CRIZANTEMA este o floare-miracol, cea mai puternică dintre flori, înfruntând curajoasă ploile, vântul și frigul toamnei, bruma și înghețul, rezistând cu o dârzenie inexplicabilă la schimbarea anotimpului, până la prima ninsoare a iernii.

Nu în zadar, poetul Iurie Brașoveanu o personifică alegoric, în poemul său excepțional “Crizantema celestă”, atribuindu-i, încă în titlu, epitetul de “celestă”, sugerând atât de cosmogonic că e o floare-simbol, ființă cu puteri miraculoase, venită dintr-o lume spirituală superioară nouă, înzestrată cu forța curajului și a rezistenței absolute. Ea, această ființă angelică, e trimisă eului liric, pentru a-l scoate din stările reci de tristețe, “tăcere”, “beznă” și “frig ”, care l-au copleșit, din cauza tabloului “veștejit”, autumnal, oferindu-i o mare bucurie în momentul mistic al revelației, de parcă ar reveni dintr-o viață anterioară, unde s-au mai întâlnit:

„O văd! Ce-i de frumoasă! Veșmântul ei divin/ N-aduce-a veștejire, dar e-nflorit, senin!/ E floarea vieții mele, în toamnă ea sclipește!”

Deși fiind în zbucium și suferință, eul liric o acceptă cu toată bucuria și speranța, ca pe o ofrandă a iubirii din partea destinului neîndurător, resimțind că această iubire predestinată l-a însoțit de fapt “de-a pururi”, ca o “lumină din umbră”:

„Suntem în doi oglinda prin care trece lin/ O soartă-ndurerată și-o lacrimă-n suspin.”

Urmează un moment mult-așteptat și răvășitor de confesiune îndelungă iubitei mistice, “celesta, dulcea floare”, unica ființă demnă să asculte aceste mărturisiri ale unor trăiri de-a dreptul cutremurătoare:

„Că-n sfintele altare ți-aduc mărturisire/ De zborul frânt ce doare, pe drumu-n pustiire”.

Așadar, având convingerea că se adresează unei divinități, eul liric îi povestește despre “zborul frânt” al necontenitelor încercări de izbândă, care, din păcate, au avut același drum, al pustiirii. Durerea lui este atât de mare, încât ar renunța cu bucurie la tot ce e teluric și ar “adormi în noapte, sub cerul liniștit”, însă nici privilegiul ăsta nu-l are, din cauza suferinței imense care-l mistuie, asemenea unui foc veșnic: “dar cerul plânge-n mine și arde-n nesfârșit.”

Autorul se vrea scos din “bezna fără milă”, care “mereu (îl) torturează”, mărturisindu-i Crizantemei că plânsul si jalea sunt tot ce i-a mai rămas de preț “plânsu-mi este perla ascunsă sub un val.”

Pentru a scăpa de atâta durere, el acceptă rezilient și nobil calea morții, sperând să fie mântuit și luat în eternitate de această ființă dumnezeiască, care este în același timp, iubita lui eternă: “Al tău parfum îmbracă misterul de fior/ Să-mi luminezi mormântul, să te cuprind cu dor.”

Ca o dezlănțuire a iubirii și admirației absolute, eul liric îndrăgostit și nerăbdător să evadeze în eliberarea de suferință, îi face această declarație emoționantă: “O! Floarea mea astrală, ești plină de mister,/ Din apă și cuvinte, ești foc, pământ și cer!”

Aceste versuri redau de fapt complexitatea Genezei acestei creaturi nepământești, pline “de mister”.

„La început a fost Cuvântul”, iar expresia pe cât de tainică, pe atât de sugestivă, redă atât de maiestuos că floarea celestă, Crizantema, era niște “cuvinte” cărora li s-a dat viață și veșnicie, prin simbolul “apei”, fiind transpusă apoi în materia terestră: “ești foc, pământ si cer”, atribuindu-se astfel două fețe: cea de divinitate și cea de om! Or bucuria reîntâlnirii cu această minunată arătare celestă ne sugerează că autorul este conștient pe deplin de măreția și splendoarea ei.

Însă acest entuziasm pălește sub greutatea constatării tristei realități că “iubirea mea cerească, voi arde-o trist sub cruce”, așa cum Crizantema rămâne totuși o floare plăpândă și “Micuță”, care nu ar putea decât să-i îndeplinească un ultim dor al sufletului încercat al eului liric “Petală ta fierbinte pe fruntea mea s-apleci,/ Când țărnă mă voi face sub lespezile reci.”

Totuși, el îi lasă câteva ultime dorințe, ca un sacru testament al neuitării: “Durerea vei rămâne să-mi supraviețuiești,/ Cu lacrimi și cu mahnă, în patimi pământești.”

Adică o parte din el vrea ca acea durere pământească să supraviețuiască, să dăinuie pe pământ “în patimi pământești”, iar cealaltă parte o cheamă pe “floarea lui târzie din vise” să își trăiască, în sfârșit, iubirea, dincolo de moarte și mormânt: “De tine mă apropii, la pieptul meu să vii,/ Cu rouă și sclipire, pe-al meu mormânt să fii.” Urmează o mărturisire a acestei iubiri unice, veșnice: “Întreaga mea ființă pe tine te-a-ndrăgit,/ Să nu uiți c-al meu suflet pe tine te-a iubit”.

Finalul poeziei este unul de o tristețe răvășitoare, pentru că eul liric înțelege că “Dulcea, tomnatica lui floare” îl va deplânge de-acum încolo o veșnicie pe mormântul lui, străjuindu-l maiestuos “cu rouă și sclipire”, a cărei “tristă petală”, îi va fi totuși “aripă-n zbor”, o taină supremă, greu de pătruns, de contopire a celor doi cu însăși veșnicia, “ce ține de apusul vieții și arde-n plâns și dor”.

Oare cât mister ascunde și exprimă în același timp acest poem magistral, cosmic? Atâtea trăiri, contraste, simboluri, taine, metafore de o frumusețe cutremurătoare ne duc prin tot amalgamul de sentimente înălțătoare, de la suferință la extaz, din sufletul poetului, lăsându-ne înmărmuriți și cu adevărat exaltați de această magie a puterii de transmitere, care ne copleșește și ne ține cu suflarea întretăiată de la primul la ultimul vers!

Crizantema celestă este însuși sufleul nepătruns al poetului, care ascunde în el un întreg univers al sublimului!

CRIZANTEMA CELESTĂ

Autor: Iurie Brașoveanu

1. Cad frunzele uscate și-i toamnă-a câta oară

Și vine noaptea mare din cerul rece iară.

Pământul e în beznă, căldura s-a sfârșit

Și frigul mă-nconjoară, din câmpul vestejit.

2. Privesc în jur tăcerea, atinsă de-amorțire,

Dar cineva în freamăt reflectă-a mea privire.

O văd! Ce-i de frumoasă! Veșmântul ei divin

N-aduce-a vestejire, dar e-nflorit, senin.

3. E floarea vieții mele, în toamnă ea sclipește

Lumina mea și umbra de-a pururi mă-nsoțește.

Suntem în doi oglinda prin care trece lin

O soarta-ndurerată și-o lacrimă-n suspin.

4. Duioasă, crizantemă, celestă dulce floare,

Se trece viața noastră pe-aripa călătoare,

Și anii în apusuri se spulberă și trec,

Cum norii spre-orizonturi, așa spre hău mă-aplec.

5. Că-n sfintele altare ți-aduc mărturisire

De zborul frânt ce doare, pe drumu-n pustiire.

Tu vrei s-adorm în noapte sub cerul liniștit?

Dar cerul plânge-n mine și arde-n nesfârșit.

6. O beznă fără milă mereu mă torturează

Și dorul meu de tine în suflet îmi vibrează;

Mă învelește jalea cu geana-i de cristal

Și plânsu-mi este perla ascunsă sub un val.

7. Petale-n diamante văd cum colindă stele,

Lumina ta și umbra mă leagănă sub ele.

Al tău parfum îmbracă misterul de fior,

Să-mi luminezi mormântul, să te cuprind cu dor.

8. În visul meu din noapte mi-apari în calea vieții,

Din vesnică credință, mireasmă a fineții.

O! Floarea mea astrală ești plină de mister,

Din apă și cuvinte, ești foc, pământ și cer.

9. Prin roua dimineții, tu mi-ai trimis căldură,

Când treci prin ceața gheții, văd anii ce trecură.

Eu – doar un strop de ploaie, tu – dulcele meu nor,

Voiam cuprins de tine și liniștit să mor.

10. Dar ce-ai să faci, micuțo? ‘n mormânt când mă voi duce,

Iubirea mea cerească voi arde-o trist sub cruce;

Petala ta fierbinte pe fruntea mea s-apleci,

Când țărnă mă voi face sub lespezile reci.

11. Când zorii se vor stinge, să nu te ofilească,

Că cerul plânge-n noapte durerea omenească!

Durerea vei rămâne să-mi supraviețuiești,

Cu lacrimi și cu mahnă, în patimi pământești.

12. Ce clipe minunate se spulberă-n chindie,

O, floarea mea de vise, tu, floarea mea târzie!

De tine mă apropii, la pieptul meu tu vii,

Cu rouă și sclipire pe-al meu mormânt să fii.

13. Pe-alături, cine-a trece și că-am murit va spune,

Să știi, oglindă-n tine eu am trait în lume;

Întreaga mea ființă pe tine te-a-ndrăgit,

Să nu uiți că-al meu suflet pe tine te-a iubit.

14. O! Crizantemă dulce, tomnatica mea floare,

Mai plânge iar pe fruntea-mi, că inima mă doare.

Ce trista ți-i petala, ce mi-e aripa-n zbor,

Ea ține-apusul vieții și arde-n plâns și dor.

Autor: Iurie Brașoveanu

(Toate drepturile rezervate.

Utilizarea integrală sau parțială a poeziei sau a graficii publicate

este permisă doar cu acordul autorului.)

*

În această lucrare grafică, artistul Iurie Brașoveanu ne prezintă crizantema ca pe un simbol al Genezei, având drept pistil al florii un ou imaculat, însemnul începutului vieții, dar și al divinității, pentru că din ou continuă o cruce, dând crizantemei forma unui crucifix, cu petale unduind perfect simetric în cadrane opuse, amintind forma variabilei matematice “Phi”, implicit numărul de aur al sacralității și echilibrului, 1,61 (simbol predominant de altfel în majoritatea creațiilor grafice ale artistului).

Petalele redau maiestuos aripi în zbor, penele veșnice ale creației, unduiri în spiralele nemuririi, urcușuri, coborâri, lumini, umbre, destin, taine ale infinitului, toate acestea definind însăși viața aceluia căruia azi îi aducem omagiu, născut sub stema tainicii CRIZANTEME, distinsului artist multidimensional Iurie Brașoveanu!

Felicitări infinite, Maestre, și prețioase mulțumiri pentru excursia în lumea dumneavoastră nevăzută a spiritualității și nemuririi!

Cu drag și considerație, Alexandrina Iurcu-Bălan, Canada

7 noiembrie 2023

by

Referinţă Bibliografică

Alexandrina Iurcu-Bălan, Canada: CRIZANTEMA CELESTĂ de IURIE BRAȘOVEANU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 iulie 2024