Primind un pachet de cărți de la scriitoarea Elena Buică, româncă din Canada, ajunsă la vârsta înțelepților teleormăneni, și citind cele două volume intitulate „Pășind spre târziul vieții“ și „Miracolul cuvântului“, am exclamat în gând: gloria nu vine, doar cuvântul ne bucură cu miracolul lui. Volumul „Miracolul cuvântului“, de 370 de pagini, cuprinde articole, reflecții și eseuri despre oamenii pe care i-a cunoscut, evenimente, locuri și fapte, constituindu-se într-o unitate de idei prin diversitate. Practic, cartea cuprinde articole de publicistică, scrise, unele, în perioada recentă, după datarea de la sfârșitul fiecărui material, altele, nedatate, dar, după evenimentele descrise, sunt mai de mult compuse.
Volumul se deschde cu o interesantă analiză despre îmbătrânirea populației, intitulată „Când coboară soarele-n apus“, în care se stipulează că longevitatea a crescut de la 70-75 de ani, la 90-100. Abordând evidenta realitate că bătrânețea are trei etape: prima, între 65-70 ani, a doua, între 70-85 și a treia etapă pe care o numește terminală, între 85 și… cât o dorii Dumnezeu. Concluzionând că scrisul început de autoare după pensionare, pe la 70 de ani, a fost și rămâne o perioadă luminoasă pentru cei vârstnici.
„Așteptând glorii care nu vin niciodată“, este un eseu, în care autoarea mărturisește, cu sinceritate, care precum orice crator, aștepta laurii victoriei și a recunoștiinței. Lauri care nu au venit niciodată, sunt practic, mulțumirea de sine al celui care s-a dăruit scrisului, împărtășind cititorului din experiența acestuia. Scriam, mai de mult, într-un eseu, că adevăratul scriitor nu așteaptă lăudăroșeniile contemporanilor, ci istoria pune la puct valorile. Asta o știe doar Dumnezeu.
Eul autoarei vibrează la mai toate evenimentele vieții, și ca un diapazon redă nuanțele unei sinfonii în care descoperim „Speranțele omenirii despre coronavirus“, evidențiind comportamentul oamenilor, ca o primenire morală a acestora. În acest context se află și multe alte articole ale scriitoarei Elena Buică în analizarea unor volume de cărți, precum „Noblețea destinului în poezia Emiliei Stroe Țena” sau evidențierea noii primăveri a revistei „Observatorul“ din Toronto. Scriitoarea redă în această carte o monografie a propriei trăiri, a luat cu aparate analitice ultrafine temperatura lumilor luminoase sau crepusculare, a trait sau închipuit, precum Julien Gracq, însă cu o materie mult mai colorată stilicește și reală, o geografie a trăirilor ale cărei date verificabile se absorb practic într-o excepțională poezie a spațiilor participative a unor amintiri despre dascăli cu vocație.
Cel de-al doilea volum, intitulat „Pășind spre târziul vieții“, este unul aniversar, când talentata scriitoarea Elena Buică a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Cartea este structurată în două părți, deschizându-se cu o prefață semnată de autoare și închizându-se cu „În loc de postfață“ unde descoperim rânduri încărcate de lumina sincerității și al aprecierilor, semnate de Milena Munteanu și Gabi Căluțiu. În „Cuvânt-Înainte“, autoarea, chiar de primele fraze, încarcă cuvintele cu lumina sincerității, chiar dacă spune: „Pentru mine a sosit timpul lui soare apune“.
Cronicile, articolele, eseurile dedicate scriitoarei Elena Buică sunt un adevărat evantai policrom despre opera și viața scriitoarei. Sunt articole originale în spirit estetic, inteligente în termen livresc, compuneri pline de erudiție și volubilitate formulistică, ajunse la expresii laudative. Există în textele din această carte vocația de a comunica stările descoperite în opera Elenei Buică, gesturi simbolice și fundamentale.
–––––––
* Apărut in Ziarul „Națiunea” (11 octombrie 2022)
Al Florin ȚENE
Cluj Napoca


