exploatau mai rău ca pe sclavi.

– S‑o lăsăm baltă, Antonia! Bine că ne‑am luat pământul părinților înapoi.

– Dar cine este, ăsta, care face pe deșteptul? Poate el a stat din banchet, în banchet…

– Fă… Antonio! E un înțelept care a trăit înainte de Cristos…

– Înțeleg, bărbate!

Carol se ridică și se uită pe fereastră.

– S‑a luminat de ziuă! Mă duc să înjug boii la car.

– Ai pus rarița.

– Pus‑o de‑aseară!

Înainte de a deschide poarta cea mare, Antonia i‑a pus, pe brațul de fân din car, o straiță cu mâncare, o sticluță de vin și una cu apă.

Bărbatul se urcă în car și mângâie cu biciul spatele boilor. Aceștia porniră încet, trăgând carul ce scârțâia după ei.

– Să ai grije fomeie de vacă!

– Am… am…,bărbate! Când ajungi la locul nostru să ungi osiile cu păcură. Ți‑am pus cutia în lădița cu scule.

– Bine, Antonia!

Căruța îl zgudui puțin când trecu peste podul de lemn de la poartă. Antonia ieșită în uliță cu amândouă mâinile băgate în mânecile sfeterului îl privi cum încet, încet, se îndepărtează.

Mărița de peste drum se uita printre ulucile gardului. Se prefăcu că n‑o vede.

Apoi închise poarta.

*

Privind satul din căruță, i se părea că‑i mai frumos. Cunoștea toate casele și toți pomii de pe uliță. Crescuseră odată cu ei.

„– Doamne cum au mai trecut ani!”. Gândea Carol.

„– La ce bun că am făcut liceul agricol, că tot țăran am rămas. Bine zicea socru‑meu, că învăț să nu‑mi tai piciorul. Că soacră‑mea, nefăcând «șicoală», cum zicea el, se taie mereu la picior cu sapa la prășit! Glumea bietul de el, dar vorba românului, pe atunci scroafa era moartă de mult în cocină, și noi făceam bancuri cu olteni și cu…  tovarășul. Purceaua o omorâseră comuniștii. Ăia doreau să avem o țară bogată cu un popor sărac. Ce cap pătrat aveau…!”

– Hăis…  Trandafir!…  Cea, cea…  Ionică! Nu mai ai loc de mașini. „Ăsta e primarul, se duce la serviciu.“

Boii ascultară de comenzile stăpânului și făcură loc autoturismului să treacă. Carul înainta agale, scârțâind din toate încheieturile. Ieșiră din sat.

– Cea, Ionică!

Se îndreptară spre locul unde este pământul lor, pe un drum bolovănos pe lângă mejdiile oamenilor. „Văd că Trandafir șchioapătă. Diseară mă duc la potcovar cu ei.“ Îl mângâie ușor cu biciul și Trandafir scutură din cap, de fluturară bentițele tricolore legate de coarne.

Mai merseră o bucată de drum și boii se opriră. Cunoșteau locul, amușinau frunzele de salcâm și florile lui care mai rămăseseră.

– Așa! Copii mei, stați la tata! Zise Carol sărind din căruță, sprijinindu‑se cu o mână pe spatele lui Trandafir. Auzindu‑l vecinul de mejdină, ce‑și lega calul la prașilă, i‑a dat binețe.

– Veniși, Carol?

– Veni!

– Se vede că vom avea ceva recoltă…

– Să dea Domnul!

Carol a scos din cutia de scule un ciocan cu ajutorul căruia a scos cuiul introdus pentru a lega proțapul de oiștea căruței. Apoi se urcă în car și coborî prășitoarea pe care o cuplă cu același cui de proțap.

Boii, parcă știind lecția, se întoarseră cu fața spre ogorul pe care crescuseră destul de măricei porumbii, mângâiați ușor cu bicul împodobit cu ciucuri roșii.

Înainte de a intra în brazdă, se închină, și ținând vârtos coarnele prășitoarei strigă la boi. Aceștia porniră încet printre rânduri. Din când în când se apleca și îndrepta câte un lăstar călcat de boi, ținând cu o mână coarnele prășitoarei.

Prășind cu grija de a nu tăia lăstarii de porumb, gândurile îl năpădiră. „Puteam să merg la facultatea de agronomie…  dar taicu, Dumnezeu să‑l odihnească, m‑a convins să rămân în sat. Îmi spunea că vin americanii și ne vor da pământul înapoi și devin fermier. Iată ce fermier sunt! Trag la jug alături de boii mei. Eee…  când eram în liceu, îmi spunea taicu, învață Carole! Să nu muncești! Asta era expresia pe care o învățam cu toții la lecțiile de socialism științific, ținute la Căminul Cultural. De cine credeți? Nu de altul, decât de actualul primar. Acum ne învață… democrația originală a lui…  zâmbărețu. Într‑adevăr, primarul a învățat să muncească cu…  gura. Înainte ca activist de partid, acum ales primar de…  prostime. Să mă ierte Dumnezeu! Mulți sunt, în satul meu…  dar proști.“

– Cea Ionică! Așa…  copiii tatii… încet! Încă nu este amiaza!

Boii, înțelegându‑l, înaintau încet, legănând‑și capetele în jug.

„Mă gândesc că dacă sunt atâția proști în satul meu, adunând cu câți proști sunt în toate satele… Să fim o țară de proști!? Stai, mă frate, mai sunt simandicoșii de la oraș… Mai sunt elitiștii! Dar, ce analfabeți ai vieții mai sunt și aceștia?! Poate îmi explică Pleșu, că prea le știe pe toate!“

Ajuns în capul rândului, Carol mână boii cu atenție, întorcându‑i pe un alt rând de întoarcere, ridicând prășitoarea de coarne. Apoi o luară înapoi pe alt rând, încet, printre rânduri. Din când în când Carol privea în urmă să vadă dacă s‑a rărițat bine.

Lucrară așa până când umbra salcâmului din capul locului se făcu mică de tot. Soarele de deasupra capului ardea, iar boii începură să rabde de sete.

– Hooo! Copii mei! Oprim să mâncăm și să ne hodinim nițel.

Carol privi alături la vecin. Acesta legase calul de un prun și se odinea la umbră. Apoi dejugă boii și îi mână la fântâna cu cumpănă ce se afla nu de parte. A scos câteva ciuturi cu apă pe care le‑a vărsat în jgheabul scopit într‑un trunchi de copac. Boii băură pe săturate, apoi a băut și Carol, stropindu‑se de câteva ori cu apa din căușul palmelor.

– Ne‑am răcorit, copii! Să mergem!

Boii au luat‑o înainte și Carol după ei. Ajuns la căruță le‑a pus un braț de fân. Acestea începură să mănânce. Numai atunci a luat traista cu mâncare din căruță. Se închină, spuse o rugăciune în gând, și întinse ștergarul, cusut de Antonia, pe iarbă. A așezat farfuria în care a tăiat în felii o bucată de mușchi de vită, rupând din pâine din când în când. Mânca și privea la animalele, la ochii lor blânzi.

După ce mâncă, strânse cu grijă ce mai rămase și le așeză în straiță. Apoi se întinse pe iarbă rezemat cu capul pe trunchiul salcâmului. Își trase pălăria neagră peste ochi. Boii terminară brațul de fân și se așezară rumegând.

Carol adormi și un vis venind din trecut îl cuprinse.

„Bunul Gheorghe îl ținea de mână și cu pași măsurați se îndreptau spre locul lor din Rățălești. Era o primăvară timpurie și aburi ieșeau din pământ.

– Nepoate, mergem să luăm temperatura brazdei, să vedem dacă putem să semănăm.

– Bine bunule! Dar unde este temometu?

– O să vezi tu, unde este! Dar … se zice termometru. Cu doi de r.

– T‑e‑m‑o‑me‑t‑ru!

– Ai mâncat un r!

– Mai repetă!

– T‑e‑r‑m‑o‑m‑e‑t‑r‑u!

– Așa, așa…  e bine, nepoate!

– Vezi? Acolo unde este salcâmul acela este pământul nostru! Și sărăntocii ăștia de comuniști vor să ni‑l ia!“

– Bunule! Cine sunt ăștia!? Cum să‑l ia!? Dacă nu‑i al lor!

– Ăștia n‑au pe Dumnezeu! Sunt niște leneși și niște criminali!

Ajunseră la pământul lor. Bunul a luat un bulgăre din brazdă, îl frământă între degete, îl băgă în gură și‑l mâncă.

– E gras! E bun! I‑a și tu bucățica asta!

Carol o băgă în gură și mâncă pământul.

– E cam gonțuos, bunule!

– Iarăși ai mâncat pe r! Se spune, din bătrâni, când mănânci din pământul tău niciodată n‑ai să‑l părăsești. N‑ai să‑l vinzi!

– Nu am să‑l păsesc, bunule!

– Părăsesc! Se zice!

Între timp bunul Gheorghe și‑a dat jos pantalonii și izmenele și se așeză cu fundul pe brazde în mijlocul ogorului. A stat așa câteva clipe.

– E bun de semănat, Carol!

– Mâine venim cu semănătoarea.

– De ce te‑ai așezat cu fundul gol pe brazdă?!

– Dacă era rece brazda, nu semănam. Dar, a fost caldă. Atunci e bine de pus sămânța în pământ. Acesta este termometrul țăranului.

– Am înțeles bunule!”

Carol se trezi, puțin buimăcit. Și‑a dat jos pălăria, și s‑a uitat la boi. Aceștia rumegau în liniște, culcați, sprijiniți pe picioarele din față.

S‑a sculat din iarbă și i‑a mângâiat cu biciul ușor. Vorbind cu ei. Boii s‑au ridicat, apoi, după ce i‑a înjugat la prășitoare, au intrat în brazdă. Au rărițat până când soarele mai avea o suliță până să apună.

Când au terminat și ultimul rând, Carol își mângâie boii, și apoi se închină.

– Doamne! Mulțam că m‑ai ajutat și anul acesta să am ogorul frumos!

Cu animalele puse la căruță, Carol își îndreptă boii spre casă. Carul înainta scârțâind, când soarele arunca pieziș săgețile lui de lumină. Ajuns în capul satului, auzi un zgomot de motor venind din urmă. Întoarse capul. „Vine o Dacie“, gândi.

– Hăis, Trandafir! Trebuie să‑i facem loc mașinii!

*

– Ăsta e tata! Îl cunosc de la distanță! Zise Iliuță, colegului de la volan. Când ajungem lângă căruță să oprești. Voi coborî.

– Bine. Duminică după amiază vin să te iau. Luni avem curs la Fitopatologie.

– Bine, te aștept, atunci!

Ajunși în dreptul căruței, mașina încetini din mers. Iliuță deschise portiera.

– Sărut mâna, tată!

– Oooo! Iliuță! Voi erați?!

Boii întoarseră capul și mugiră prelung. Îl recunoscură. El era cel care îi îngrijea pe timpul vacanțelor.

Mașina și căruța opriră una lângă alta. Iliuță a luat geanta și coborî.

– La revedere, Marin! Ne vedem duminică!

Carol i‑a făcu loc lângă el. Apoi, mângâie cu biciul crupele boilor. Aceștia o luară din loc.

– Cum te descurci, taică, la facultate?

– Bine! În vară dau examenul de diplomă. Apoi vin acasă! Mă fac fermier.

– Vrei să te faci tot țăran ca mine?!

– Nu, tată! Fermier. Iau în arendă pământul oamenilor și‑l lucrăm împreună. Fac o fermă puternică. Așa cum n‑a fost niciodată pe valea Dadeșului.

– Să‑ți ajute Dumnezeu!

– Se vede mama la poartă!

– Măta îți duce dorul!

*

Antonia îi aștepta în poarta deschisă cu brațele îndoite și palmele pe mânecile sfeterului. Îi privea cum vin încet și i se părea, în lumina amurgului, că feciorul, bărbatul ei și căruța trasă de boi, sunt un monument ridicat în mijlocul satului dedicat țăranului român.

 (din vol. de proză „COPILUL BOB DE GRÂU”, Al. Florin Țene, Napoca Star, Cluj Napoca, 2024)

by

Referinţă Bibliografică

Al. Florin ȚENE: STATUIA DIN AMURG/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2024