Am dat viață unui al patrulea volum al cărții „Cuvintele din cuvinte” în dorul necontenit de libertate și ca un act de solidaritate cu cei ce o apără…! Fiecare literă din carte e un câine de urmă după libertate, căci însumi am fost, sunt și voi fi acel câine. Există atâtea vicii omenești aliate cu forțele neomenești, ce mușcă, rod, perforează, atacă libertatea noastră. Din această cauză viața ne lunecă pe un făgaș decadent și plătim cu erodarea demnității armistițiul cu lașitatea.

Capul se ține întotdeauna sus, aplecându-l, amețești. Iar dacă într-o zi ajungi pe marginea unei prăpăstii și ții capul plecat, intri în panică și te arunci singur în ea…! Îți închipui că e singura mișcare pe care o mai poți face, că nu te mai poți agăța de ceva în stânga, în dreapta și-n spate, golul te trage în el și-ți anulezi pentru o secundă spaima morții în chinuri, predându-te unei variante de moarte cu o ipotetică indulgență…! Ți se pare că fundul prăpăstiei e mai puțin ostil dacă te arunci voluntar în el. Dar în moarte niciodată nu afli speranțe…!Moartea e moarte…!

Iată, aceasta-i libertatea…! Menținerea frunții ridicate, discernământ privind propriile soluții cu și despre tine, necăderea în irațional indus de iluzii decadente ce-ți fură scânteia libertății salvatoare. Nu poți să te arunci într-o prăpastie decât dacă nebunia ți-a revocat într-o situație limită libertatea de a judeca lucid…! În mod rațional omul trebuie să ia în calcul o oricât de minimă posibilitate de supraviețuire pe mal, nu o constrânsă și disperată sărire haotică în prăpastie. Clipa în care pierzi libertatea de gândire și acțiune sub presiunea momentului terminus al nădejdii este clipa pierderii rațiunii.

Cauze și situații de compromitere a propriei libertăți, liber voite ori prin constrângere sunt fără număr și într-o dimensionare a gravității așijderea. Discriminarea este una din căile cele mai bătucite spre afectarea traumatică a libertății…!

Ea nu este decât impulsul aruncării în haosul social. Când toată lumea te împinge în mărginimea comunitară, plecarea frunții nu te poate îndrepta decât în groapa dezolării iremediabile, dezarmante și apte să confiște libertatea!

Dacă ar dispărea, chiar şi pentru o singură zi inechităţile sociale, lumea ar fi atât de schimbată încât ar părea anormală. Gândirile periferice omului şi în acelaşi timp exterioare umanităţii, ancorate pe dezordinea creată în societate de lipsa elaborării şi aplicării unor legi şi constrângeri raționale ce trebuie să stea la baza relaţiilor interumane într-o necondiționalitate dar o corelare adecvată cu dreaptă măsură și elevat spirit, sunt, în primul rând, o cauză a discriminării.

Pe de altă parte, precaritatea materială a unor oameni îi plasează pe aceştia într-o clasă socială vulnerabilă, predispusă să primească palme pentru orice, şi atunci când sunt, şi atunci când nu sunt vinovaţi. Judecăţile de suprafaţă instrumentează prejudecăţi ce se referă la culoarea pielii, la starea socială şi altele…

Inechităţile sociale şi discriminarea nu sunt independente, se intersectează de la conţinutul referenţial al perceperii lor emoţionale, subiective, la inconştienţa relativă şi până la absurditatea respingerii, urii, distrugerii individului de către individ. Într-un mod prescurtat de analiză, unii oameni sunt tari, alţii slabi, unii trăiesc foarte bine, alţii foarte rău. Unii sunt cei dominatori, alții sunt cei învinși.

Pretutindeni, discriminările se ţes expansiv, în toate direcţiile, ca o mâzgă ce murdăreşte peste tot. Ele au mai multe forme, se conturează pe mai multe arii: criteriul rasial, orientările sexuale, virusul HIV, SIDA şi altele. Cauzele şi consecinţele discriminării pot fi depistate, remediul lor, ,,deratizarea”, impunerea unei coabitări etice şi echitabile, atât în familie, cât şi în societate, sunt însă o întreprindere grea şi înfrânată de descurajare.

Da…! Discriminarea este un flagel…! Iar soclul cel mai solid și neclintit pe care s-a plasat vreodată discriminarea este democrația. Aceasta, cu atât mai sigur cu cât după democrație nu va veni – căci odată și odată și democrația va avea un sfârșit și o urmașă – decât anarhia. Ce altceva să mai vină?! Anarhia, ea e la rând…!

Iar câtă vreme după o rafală de vânt vine o furtună, în acest moment temporal al democrației există cel mai prielnic mediu de a se consolida discriminarea, fără teama că în deplasarea spre viitor se organizează latent dezastrul. Democrația este de fapt o jumătate de discriminare sau mai bine spus uterul în care este plantat embrionul discriminării ce se dezvoltă într-un proces natural al zămislirii și nașterii…!

Niciodată până acum societatea românească nu a fost parcelată mai brutal între categorii umane și sociale. Iar țara noastră, căci e cuvenit să vorbim, ca români, despre noi în primul rând, nu își va putea regăsi făgașul câtă vreme într-un republicanism cu președinți aleși care și cum, cu politicieni fără cultură, dragoste de țară, devotament, vrednicie, dar aserviți din toată ființa lor propriului orizont de interese fără nici cea mai palidă grijă față de nimeni altcineva, discriminarea nu poate fi stârpită.

Răutatea, îngâmfarea, agresivitatea, egoismul strălucesc până și pe chipul, în gestica, tonalitatea și semnificația vorbei politicienilor.

Așa ceva nu am văzut și nu am simțit niciodată din partea monarhilor care au făurit România modernă, a membrilor Familiei Regale a României, din rândul căreia azi ne referim cu încredere, fidelitate și speranță la Majestatea Sa Margareta și Alteța Sa Regală Principele Radu al României.

Deci, o ameliorare a fenomenului odios al discriminării nu se întrevede și nu poate fi așteptată, în contextul restaurării României, decât în cadrul formei de guvernământ a monarhiei constituționale, și al regalității noastre reprezentate azi de Majestatea Sa Margareta.

Alminteri, nu este certă și vizibilă sub coordonatele decadente ale unei democrații intrate în disoluție și transformare iremediabilă, decât perspectiva anarhiei, o orânduire și cealaltă favorabile unei discriminări feroce și înfloritoare…!

Să nu fim superficiali în observații: discriminarea este praștia ce l-a ucis pe uriașul Goliat. Ea pare umbra trecătoare a unui nor afânat, după care iese soarele fierbinte și luminos…! Nu! Formele discriminării sunt numeroase și în creștere.

Va veni într-o zi și anarhia, dacă nu a venit deja. Iar atunci, aceste forme, în totalitatea lor se vor închega ca particulele din sânge, minuscule, ce, strângându-se toate, înjgheabă un cheag  ucigător uneori…! Discriminarea neîmpiedicată azi, această praștie cu pietricele, va devasta societatea românească mai târziu…!  Din această perspectivă de judecată nu se poate trece cu vederea faptul că persoanele discriminate pot răbufni uneori și pe alocuri, devenind foarte periculoase.

Discriminații între ei nu se fragmentează, dimpotrivă se polarizează în unitate și în consecința instinctului de apărare contra păturii discriminatoare. Nici nu ar putea să nu se întâmple aceasta, dat fiind faptul că în materie de discriminare oamenii sunt repartizați într-o absolută absurditate pe categorii, grupuri, communități, profesii, diverse coordonate separatiste relevate mai sus, nu pe individualitatea valoarei umane, pe adresabilitatea punctuală asupra unei culpe singulare, personale, unei abateri de la ordinea socială și așa mai departe…!

Să luăm exemplul țiganilor, etnie foarte înzestrată spiritual, cu vocație artistică muzicală în principal, dar și foarte pricepuți în multe meșteșuguri tradiționale, credincioși, familiști, sentimentali, solidari… Cântecul țigănesc tumultos, articulat pe armonii vibrante și dansurile țigănești fulminante sunt actul de identitate țigănească…!

Biografia ţiganilor, așadar, este proiectată fundamental în planul diversităţii artistice. Într-o raportare exponenţială la marginalizare, discriminare, excludere sau precaritate materială, ori rezistenţă la asimilare culturală, ţiganii cu identitatea alipită de lăutărie, nu sunt contraproductivi pe aria celei mai lejere dovediri a talentului lor muzical, orice s-ar întâmpla. Cântă oricând şi oriunde, atât la supărare, cât şi la bucurie, cântă, ştiind aceasta fără s-o fi învăţat vreodată. Pulsul lor frenetic este focalizat pe ritmul tarafului, cu o inflexibilă încuviinţare a geneticii, oricât de amară le-ar fi pâinea şi în orice chip de nelinişti le sunt invadate zi de zi gândurile.

Ca un caftan boieresc este pentru ei o zdreanţă. Câteodată, un bordei poate să li se pară un palat, pâinea un moft domnesc, dar vinul, cântecul şi dansul, le sunt darurile divinităţii.

Niciun instrument nu inundă gândurile, mintea și emoțiile cu jalea cântului, ca scripca lăutărască născută din pricini de supărare ţigănească, o supărare ce irumpe din tenebrele sufletului şi dărâmă zăgazul fluviului de lacrimi amare ca fierea. Muzica țiganului face să se cristalizeze în sângele fiert al său pulsul ritmic de tobe, sunetele grave de alămuri, răpăiala sunetelor înalte de țimbale și năvala tânguioasă a scripcii.

Numai cântecul, focul și jocul adună împrejur pe ţigani în alai de petrecăreți scoși din țâțâni, dar blajini, buni, veseli, dacă îi lași în pace, să petreacă în legea lor…!

Țiganii, la bucurie, ca și la supărare ridică asupra cerului răsunete muzicale și chiote desenând cu trupurile lor linii ondulatorii năucitoare prin aer…!

Ca multe din tradițiile noastre și ale etniilor conlucuitoare culturale, muzicale, religioase, meșteșugărești, muzica țigănească este și ea, în continuă decadență. Lăutarii noștri trebuia să mai cânte. Unul câte unul dintre cei autentici se sting, iar odată cu ei se subțiază și flacăra muribundă a lăutăriei adevărate…! Întru această desăvârșire a efectelor distructive ale modernității, discriminarea este una și cea mai eficientă armă…!

Prostia travestită este un alt mijloc de forță al pierderii libertății de valoare în democrație, fenomen ce înrâurește traumatizarea ei și deschide cale liberă anarhiei.

Şerpuirea cuvântului printre faldurile vicleniei este criteriul fundamental al integrării în impostură, unde fiecare opinie e o jinduire, iar toţi paşii sunt desene gândite, coregrafii perfide şi convulsii, ceea ce construiește un alt drum direct în anarhie. Aceasta pune temelia controverselor, într-o vorbire ambiguă, sterilă şi artificială, provocă o bătaie cu cornete de hârtie şi legitimează, dialogul ridicol.

Unda de promovare a accesului la circulație pe acest drum o formează informația publică, spectacolul public, discursul public, reperul public…! Toată banda de programe a televiziunilor româneşti, cele mai multe penibile, este plină de o vorbărie asezonată cu umor naiv, prostie travestită, puzderie de fraze abjecte, decor cu umbre şi lumini fardate, flori de plastic parfumate, zgură în ştiubee de miere. Personaje cu viză permanentă pe la studiouri aclamă iubiri reciclate, altele se crămăluiesc pentru  neam şi patrie, altele dau ochii peste cap a infamie către un Crist subversiv, ca trofeu pentru imagine ori ca bomboană tonică dată de supt privitorilor manipulaţi.

Apar într-una la televizor călugări cu laţe şi bărbi slinoase. Stilul lor şablonard de vorbire, e plin de paralelisme paradoxale, în tonuri difuze, de incisivităţi fără conciziune. Ei acuarelează viaţa în nuanţe artificiale aclamă cu ochi injectaţi de fariseism, principii autoritare şi incultură. Pentru că axiomele nu trebuie demonstrate, afirmă toate prostiile de pe lume ca fiind teoremele Lui Dumnezeu.

Este ştiut că unele titluri de articole au în ele ingrediente de management. Necontinuate cu citirea până la capăt a textului, aceste titluri sunt câteodată nişte grenade mediatice ce nu pot fi dezamorsate decât de poanta circumscrisă cinic în detaliul articolului, cu condiţia de a fi citit în totalitate. Astfel de show-uri poartă chiar și titluri de jargon stradal. Sunt emisiuni nota zero, ce-aduc la însuşirea de virtute mediocritatea şi persiflarea scandaloasă, în stare să mobilizeze şi o parte a presei la continuarea atacului la persoană şi insultei, vizând personalităţile, preponderent pe artişti.

Într-o imitaţie maimuţească, un fel de măscărici de teatru primitiv, tribal, unii interpreți cu mimică bufă, mediocri, retrograzi, terfelesc pe oricine le vine la îndemână, dintre aceştia, unii fiind artişti venerabili, pe care cultura românească trebuie să îi monumentalizeze. Ei nu parodiază pe nimeni, ei batjocuresc, creează personaje caraghioase, ridicole, plecând de la persoane de valoare cărora le strâmbă caracterul şi le mutilează înfăţişarea într-atât, încât să nu pară nici pe departe o glumă, ci un atentat direct la imaginea chiar şi a unor corifei ai artei şi culturii noastre. Acest tip de show e de un comic deplasat, jucat cu orice preţ, chiar şi acela al despiritualizării, mergându-se până la cele mai declasabile producţii într-un stil inform, bufonic, de boschetari şi aurolaci.

Iată anarhia invadatoare în scenă…! Tonurile sarcastice, caustice, absurde, groteşti sunt modelul pentru râs, pe care îl vând ieftin saltimbancii degenerați nu, în niciun caz, umorul! Umorul este altceva!

În fiecare dintre aceste roluri jucate de astfel de fițoși scandaloși ce n-au nimic în comun cu arta interpretativă actoricească se străvede întrucâtva o anumită desăvârşire prin exerciţiu, o creionare a propriilor moravuri, culturi şi aptitudini. Personalităţile pe care le maimuţăresc ne-ar face de ruşine întreaga cultură dacă s-ar putea regăsi într-o singură grimasă şi strâmbătură de-a lor.

Iar politicienii…, vai…! Aceștia-s mecanicii, dispecerii anarhiei…! În miezul unei pubertăţi a democraţiei, ei vădesc grija unică indusă de paranoia, a unora pentru rămânerea cât mai mult timp la putere, iar a altora de a o acapara…! Şi unii, şi alţii, văd fiecare în celălalt pe cel care îi jinduieşte soarele său. Întreaga clasă politică de azi este în majoritate una şi aceeaşi în mod rotativ. Politicienii îşi schimbă ciclic partidele între ei, în felul Măriei, cu pălăria! Schimbând partidul, ei denunţă imediat asperităţile şi mucegaiul din casa celui de la care au plecat. Ţin predici tupeiste, stufoase şi drastice, cu o gestică patetică şi o voce amplificată, vrând în mod penibil să le dea tonul unor discursuri academice. Savurează mierea mândriei unor proiecte manipulative, mereu şi mereu reluate, niciodată isprăvite!

Iar pelerinajele lor pe la lăcaşurile de cult, ca şi daniile şi rugăciunile „fierbinţi” la moaştele îmbălsămate şi miruite, din ocniţele mănăstirilor, au ca scop în afara imaginii, invocarea proniei cereşti pentru cele mai intempestive și bizare dorinţe, cum ar fi, de exemplu, victoria unei echipe de fotbal. Merg, aşadar la mănăstiri, înainte de meci, pentru a-l ruga pe Dumnezeu să bage vreun gol în poarta adversă!?

Ateii de altădată îşi freacă acum capul de icoane, aprind lumânări la altare şi fac cruci şi temenele mai abitir decât cel mai evlavios schimnic. Toate acestea, iar şi iar, se rulează pe micul ecran, în fiecare zi, găuresc ochiul, ca picătura chinezească!

Ce piesă de teatru naiv, ridicol şi ieftin…! Nu este ea calea sigură către anarhie?! Ba bine că nu…!

Astfel de personaje promiscue nu pot avea explicaţii rezonabile pentru ceea ce spun, sau fac? De pe micul ecran, înspre o ţară întreagă ei lansează pledoarii fictive, mascate, caraghioase, trâmbiţează propriile vanităţi într-o bălăcăreală naţională ce explorează prostia, oportunismul, intriga, vulgaritatea…! Iată anarhia cu rădăcini în democrație…!

Este urgentă nevoie de un balsam spiritual, în țara aceasta a noastră ce pare patria de baștină a anarhiei…!

Într-un miez de Europă în care istoria și destinul i-a așezat și statornicit pe români, e un blestem, ca o umilință de la soartă, ca o ruginire a osiei nației, ca o lunecare a minții în haosul propriilor slăbiciuni, ca un contract cu eșuările, ca un ordin de plecăciune, ca o vocație de închinare cu ochii senini în pământ și înălțare la cer a ochilor plini de lacrimi, ca o orbecăire fără sfârșit prin cotloane obscure, ca o oripilare în fața fotografiei prezentului, ca un ceremonial de doliu la ultimul parastas al onoarei, ca un ritual de încătușare a libertății, ca un mit al sclaviei renăscute, ca o prigoană a dreptății, ca un calvar al libertății, ca o serbare a minciunii, ca o premiere a hoției se preferă în lumea prezentă românească ovaţii pentru tăcere, deoarece prospectarea interzisă a bunului simţ e o fotografiere cu blitz ce tulbură retina celor ce-şi autoplagiază în exterior slăbiciuni şi vătămări iremediabile ale spiritului…, iar cultura virează în sinteza nimicului. Iată, aceasta-i anarhia născută pe fundația democrației…!

În România, o ironie decentă din care să respire nuanţa unui surâs, înverşunează gealăul tâmplarului de coşciuge, în care se îngroapă libertatea şi verva ideii, a artei spornice, ce-nfloreşte în arbori, în scânteiri de soare, în iubiri nesubstituite.

Ca o frizură a cheliei este fasonarea cu becuri şi firme a localităților noastre fără viaţă culturală, în care unii cad cu pietroiul la gât iar alţii exersează picajul pisicii. Toate acestea se întâmplă peste tot în țară. Această țară în care elitele sunt străine la ele acasă.

Libertatea noastră e un vis testamentar, un zahăr amar!… Iubirea şi admiraţia pentru ce este de valoare au temporizare în tonuri difuze şi lacrimi reci, pe plaiurile românești.

Nu e nicio uşurinţă de itinerat istoria autentică a perioadei monarhice de ctitorire a României moderne, de cristalizare a independenței, libertății, demnității, prosperității noastre. Acești ani monarhici sunt reperul cel mai clar și doveditor pentru o Românie prezentă restaurată. Chezășie ne sunt Majestatea Sa Margareta alături dr națiune, Familia Regală a României, Alteța Sa Regală Principele Radu întotdeauna fidel și activ în inițierea și derularea evenimențială a importantelor proiecte regale în serviciul poporului și patriei. Fundamentul și calea pentru aceasta este Monarhia Constituțională. Ea este singura formă de guvernământ cu tradiție, republicanismul înfipt în inima ordinei noastre cu tancurile sovietice, n-a arătat în toți anii ei de la proclamarea ilegitimă până azi, decât nenorociri și n-a făcut decât să însămânțeze solul democrației cu soiuri de ambrozie ale anarhiei.

Pentru națiunea noastră, istoria monarhiei și regalității românești predată încă insuficient și încă eronat în școli este fascinantă până la identificarea sublimului. Ca și noi, națiunea, această istorie are la rându-i nevoie de balsam spiritual!…

Nu poate fi scăpat din vedere, în contextul a ceea ce definește anarhia și viaductele insalubre, conductoare spre descompunerea democrației în dezordine, flagelul conduitei arogante, snobismului, obrăzniciei omului nesuferit, îngâmfat, cu tupeu oripilant…! Oamenii aceștia se găsesc în exemplar comun, cu prisosință în casta funcționărimii ce încă ne mai înădușă pe la birourile publice.

Rea ca o traumă e vorba zeflemistă, bufnind ca bolovanul în sufletul omului, crapându-i în două inima, ca o bardă izbită într-un buştean. Oricât încearcă uneori cineva să evite atragerea şi amplificarea unui conflict, se întâmplă, nu o dată să nu izbutească, pentru că i se explorează liniştea şi intimitatea. Cel mai adesea lucrul acesta îl fac birocraţii, armata de birocraţi, a primăriilor. Ei se ocupă cu pritoceala cleiului, dorm în banca întâi şi scot sufletul din cetăţean atunci când acesta are nevoie de o nenorocită de fiţuică a lor…!

Birocratismul nu mai ia deloc sfârşit, cât timp oamenii primăriei sunt unii şi aceeaşi cu cei care l-au sprijinit pe primar în campanie. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai mult înseamnă că primarul are echipă solidă şi câştigătoare şi să nu se aştepte nimeni că se vor împuţina, dimpotrivă ei au de rumegat în linişte absolut nefolositori la ceva, raţia de stat degeaba, dobândită prin credinţa faţă de primar. Sunt oameni de umplutură ai administraţiilor locale, lamentabili, defazaţi în timp şi în spaţiu, încorsetaţi în coordonatele unei subversiuni birocratice, în biruinţa absurdului.

Dispreţul făţiş al lor faţă de cetăţean nu poate fi sfâşiat decât de ironia subtilă şi aceasta-i forma ce-nlocuieşte efortul coardelor vocale, pentru că, oricum ar fi, mai răi de gură decât ei nu-i nimeni…! În contrabalans cu răstelile şi „greaţa” lor, un strop de ironie îi deposedează treptat de bezmeticia ptrimitivismului birocratic, muribund, accentuându-li-se inutilitatea. A nu-i băga în seamă prea mult, a le arăta că îi descalifică mândria prostească, aceasta-i răvăşeşte.

Ei suferă de o inadaptabilitate înverşunată la noile vremuri, trăiesc într-o continuitate uniformă a hăţişului birocratic, şi-au construit fundaţia din munţi de hârtii şi chiar nu prea mai au de treabă într-un timp în care computerele înlocuiesc expansiv birocratismul ineficient. Inutil, tot cautând şi născocind la nesfârşit, chichiţe, şi căi de a reinventa hârţoagele, birocraţii sunt ciulini de ierbar, uscaţi, presaţi…!

Așa ceva la Casa Majestății Sale n-a existat, nu există și nu se întrevede a exista vreodată. Întreg personalul civil și militar ce deservește Casa Majestății Sale este exemplar, e o plăcere, e o interrelaționare foarte decentă, elegantă, eficientă, cu oricine din rândurile acestui personal, în împrejurările unei vizite la la Palatul Elisabeta ori în situația în care rezolvarea anumitor solicitări este condiționată de primirea la reședința regală.

Casa Majestății Sale a fost, este și va fi întotdeauna singurul spațiu spre care nu au fost, nu sunt și nu vor fi niciodată cărări explorate de anarhie…!

Niciodată n-a fost o afluență mai mare de adevăruri măsluite ca azi, când glonţul şi dacă izbucneşte spre ţintă, ricoşează în condiţiile în care ținta e protejată de cei ce apără adevărul lor! Azi n-avem de luat mai nimic de la deşteptăciunea vremii, dar avem surplus de idei şi zor în a ne asigura libertatea pe denunţuri, voiajări ideologice pe rute partidice şi modelarea tuturor adevărurilor începând cu cele istorice!

Şi ce dacă trăim într-o zisă libertate?! Cu ce este ea mai binefăcătoare pentru noi, dacă învăţământul românesc nu s-a debarasat de matriţele manualelor vechi de istorie?

Unii foști profesori care au predat această materie se pot întoarce la catedră după pensionare, că și azi e la fel! Ei au trăit într-un mediu al bogăţiei de informaţii alterate, şi al nelimitatei libertăţi de viclenii şi capcane. De aceea ar fi trebuit să se întoarcă totul în calendarul istoriei, de la 1948 încoace și să se mai predea o dată istoria!

Păcat că nu se poate! Ce profund, complet şi copleşitor de adevărat ar preda acum profesorii de până mai ieri…! Aceasta pentru că ştiu multe, chiar dacă au fost mai puțin responsabili. Și azi, ca și atunci sunt încă destule lacune în predarea istoriei. Fie nu se ştie, fie neamul românesc încă nu s-a învăţat minte nici după ce a trecut prin infern!

E de groază ce şi cât ştiu unii tineri din stoarsa istorie a noastră, iar unii dintre profesorii de azi sunt mai de compătimit decât cei de altădată, pentru că au preluat minciuna, trădarea şi prostia, fără o fărâmă din spiritul istoriei pe care profesorii patrioţi l-au proiectat inteligent în conştiinţa şcolarilor.

Înainte, de pe băncile şcolii ieşeau patrioţi, azi mint că ar fi patrioţi cei care au capital în bănci… şi-n creier debite…!

(Sursă foto: Pinterest)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran: Anarhia cu rădăcini în democrație/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 aprilie 2023