Nu sunt adeptul inflexibil al: aici, pe loc, oricum, orice, acum…! Deși dintotdeauna, unele dintre prieteniile mele s-au mistuit în inima mea ca fulgerele în privire, nu înseamnă că s-au și stins ca scânteia într-o clipă…! Aceasta pentru că după ce s-a ivit, când m-am așteptat și când nu, ocazia unei întâlniri la o răscruce de drumuri cu o persoană la care eu sau ea, ori amândoi am descoperit afinități pentru orice e în puterea aducerii împreună a doi oameni, eu am stăruit din toată ființa mea să găsesc fapte, cuvinte, gesturi, emoții ziditoare. Numai ce este zidit rămâne, nu ceea ce e așternut ocazional, de complezență, colocvial, curgător ca bravura, îndulcit și înveșmântat decorativ ca parada….!
Nu aplic niște strategii fixe, în această privință, nu întocmesc o arhitectură dinainte studiată, metodică și unică, punând temelii provizorii, ocazionale, deasupra cărora să ridic soclu efemer cuiva în primul rând cu prețul unor generozități la schimb. Iar pe cine întocmai aceasta a urmărit în relația sa cu mine l-am făcut pierdut sau am făcut-o pierdută, iar a doua ocazie de a-mi face aceasta nu i-am mai dat-o…!
Demult, când trăiam la treizeci de ani ca în rai, efectuam pictură bisericească și iconografică (nici eu nu mai știu câteodată că am făcut și aceasta în viața mea, fiind autorul unor lucrări de pictură bisericească prin mai multe parohii din țară, troițe, icoane și așa mai departe). Printre ele am pictat două biserici și o troiță și am restaurat pictura unei biserici, toate acestea deservite de preotul paroh la parohia Broșteni-Neamț, Constantin Pădure care pe 10 noiembrie 2015 ne-a părăsit, de foarte tânăr.
Atunci, în vremurile-acelea, din altă eră, dar parcă și din altă lume, am zidit piatră cu piatră fundația prieteniei mele de azi cu preoteasa Erzsebet Pădure, văduva cuviosului părinte plecat să se odihnească, el, tocmai el, omul harnic dincolo de slujirea bisericească, gospodar, agonisitor pentru familie, cu grija ca nevasta și copiii să aibă ce le trebuie și să rămână în urma sa numele unui om care nu a făcut degeaba umbră pământului, pe lângă că, pentru sine, familie și obște a păstorit la altar cu rugi și slujiri creștin ortodoxe întru deservirea ca preot vrednic a parohiei sale…!
Anii au trecut, multe sunt azi altele și altfel în viețile noastre, dar eu păstrez cuvenitul respect față de prezbitera Erzsebet, îi admir puterea de a răzbate mai departe în viață, de a nu lăsa amintirea părintelui să se spulbere prin pulberea uitărilor și își continuă cu zilele sale bune și cu zilele sale rele mersul mai departe, cu aceeași forță întărită de credința neclintită în Dumnezeu, de a nu se rătăci de la calea dreaptă…!
În ianuariele iernii blânde și călduțe a lui 2023, destinul, însă, i-a mai pietruit cu o supărare drumul acesta pe care singurătatea luptă fără să biruie spre a ocupa poziție – omul bun și rugător la divinitate nu este niciodată părăsit nici de lume nici de Dumnezeu –: buna sa mamă, octogenară, după lung, amar, devastator timp de gravă zacere la pat în grija fiicei sale, s-a stins din viață…! Cumplită, nemiloasă încercare pentru prezbitera Erzsebet și de data aceasta…! Abia i se uscaseră obrajii de plâns, pentru ca o altă supărare fără mângâiere să-i pustiiască sufletul, să-i rănească inima, să-i răvășească gândurile!
Rozalia Kovacs se numea draga mamă a prezbiterei… ! Ieri era cu fiica ei dar de nici trei luni urcă neîncetat și nețărmurit calea cerurilor…!
Nu este om pe pământ să nu aibă o mamă… ! Mama e numai una, copiii pot fi mai mulți. Dar oricâți ar fi, lacrimile lor nu o mai întorc, așa cum lacrimile mamei înnoadă clipele vegherii sale, sub care copiii cresc mari, în siguranță și sănătoși…!
S-a stins blânda, buna, duioasa mamă a preotesei Erzsebet…! Ce-aș mai putea face eu acum, ce-aș mai putea spune?! Niciodată nu am știut ce să spun, cum să mă port, ce să fac pentru cineva aflat într-un moment atât de greu…! Nici mie nu am știut ce să îmi spun, nici pe mine nu am știut cum să mă călăuzesc, nici eu pentru mine n-am știut ce să fac atunci când mi-am pierdut părinții, frații, prietenii…
Am rămas cam singur…! Știu ce este singurătatea, nu-mi este străină usturimea lacrimilor, cunosc gustul scrumului și disperarea pustiului…!
Ce-aș mai putea spune acum, la dispariția mamei prezbiterei Erzsebet ?! Nimic… ! Nimic din ceea ce-ar putea rostogoli șuvoaiele cuvintelor. Dar mai presus de cuvinte este cuvântul din cuvânt. Pe acesta i-l spun preotesei, doar pe acesta, căci doar el cuprinde în sine tot ceea ce vibrează în sufletul meu…!
Galeria foto reprezintă pe: Prezbitera Erzsebet; Părintele Constantin Pădure; Biserica parohială de la Broșteni-Neamț; Constantin Mireanu, omul de suflet și sprijin în toate al prezbiterei; Aurel V. Zgheran împreună cu acesta și prezbitera; Pezbitera Erzsebet cu familia și apropiați în ziua tristului ceremonial funerar – mormântul părinților prezbiterei Erzsebet
Aurel V. Zgheran
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..