Odată, o viespe pe care nu m-am îndurat să o omor, de costelivă ce mi-e mie firea câteodată, mi-a antrenat mintea și sufletul în niște reflecții comune cu filozofia lamentărilor în lucruri fără nicio legătură cu vreo oricât de palidă preocupare serioasă. A dat buzna peste mine prin cine știe ce gaură, apoi s-a panicat sărmana și s-a refugiat între sticla ferestrei și perdea, încercând pesemne, fără reușită, să plece înapoi, dar, gâză măruntă, minte scurtă, uitase pe unde-a venit și a rămas captivă în casa mea.
Plăcându-mi cum bâzâia și mai fiindu-mi și milă de ea, n-am omorât-o cu flitul pe care-l am la îndemână zi și noapte ca să mă apăr de tiranicii țânțari, nici n-am alungat-o afară, că se-nserase și-a orbit, se făcuse frig și se putea sfârși sărmana, de hipotermie (ca să vezi de ce aberații sunt eu capabil cu mintea mea creață…!). Dar i-am spus-o ferm: ai intrat în casa mea fără să te chem, vei pleca atunci când am să te dau afară…! Mai târziu am uitat de ea și-am găsit-o dis de dimineață plecată de-a binelea, căci Dumnezeu știe de ce zăcea moartă pe jos, în dreptul ferestrei…!
Și-acum, să explic în termenii filozofiei mele celei mai naive întâmplarea: biata viespe a venit în casa mea când a vrut ea și și-a găsit căpătâiul…! Nu s-a acomodat cu gândul că de la mine pleacă atunci când vreau eu și și-a aflat mormântul…!
Soarta viespii aceleia seamănă leit cu primul meu refugiu într-o penitență benevolă – un amor obligatoriu, eșuat în dispreț, o plictiseală domestică lunecată în sufocare, o libertate provizorie periclitată din prima clipă și plătită cu agonia ultimei…!
Am asemănat pe acea biată gâză cu matca viespilor din viața mea, căci eu dintotdeauna am avut o afinitate emotivă cu viespile. Infinit mai mult decât cu albinele – spre deosebire de albină viespea este mai suplă, are un colorit mai frapant și un bâzâit mai viguros penetrant decât orice gânganie cu ac. Are o timbralitate alto, de violă, spre deosebire de albină a cărei vibrație sonoră aduce a răgușeală de bondar. Afară de asta, viespea e mai independentă și, fără să fie leneșă ca pisica, nu muncește niciodată productiv pentru altcineva, n-ai să vezi agera viespe de prin putregaiuri așa de organizată cum e albina în prisacă, și nici n-ai să găsești de pe urma ei provizii de miere, ca de pe urma albinei.
Însă pe mine prefer să mă înțepe o viespe vigilentă, nu o albină grăsană, hapsână, fanatic de muncitoare, căci e chiar incitantă traumatizarea sălbatică, pătrunsă în vijelia sângelui, în comparație cu sâcâiala unei alergii, ca de la drojdia vinului expirat adunată pe fundul butoiului. Și nici să nu mă sugă țânțarii somnambuli ori șă mă muște puzderia insalubră de muște…, să mă învenineze o viespe, ca să știu una și bună, anume că m-am jertfit primadonei gâzelor, nu unei anonime din corul albinelor…! Nu-i așa, doamnelor viespi ale vieții mele?!
Gândesc astfel pentru că am experiențe dezolante cu albinele. Acum, nu de mult timp, m-a înțepat una drept în tâmpla inimii, unde lasă tranșee de răni gândurile imperialiste și iubirile trădătoare. Îmi spusese până atunci în fiecare zi că o impresionează despre ce scriu și cum scriu, că primește cu dragoste cărți de la mine, că le citește cu emoție…! Dar într-o zi, toate aceste declarații s-au transferat în demisie. Nu i-au mai trebuit cărți albinei cu atac dulceag, n-a vrut să mai audă de mine, nici pe la comentarii pe textele mele nu mai apare. Ce s-o fi întâmplat?! M-a înțepat, și-a vărsat pe canalele sufletului meu veninul și n-a făcut decât să îmi arate că înțepătura ei nu prea are vreo justificare de vreme ce n-ar deranja-o nimeni dacă și-ar produce miere câtă îi trebuie și n-ar mai ademeni cu ea pe alții din jur, pentru ca apoi, când e să dăruiască, să o apere ca o ceată barbară…!
M-a înțepat ea, albina, m-a durut, nu spun nu, dar acul e de acum la mine și altul nu mai are. Nu mă va mai înțepa niciodată…! Nicio albină nu poate înțepa de două ori…! Zilele omului trec fără să le poată opri nimeni, dar una e să lunece cum ar curge nisipul printre degete, ținând mâna întinsă și alta să se strecoare bob cu bob ținând pumnul strâns…! Vine o vreme când nu mai lași să irosească soarta ceea ce ai tu de făcut…!
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..