Poveste de pe lacul Snagov
La prima întâlnire, mi-ai spus
‘Haide pe lac!’
Aș fi făcut orice,
doar ca să-ți fiu pe plac.
Aburul cald al apei,
și, of, privirea ta…
avea ceva hipnotic,
ce parcă mă chema.
Mi-ai spus ‘Miroși frumos!
Și nu, nu e parfumul!’
Dar eu priveam în jos,
jucându-mă cu fumul.
Îți evitam chemarea,
știind că voi ceda,
când ochii tăi albaștrii
zăresc inima mea.
Simțeam cum cresc spre tine
și am să-ți dau ce-mi ceri
în timp ce ne făceam
cărare printre nuferi.
Sărutul tău! Magie!
Emoții fără nume!
În jur priviri străine,
dar nu-ți păsa de lume.
Acum tu ești departe
în satul dinspre mare.
Te mai gândești la mine?
Pe tine te mai doare?
Nu te-am uitat iubire,
n-am cum să mă dezleg
de dulcea amintire.
Nu pot să te reneg.
****
Suflete, vii sau te duci?
Odaia cu-amintiri e-nchisă,
flori roșii au crescut pe clanță,
eu hoinaresc în gânduri vagi
și fără nici o importanță.
Nimic nu crește în rugină.
Cu ochii-nchiși, poetul mut
își plânge în amurg o muză
de care s-a dezis demult.
Și m-am pierdut printre cuvinte
în jocul tău de roșu-aprins
dar nejucat până la capăt
nemaiavând poezii de scris.
În întuneric pipăi viața.
Pereții-s reci iar lângă geam
nu mai cresc florile albastre
ce înfloreau când te iubeam.
Nu înțeleg ce faci aici,
și încotro vrei s-o apuci?
Cum de te simt, de ce mă chemi?
Suflete, vii sau te tot duci?
***
Diminețile mele
În lumea mea șoptesc copacii
și-mi bat cu frunzele în geam,
în zori de zi dansează macii
și-mi amintesc cât te iubeam.
Mi-e pasul lin căci dorm ciulinii,
deși visul lor verde-i dus,
L-au dăruit cândva luminii…
Te uită, soarele e sus!
În roua rece, dimineața
când înspre zare mă îndrept,
mă umple de iubire viața
și-mi sare inima în piept!
Ana, septembrie 2022



Cu drag, Ana Maria! Ești lirică, ai emoție, sentiment, culoare, simplitate, ingredientele de succes ale unei poezii pentru suflet. Bravo!