Aşez de atâtea ori gândurile mele în cuvinte scrise, pentru că nu le pot opri. Ele se adună şi se cer izbucnite imediat în libertate, până nu se sting, încătuşate într-o tigvă destul de zdruncinată! Ziarele mai deschid câteodată uşa pentru ele şi le iau înăuntru! De asemenea, unele cărți ce poartă umila-mi semnătură.
Când am intrat întâia dată la o redacţie de ziar, eram ca un vâslaş plecat de la un ţărm înspre altul, cu un pod plutitor. De când începea să fie plăsmuită în cuvinte dinamita din cap şi până când o vedeam dezamorsată pe ziar, aveam zorul acelui vâslaş ce trece podul prin vad, închipuindu-şi că va acosta la un mal cu vameşi. A spinteca transversal râul este temeritatea vâslaşului, dar mijlocul ce-l navighează este podul pe care el într-una trebuie să îl cerceteze şi repare când e nevoie, deoarece apele îl zguduie din toate părţile.
Portul către care îmi duceam eu podul era o redacţie de ziar. El era o boltă sprijinită pe aurore, căruia îi trimiteam cuvinte de rouă scursă pe chihlimbar. Scriam despre gheaţa pietrificată în cuarţ, despre pucioasa spicului de papură, despre văpaia macului, smaragdul de măcriş, răpăitul ploii, tunetul, pustiul coclaurilor, hăurile râpilor, plesnetul ştiucii sub gelatina de alge, şfichiul şarpelui prin cotloane de stânci, misterul şi spaima de fântânile adânci, foşnetul din scorburi, luciul cristalului în care se răsfrâng chipuri şi izbucnesc voci. Cum de mi se publica, oare, așa ceva?! Cum de nu mi se cereau texte mai serioase?!
Dar ce, parcă azi scriu altfel? Nu încetez să mă întreb pe cine interesează brazdele mele de cuvinte pe care nu obosesc să le înșir despre nici eu singur nu mai știu ce, însă sunt cum nu se poate de sigur că mă salvează cu răspunsul încurajator faptul că nu am în obicei înclinația de a vorbi de rău, ba chiar, în cărți îndeosebi, înfățișez cititorului protagoniști (dacă vin mai aproape de adevăr, protagoniste) ce-acoperă cu frumusețea lor indispoziția citirii unor texte romantice, ieșite oarecum din tipologia scrisului de azi.
Avem acum în fața ochilor cuvinte stoarse până la asuprire spre a ivi dintr-un eseu de admirație ca dintr-o oglindă florentină în care s-au privit frumoasele madone ale lui Botticelli, o doctoriță atât de fermecător de inteligentă, de fermecător de elegantă în conversație și de fermecător de frumoasă, încât mi-e teamă că riscă iremediabil ca într-o zi, cineva topit de drag să o întrebe nu cum să îl vindece, ci cum să îl mențină bolnav, ca să meargă neîntrerupt la control medical…! De altfel, mai cu șic decât mine în contextul reflecției de mai sus, cred că a spus-o epigramistul Aculin Tănase:
„Văd că știe leacuri multe,
După ani și ani de școală,
Că de mergi să te consulte,
Ea mai rău te bagă-n boală…!”
În ce mă privește, temător mai tare ca de moarte, de boală, îmi activez toată rezistența în salutar parteneriat cu vârsta pe care o am și îmi iau rolul avut dintotdeauna, așa cum m-am prezentat, de altfel, mai sus, făurind un portret din cuvinte doctoriței, pe cât îi pot surprinde și extrage din plăcutu-i chip, trăsăturile reprezentative.
Se numește Alina Tudor, este medic, specialitatea gastroenterologie, profesează la spitalul Sfântul Pantelimon din București, colaborează, de asemenea, cu o clinică de medicina munci. S-a născut la Botoșani, pentru ea Moldova este o patrie frumoasă ca un rai, strămutată cu propriu-i suflet în patria cea mare, magnifică, ce-i asigură spațiul și condiția profesională, București (faptul relevă o anume afinitate cu destinul actorului Alexandru Arșinel, la rându-i strămutat pe ruta formidabilului succes artistic de la Dolhasca, pe Calea Victoriei, la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, pe care niciodată eu nu omit să îl denumesc Teatrul cu istorie „Constantin Tănase”.
Întotdeauna, când este vorba despre a face cunoștință cu cineva, cel mai concret și emoționant o face tot autobiografia. Chiar dacă uneori subiectivismul fie știrbește, fie îngroașă conturul și umple miezul. Fără să fie vorba nici de una, nici de alta, pentru că frumoasa doctoriță Alina a vorbit despre sine foarte frumos (cum altfel?!), nu poate decât să dea satisfacții cititorului fragmentul de interviu redat mai jos (îmi propun o întâlnire cu ea la București, pe seama căreia să dezvoltăm o conversație mai punctuală și mai aplicată). Pentru a face curgătoare expunerea unor date de prezentare în preambul, acum, înfățișate chiar de către întru totul admirabila protagonistă a rândurilor acestora, am alcătuit discuția într-un micro interviu pe osatura a numai câtorva întrebări:
Alina…! Un nume dulce în pronunție, cu o intermitență simetrică de vocale și consoane. Dar și cu semnificație emoțională. Pot spune că îți predestinează vocația profesională, destinul? Căci ce e nobil în profesia de medic dacă nu alinarea victimelor propriilor suferințe, pacienții ce-ți imploră alinarea?!
Poți! Este din partea ta o sensibilă asociere între numele Alina și profesia de medic…!
Alina, medicul, Alina omul… Poți pune în coordonate de prezentare pe unul și pe celălalt, te poți prezenta din cele două perspective pentru cine nu te cunoaște?
Eu sunt un om ce-ncearcă să lase o urmă pe unde trece…! Sunt o iubitoare a monarhiei, fiind crescută de bunica mea, care-mi povestea pe genunchi despre regii noștri și despre reginele noastre, cu mai multă implicare sufletească despre regina Maria… Am crescut la Botosani! Sub aripa sfântă a unei bunici stelare, ce n–a știut decât să mă iubească așa cum a putut ea mai mult! Sunt doar un om! Alina a fost numele pe care mama l-a ales încă de când eram pe aripi de înger…! Nu știu dacă am vrut mereu să fiu medic (eu așa îmi amintesc și mi-a confirmat-o și doamna educatoare în urmă cu puțin timp, când ne-am revăzut dupa ani și ani), însă știu că asta iubesc să fac, asta îmi dă satisfacție și împlinire!
Nobila profesie de medic este, așadar, una din iubirile tale. Pesemne cea primordială. Altă iubire…?
Ce mai iubesc? Iubesc sunetul ploii și al pașilor desculță prin iarba crudă, iubesc poveștile bunicii atunci când închid ochii și mă văd iar pe genunchii ei artrozici, dar niciodată prea îndurerați pentru a mă ține pe mine și a-mi spune povești despre Ilene Cosânzene, prinți sau regi si regine… Regina Maria a fost și este înca povestea mea preferată! Este personajul despre care ascultam cu ochii umezi de roua inocenței atunci și cu care am crescut… Regi, regine și țara aceasta… atât de frumoasă, de sfântă și de specială (poate că acesta-i un motiv pentru care nu am ales să practic medicina pe alte meleaguri)…!
Care sunt visele cele mai vibrante ale tale, din perspectivă umană și profesională?
Toate visele mele sunt subsumate naturii umane, limitelor unui om mărunt cum sunt și cum este fiecare dintre noi care își conștientizează micimea sa în raport cu Universul și veșnicia pe care unii cred că le-au luat în stăpânire. Iată visul unui om mărunt: M-am visat odată. Pe mine, cea de dincolo de cuvinte. Îmi uitasem gândurile. Îmi rătăcisem amintirile. Şi era bine. Aveam doar două braţe. Făceau multe lucruri… Ştiau munci cu folos, știau să îmbrăţişeze strâns, să mângâie copaci, stele sau păsări şi câteodată suflete. Aveam două picioare. Şi ele erau pricepute. Mă duceau exact acolo unde aveam nevoie. Călcau ori apăsat şi hotărât, ori moale şi delicat fără să întrebe de ce ar trebui să facă asta. Mai aveam şi un trup, în care abia încăpea o inimă. Creştea de multe ori, depăşindu-l. Se mai strângea câteodată de dor. Cât un purice nu se mai făcuse demult, pentru că uitase ce e frica. Iar capul? Da, mai era şi un cap. Doi ochi, ce învăţaseră din nou să privească. Şi mai scăpau câte o lacrimă din când în când, de fericire doar. O gură ce zâmbea mai mereu şi inventa cuvinte, un nas ce adulmeca de la distanţă parfumul teilor, comandând picioarelor direcţia potrivită. Şi o claie de păr ce tresărea înfiorată la orice adiere de vânt. Şi lumea era foarte prietenoasă. Străzile mi se aşterneau singure în faţă, copacii îşi aplecau crengile pline de rod, florile îşi deschideau corola şi îşi împrăştiau parfumul, soarele îşi trimitea razele să-mi încălzească trupul, iar ploaia îmi limpezea, caldă, ochii. Apoi visul s-a stins încet. Nu ştiu de ce. Poate venise mâine şi trebuia să mă gândesc ce o să fac. Poate ieri încă mai sălăşluia în mine şi îşi cerea amintirile înapoi. Sau poate că, fiind un vis, fără trecut şi fără viitor, nu putea exista decât o clipă. Clipa cea de acum…
Se pot desluși în această compoziție sensibilă în care înveșmântezi un răspuns poetizat țeluri și pasiuni. Poți detașa din priveliștea aceasta plastică a vieții tale sufletești, foarte concret, pasiunile tale?
Despre pasiuni, să îți vorbesc…! Încă o dată și cu exactitate. Îmi place tot ce e frumos. Lumea, viața, binele, liniștea, armonia… Îmi plac artele, îmi place teatrul, muzica, literatura… Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București este teatrul sufletului meu. Eu mi-am ales artiștii cu sufletul si m-am apropiat de cei care mi-au demonstrat în ani că sunt de neprețuit! Angela Similea și Valentina Fătu sunt cele care m-au ridicat atunci când am ajuns față în față cu obstacolele vieții…! Ei…, viața… ! Nu știu dacă este corect spus că viața „doboară”, dar ne mai dă câte o lecție uneori, din care, dacă știm să învățăm, devenim mai înțelepți, cred…!
Dacă mă îmbolnăvesc să vin la tine, Alina, să mă faci bine? Îmi inspiri atâta încredere și ești un om atât de plăcut, încât cred că am să mă și îmbolnăvesc!
Să nu te îmbolnăvești decât de iubire si de frumos! Frumusețea corpului este trecătoare, sufletul rămâne nemuritor! Timpul este dușmanul vieții, nu al frumuseții sufletului, care este o prelungire a vieții…!
(Aurel V. ZGHERAN)
Galeria foto o reprezintă pe dr. Alina Tudor ( în cea de-a doua cu prietena sa, actrița Valentina Fătu, în balconul Teatrului „Constantin Tănase” de pe Calea Victoriei din București)
(Aurel V. ZGHERAN)


