Apus
Eugen Serea
Ce freamăt, ce neliniște în unduirea ierbii!
Cum tremură în frunze nădejdile târzii!
Din miazănoaptea minții se-ntorc în inimi cerbii
Să soarbă din izvoare luminile de fii…
De rănile de soare e-nsângerată zarea,
Pe stâncile-pumnale se scurge roșul viu,
Se vălurește cerul de norii grei, ca marea
Și anevoie vulturi înoată cenușiu…
Coboară în tăcere, pe nevăzute, luna,
Din slava ei cerească în pajiștile reci,
Îngenunchează cetini la rându-le, întruna
Căderii ei-arvuna Întoarcerii de veci…
Vecernia se urcă din măduva din oase,
Din vise vegetale, din apă, din pământ
Și se-nfioară-n aer de străluciri de coase
Vestind deșertăciunea vânărilor de vânt…
În vârf de brazi ard stele tămâie să-mi ajungă,
Un clopot mi se zbate în micul schit din piept
Mi-e teamă, însă, Doamne, că bate într-o dungă
Și n-am s-apuc, în noapte, pe munte să Te-aștept.