„… Ce să mai sper

În lunga zi polară?

Sau e noapte?…

Ori moarte…”

Aceasta este lumea din „Spre nicăieri”. O lume grotescă, cufundată în mocirlă, derutantă, cu întrebări fără răspuns… Versurile autoarei o descriu perfect.

De dimineaţă, am revăzut, pe tabletă, amintiri de acum… trei ani. Am retrăit momentul cu lacrimi în ochi. Era într-o  duminică de februarie, în care am fost, alături de mama mea, ce a părăsit, între timp, această lume, la parastasul Mitropolitului Vasile Lazarescu. Ne aflam în cripta mitropoliţilor, între cele două personaje de referinţă ale romanului „Spre nicăieri”, sub Altarul Catedralei Mitropolitane din Timișoara. Mi-am amintit cum prietenei mele îi era frică să scrie despre unchiul său, Mitropolitul-martir al Banatului, şi cum eu o încurajam, însoţind-o pas cu pas, trecând împreună prin încercări ce par acum dintr-o altă epocă, fiindcă atitudinea faţă de „Mitropolitul uitat” s-a schimbat cu 180 de grade.

Am trăit cu emoție indescriptibilă în preajma acestui roman (Mirela Radu-Lazarescu, George Safir, „Spre nicăieri”, 2 volume, 1200 pagini, Editura Eurostampa, Timișoara, 2014). Am fost cutremurată în vreme ce se scria, sunt copleşită recitindu-l. Un roman ce atacă puncte sensibile, fie recognoscibile și disforice, în plan istoric, fie fictive, dar absolut verosimile, în plan estetic. Un roman care bătea, atunci, la uşi închise, care dezgropa adevăruri inimaginabile şi deschidea drumuri noi.

Dorința Mirelei Radu-Lazarescu, sprijinită de George Safir, omul pe care autoarea nu l-a întâlnit niciodată, nici măcar întâmplător, a fost aceea ca râvna de-o viață a unchiului său, Mitropolitul Vasile Lazarescu, să nu fie trecută cu vederea. De fapt, cum să fi fost trecută cu vederea? Drama lui o regăsim, sublim sintetizată, în celebrul verset:

„Că râvna casei Tale m-a mâncat şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11)

 Cu bună-credinţă, cu patriotism şi înaltă competenţă, în contexte istorice dramatice, pe care le evidenţiază coautorii, radiografiind aproape un secol de istorie românească din Banat, Vasile Lazarescu  a slujit  Biserica, L-a iubit pe Dumnezeu, a iubit oamenii şi dreptatea, dar a plătit, ca un martir autentic, scumpa „cunună” cu care a trecut la cele veşnice. El este, fără îndoială, unul dintre „eroii” bănăţenilor, un personaj uriaş, cu o personalitate foarte pregnantă, care reiese atât din faptele sale, cât şi din dragostea lui Dumnezeu pentru el. Doar voia lui Dumnezeu a făcut posibilă scrierea acestui roman în lumina adevărului.

Se poate spune, odată cu semnatarii, că s-au găsit ,,doi naivi care să își bată, singuri, cuie în talpă… Vom fi mustrați, dacă nu condamnați, că am ridicat piatra. Cine suntem noi?” Cei doi autori, aparent modeşti, au curaj, iniţiativă, convingeri şi puterea de a merge până la capăt. În perioada în care s-a scris acest roman, doamna Mirela Radu-Lazarescu deținea o funcție de conducere importantă în cadrul Universității de Vest din Timișoara, fiind director al Departamentului de Studii Româneşti, care includea şi specialitatea de Teologie Ortodoxă. Ea a riscat, deci, enorm. Dar nu mai putea aştepta „să obosească nedreptatea”, ca Tudor Vianu, citat indirect în roman. A risca înseamnă a-ți urma visul şi calea! Şi a crede în ceea ce faci. Personajul feminin – autor/narator – a fost amenințat, cum au fost și unii dintre colaboratorii săi, dar el, tot atât de demn ca şi înaintașul său (doar a avut de la cine moşteni tenacitatea şi neclintirea!), nu s-a lăsat intimidat. Este concludent momentul, relatat… la cald, în care, în timpul unei ședințe de consiliu, i-a fost înmânat un plic alb… din partea ÎPS Mitropolit Corneanu al Banatului. Între cei doi coloşi ai Mitropoliei Banatului a pendulat spiritul justiţiar al autoarei. Pe conflictul lor şi pe repercusiunile acestuia s-a clădit naraţiunea, foarte tensionată, pe multe planuri interconectate.

Romanul este extrem de complex: dragoste, istorie şi adevăr, dezvăluit fără reţinere şi fără pudoare. Cruzimea, trădarea, paricidul şi genocidul sunt realităţi debusolante, care generează greaţa existenţială. În ansamblul său, „Spre nicăieri” reprezintă materializarea unei estetici a odiosului. Creează impresia că s-au deschis porțile unei altfel de scrieri în literatura română, cu un mod de expunere extenuant, atât la enunţare, cât şi la receptare – dialogul cvasidramatic. Care zdruncină conştiinţe, obligă la atitudine. De ce au ales cei doi autori această cale de abordare? Vocația autoarei își spune cuvântul. Ea poate comunica firesc. Poate scrie oricum. Caută originalitate cu orice preţ. Aşa se explică construcţia epică pe o amplă structură dialogală.

Format din două volume: ,,Piatra de Silex”, ce cuprinde 14  capitole, și „Întâmplător sau nu?”,  alcătuit din 7 capitole, cărora li se adaugă trei epiloguri, „Spre nicăieri” este o operă monumentală, scrisă parcă în altă epocă literară, pentru altfel de cititori decât cei de astăzi. Foarte modern prin reliefurile dialogului, „Spre nicăieri”  rămâne, în fond, realist – prin veridicitate; romantic – prin ascensiune, trădare, cădere; clasic – prin tiparele sintactice, prin valorificarea tradiţiei; postmodern – prin inserţia fragmentelor din ziare şi din dosare CNSAS, prin mimesisul crud, prin limbajul direct, vituperant.

Povestea începe cu „Piatra de silex”. Cu întâlnirea providenţială. Cu metafizica iubirii. Lucreţia şi Vasile Lazarescu ocupă spaţiul epic rezervat erosului, dar şi iubirii „agapi”. O poveste nobilă, dintr-o lume de demult. Cu patină… şi patimă.

Apoi, autorii reflectează asupra modului în care ar urma să scrie romanul şi se angajează să opereze „pe cord deschis”. Viața lor de zi cu zi era o zbatere continuă: dezbăteau şi investigau, înnodau fire, cotrobăiau după informaţii. În momentele de relaş, își povesteau amintiri, fiecare în graiul său, unul mai condimentat… „dapicumdarnu”? „Dacî nu sî ridica șeala s-o prindî în brațî, intra direct cu capu’ în doabî! Sî și văzut atunși și mai di aplauzî!”, celălalt mai potolit, mai cu simțul cuvântului, dar nu cu duhul blândeţii. Scriu amândoi fără mănuşi, cu accente vindicative! Amintirile din vremea comunismului sunt numeroase, polisemantice şi reverberante, generând cercuri concentrice în jurul dramei Mitropolitanului.

Mirela, prezentă în roman în triplă ipostază – de autoare, naratoare şi personaj, a ajuns în posesia memoriului de reabilitare şi a testamentului Mitropolitului Vasile Lazarescu. Ambele i-au parvenit din arhiva familială, de la Bunica ei Lucreţia. Făcându-le publice şi comentându-le, demască – târziu, dar nu tardiv – faţa întunecată a celui la care nimeni nu se aștepta că ar fi capabil să facă atât de mult rău: a Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului. Lupta tăinuită, zeci de ani, dintre cei doi mitropoliţi, este devoalată, analizată cu lupa, în deplina libertate – de gândire şi de exprimare – pe care şi-o revendică şi de care fac uz coautorii. Mitropolitului Vasile Lazarescu a fost alungat din scaunul arhiepiscopal şi umilit de Securitate. În urma denunţurilor „copilului său de suflet”, „Nicoliţă” Corneanu, i s-a înscenat un furt şi a fost pedepsit la „închisoare mascată” în Mănăstirea Cernica. Cel mai tare l-a durut că „a fost prelucrat hoţ”, după cum o atestă ultima notă din dosarele CNSAS-ului, din 1967.  Ca ierarh bătrân, credincios până în adâncul sufletului, nu putea accepta această jignire. El n-ar fi încălcat niciodată una dintre porunci. Prin scrierea  romanului, nepoata sa încearca să determine autorităţile bisericeşti la reflecţie şi la acţiune, pentru a şterge această ruşine din istoria Mitropoliei Banatului.

Catedrala, ctitoria lui Vasile Lazarescu, este un simbol al Timişoarei şi al luptei pentru libertate. Primele victime ale Revoluţiei anticomuniste din Decembrie au fost mitraliate pe treptele acesteia.

În capitolul IX, intitulat „Dumnezeu, dacă există”, George Safir povește drama prin care a trebuit să treacă familia lui, în Decembrie ’89, când fratele său a murit la Bucureşti, în luptele de la Televiziunea Română. Sunt evocate apoi drame ale Revoluţiei, se dau la iveală fapte teribile din primele zile ale acestui eveniment crucial. Prietena Mirelei, Ani, personaj episodic, este cea care îi povestește acesteia despre o crimă din Banat. Căutând informații, autoarea dorește să afle mărturii chiar din „gura” unor tineri ofițeri, care au luptat în timpul Revoluției. Răspunsul? Devastator! „… Poate sunt lucruri care trebuiesc uitate și chiar îngropate”. Sângele se cere, dacă nu răzbunat, cel puţin respectat prin cunoaştere şi neuitare.

Există şi pasaje senine, vibrante, înduioşătoare, de o frumuseţe simplă, dar memorabilă, în acest roman scris, în general, cu înverşunare. Aşa este „Castanul turcului”. Sau „La morminţi”. Foarte bun dascăl, Mirela îl iniţiază pe coautor în semiotică şi etnologie, provocându-l la replică, în analogie cu ceea ce îi prezintă ea însăşi. Banatul şi Moldova devin simbolurile graniţelor spirituale între care Vasile Lazarescu îşi proiecta patria: o patrie a românilor, „din Banat până la Bug”. El a trăit cu adevărat în acea patrie, ce a devenit apoi, în ultimii săi ani, „Paradisul pierdut”. A ridicat o catedrală la Timişoara pentru neamul său de români… de pretutindeni.

Extrovertită, mândră de familia sa, Mirela îi încredinţează lui George şi jurnalul de război al unchiului Gică, o altă verigă din neamul Lăzăreștilor. Amintirile sale din război demonstrează cum conducerea ţării din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial le-a transformat soldaților români victoriile în înfrângeri… Dar el, precum şi alţii din familia sa, şi-a făcut datoria. Şi-a slujit ţara pe front, aşa cum Vasile Lazarescu şi-a slujit poporul şi, în acelaşi timp, L-a slujit pe Dumnezeu, căci popoarele sunt ale lui Dumnezeu.

Duritatea tăieturilor pe „cord deschis” creşte de la un volum la altul. Cel de-al doilea te înfioară prin enormitatea informațiilor puse în discuţie. Aici, cei doi autori, ajunși în posesia documentelor Securității, dialoghează pe marginea materialului uluitor de la CNSAS.

Orice se cercetează şi se dă în vileag are efectul unei unde de şoc. Intrigarea coautorilor, ca şi revolta lor sunt legitime. Ei vin direct în contact cu adevăruri groteşti. Se sperie de ceea ce descoperă. Dar transcriu documentele între ghilimele. Şi judecă turnătorii ordinari, care minează măreţia Catedralei şi a Universităţii, într-un oraş universitar de elită din România.

La trei ani de la apariţia romanului, triumfă „Uica Vasile”. El este recunoscut unanim, de ierarhi, preoți și credincioși, drept ilustrul înaintaş al mitropoliţilor Banatului. Mitropolitul Vasile Lazarescu ocupă un loc special în familia doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. El este un unchi venerabil, din partea mamei, de activitatea căruia scriitoarea timişoreană s-a ocupat temeinic, publicând rezultatele cercetărilor sale în acest roman istoric, apoi în revista, de largă circulaţie în mediul teologic, „Tabor”, dar şi editându-i critic predicile şi pastoralele, alături de soţul dumneaei, cunoscutul poet şi editor Eugen Dorcescu.

Anişoara-Violeta Cîra

by

Referinţă Bibliografică

Anişoara-Violeta Cîra: „Spre nicăieri” – cartea confruntării cu adevărul/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 februarie 2018