Alexandru Elian

Demult am vrut să scriu despre profesorul meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă.

O fire robustă şi fizic şi intelectual, cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la facultate Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu privirea întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut în gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume şi de date, făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile.

Cursul propriu-zis (suportul de curs) era la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de pagini dactilografiate pentru fiecare semestru. S-ar fi crezut că este cel mai uşor curs, dar nu era deloc aşa.
Spre deosebire de ceea ce ni se spunea în sală, cursul era stufos şi plin de informaţii. Dacă l-ai fi învăţat pe dinafară pentru examen, erai departe de a afirma că eşti pregătit la Bizantinologie.

Profesorul Alexandru Elian avea metoda lui de examinare. Făcea bilete rareori, probabil când i se cerea în mod expres de către conducerea facultăţii. În mod obişnuit, venea la examen fără bilete. Când îţi venea rândul, numai ce-l auzeai:

„- Ia spune tu, drăguţă, ce ştii mai bine!“

Studentul îşi alegea o personalitate, o perioadă din istoria bizantină.

„- Foarte bine, foarte bine, ia spune ce ştii!“

Spuneai într-un minut sau două ceea ce citisei în curs, după care tăceai.

„- Ha, ha, ha, drăguţă, apoi împăratul… este o somitate în istoria bizantină. Dacă te-ai fi dus la bibliotecă şi ai fi citit cartea lui cutare şi a lui cutare ai fi aflat…!“

Şi începea să spună multe şi de toate, încât examenul fiecăruia se transforma într-un nou curs. Dădea note mici şi le cântărea îndelung, după criterii numai de el ştiute.

Profesorul Elian era secretar la Academie, la Institutul de Studii Sud-Est-Europene. Era apreciat în lumea istoricilor ca un cărturar de mare calibru. Şi el ştia asta. Avea o mândrie a lui rar disimulată. Când îi spunea câte un student că la limba greacă, spre exemplu, a învăţat ceva deosebit de ceea ce ne spunea dânsul la un moment dat, profesorul Elian trecea la tablă, scria în greacă cu o uşurinţă uimitoare, făcându-ne să credem că e grec din tată-n fiu, iar la urmă ne spunea:

„- Drăguţă, dacă va zice cineva că este altfel, să-i spui că profesorul Elian ţi-a spus aşa!“

Aşadar, „magister dixit!“

A scris extrem de puţin în viaţă. Doar câteva articole şi studii formează opera lui. Puţine, dar acelea sunt căutate cu sfinţenie de istorici. Părerea lui Elian într-o problemă de istorie era literă de Evanghelie pentru ceilalţi. Nu am găsit pe unul până acum, care să aibă curajul să-l contrazică pe profesorul Elian în probleme de istorie. Fusese secretarul lui Nicolae Iorga în tinereţe.

Am stăruit mult de dânsul în corespondenţa ce-am purtat-o după facultate, ca să-mi dea câteva pagini cu amintiri despre Nicolae Iorga pentru volumul cu amintiri, dar n-am reuşit să-l conving. Mereu amâna, mereu se scuza, dar la lucru nu trecea.

Nu şi-a făcut ucenici. Era omul atât de absorbit de studiile sale, încât vrea un ucenic cel puţin tot atât de pregătit ca dânsul. Nici nu s-a căsătorit, tocmai pentru a se putea dedica în întregime ştiinţei.

Nu toţi studenţii erau încântaţi să aibă un asemenea profesor. Corigenţele şi repetenţiile din cauza Bizantinologiei erau multe şi asta îl făceau antipatic celor mai mulţi dintre studenţi. Se spune că într-un an, când mai mulţi erau ameninţaţi cu corigenţa, i-au pus studenţii gând rău. L-au urmărit şi au văzut la ce adresă locuieşte. Au dat telefon la salvare:

„- Alo, sunt profesorul Elian şi am infarct. Vă rog să veniţi urgent să mă luaţi la spital de la adresa cutare…!“

În câteva minute a venit salvarea. Au sunat la uşă. Aveau şi targa. Profesorul a ieşit mirat. I-au spus că s-au prezentat să-l ducă la spital.

„- Dar eu sunt perfect sănătos, drăguţă!“

A trebuit să plătească salvarea pentru anunţ eronat. Supărat, a lăsat jumătate din studenţi corigenţi. Cazul a ajuns până la patriarhul Justinian. Acesta l-a chemat şi i-a spus:

„- Domnule profesor, noi facem preoţi, nu somităţi în Bizantinologie!“

Cu chiu cu vai, a mai trecut din ei până la urmă.

Profesorul Alexandru Elian impune prin cultură, eleganţă, seriozitate, sobrietate. Cel care l-a cunoscut pe dânsul ştie că a cunoscut un Om, un profesor adevărat. De câtva timp s-a stins din viaţă, dar pentru toţi foştii lui studenţi se identifică cu însuşi obiectul predat: Bizantinologia. El parcă venea din însăşi lumea bizantină, de la curţile împărăteşti de la Constantinopol, suveran desăvârşit al materiei predate, om cu maniere imperiale, meditând, competent şi grav, la curgerea vremii şi civilizaţiilor. Istoric şi filozof al istoriei şi al vieţii deopotrivă, mulţumindu-se cu puţin în plan material, dar nelimitat în cel spiritual, Profesorul Elian ne-a rămas un punct de reper major în formarea noastră, a zecilor de generaţii ce i-am fost studenţi cândva.

(Alexandru Elian, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII (2001), nr. 2969(28-29 aug.), p. 5; nr. 2970(30 aug.), p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  216 – 218);

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda