Ajuns la capăt de drum cu prezenta carte îmi fac datoria și față de mine adăugând mai jos câteva rânduri. Aceasta pe de o parte pentru cei cu vocația de a căuta nod în papură la orice – căci există pretutindeni și în masă această categorie umană care dacă s-ar totaliza într-o comuniune ar forma un popor; nu știu țară de unde pentru ei, dar popor și încă unul numeros și arțăgos, cu siguranță, cârciogarii îl pot reuni – iar pe de altă parte pentru oamenii de bine care m-au sprijinit să aduc la bun sfârșit și străduința aceasta.
Am fost și sunt mereu întrebat de ce scriu tipul acesta de cărți cuprinzând sute de protagoniști, cu ce mă aleg eu din această ocupație, ce mi-a venit mie să îmi ies din țâțâni și să fug slobod ca frunzele prin vârtejurile amintirilor? De ce tot răscolesc prin propriile-mi gânduri și melancolii? De ce muncesc atât de greu, cheltuiesc dezolant de mult, îmi clatin formidabil starea de bine, pentru ca în cele din urmă să constat că scriu degeaba, rămânând cu cărțile dacă nu le dau gratis?
S-a-nvățat lumea să primească gratis cărți, ca și cum ciudatele de arătări dreptunghiulare cu foi măzgălite de mintea mea ar crește-n grădină la mama – păi, chiar și așa, tot ar trebui semănate, plivite, udate, culese…! Întreb în acest context: este vreunul dintre cei care așteaptă cărți pe degeaba binevoitor a se preda gratis robiei?! Am trecut deja de vreo douăzeci de cărți pe care le-am scris și tot sărac sunt! Cu toate acestea, nu stau, am scris, mai scriu și voi mai scrie. Însă, dacă nici mie nu-mi pot lua gratis de la Editură propriile cărți, cum, cu ce și de ce să iau altora? Pur și simplu mi-e imposibil!
N-am explicat de ce scriu…! Ce, parcă eu știu de ce? Și totuși, iată că mi-am dat seama: scriu ca să vă fac necaz (cârciogarilor le-o spun). Iar pentru că am întâlnit în viața mea oameni frumoși care mi-au fost dragi, ca să-i am mereu aproape i-am adus unde am spațiu locativ: în inima mea. Aici s-au întâlnit cu cărțile mele și s-au mutat de tot în ele.
Pe mine mă mai dor ochii, pe mine mă mai bat gândurile și dragostele, iar de aceea, cu mine în viața reală niciunul din protagoniști nu și-ar găsi niciodată liniștea. Dar în viața cărților, da! Pe ele nu se dau peste cap să le cumpere cei care dacă le-ar avea degeaba ar și sări să le damneze.
Așa că e liniște și dragoste în cărțile mele pentru că nu ajung decât la cei care le prețuiesc și de aceea în ele, protagoniștii lor au o câmpie de libertate, un cer de contemplat, o dragoste de trăit…!
De doi ani, noi, cei care încă mai avem în casă ceva de scris și foaia albă pe care scriem, ne găsim în impasul la care nu ne-am fi așteptat nici măcar într-un vis de coșmar: istoria lumii se-nveșmântează sub ochii noștri într-un șir de evenimente cum n-au mai fost niciodată! Lunecă prin fața noastră, una după alta, nenorociri ce sapă în ființa și spiritul nostru, adânc, mușcă din ele, ne aduc de față cu propria dezolare grea, cea mai grea din viața noastră și poate că a multor alte generații de până la noi. Întâi că de atâta vreme trăim în penumbra îngrijorărilor pricinuite de pandemie, apoi pentru că de la răsărit se-ntinde spre noi și spre lumea întreagă umbra fioroasă a primejdiei războiului care ne-ar putea pricinui nebănuite distrugeri, în măsură chiar, Doamne ferește, să clatine foarte serios, iremediabil existența vieții pe planetă. În aceste stări de fapt, scrisul, publicatul și lansările de carte au fost, sunt și nu știm până când vor fi greu realizabile, un timp erau chiar interzise.
Firește, și eu am resimțit aceste pedepse contra umanității, umanitatea însăși săpându-și groapa cu mâna sa. Cercul este vicios: ca să publici cărți ai nevoie de bani, ca să ai bani trebuie să publici cărți și să le vinzi. Cum să vinzi, dacă nu ai ce, cum să ai ce dacă nu tipărești, cum să tipărești dacă nu ai bani, cum să ai bani dacă nu lansezi, iar la urma urmei de ce să tipărești dacă nu se cumpără, nici chiar cei despre care este vorba în carte nu cumpără?! Ne învârtim în cerc, ieșire nu există, circuitul este închis…!
În ce mă privește, am continuat să scriu, iar din când în când am izbutit chiar să scot câte o carte…! Am muncit, am răbdat, am crezut în puterea și în șansa mea și am scos totuși cărți. Au fost și oameni buni care într-o formă sau alta mi-au fost de sprijin. Întâi și întâi cei care au cumpărat cărți, dar nu numai ei. Un sprijin eficient pentru o carte, plecând de la asumarea financiară presupusă de edituri și ajungând la distribuirea ei către cititor este chiar și o încurajare verbală, un cuvânt de apreciere ce-ți risipește obsesia zădărnicirii unei ocupații care duce la nimic.
Din această perspectivă de constatări cele câteva rânduri de mai jos (nici nu ar dori să se insiste cu mai multe persoana pe care o vizează) e de datoria mea să le acord unei prietene din copilăria mea, pe care am regăsit-o absolut neașteptat, după peste patruzeci de ani și căreia, nemaiștiind nimic despre mine atât amar de timp, nu i-ar fi trecut vreodată prin minte că mă ocup de scris în vremea în care se prevestește ziua când cărțile se vor găsi doar la muzeu. Eugenia Zaharia se numește, are aproape vârsta mea, vârsta mea a cam intrat în linie dreaptă. Văduvă de treizeci de ani a crescut singură doi brazi de feciori și este o femeie cumsecade, onestă, foarte de cuvânt, iar mai surprinzător ca orice în vremea de-acum, generoasă, corectă, devotată în prietenie, un om pe care, într-un cuvânt te poți bizui, apărându-ți în cale când nici nu te-ai fi gândit.
Ea mi-a dat ceea ce îmi trebuia în primul și-n primul rând: curaj! Apoi, a preluat multe din sarcinile pe care le are un scriitor în relația sa cu editura și în legătura cu protagoniștii cărții, s-a ocupat de ceea ce ține de distribuție, dar până la distribuție, de ceea ce eu nu fac nici pentru că nu am această abilitate, nici pentru că nu ar fi frumos să vorbesc însumi despre mine: s-a ocupat, cum spuneam, de prezentarea cărții, lucru important și greu, pentru mine cel puțin.
Ea, femeia bună, omul meu potrivit la timpul potrivit, Eugenia Zaharia s-a implicat foarte mult sufletește din perspectiva unor atribuții pe care le-a preluat din sarcina mea și mi-a făcut viața mai ușoară. Mai mult s-ar supăra dacă aș scrie, dar fiecare cuvânt de aici are în substrat mai mult decât ar putea fi într-o carte. Încât închid aici cartea, ultimul cuvânt adresându-i-l ei: mulțumesc!
Post-scriptum: Firește i se cuvine câte un gând bun fiecăruia dintre cei care cumpărând cartea nu m-au ajutat mai puțin, fiecare sumă de la fiecare a fost scăzută din totalul pe care a trebuit să îl achit editurii. În mod special numesc dintre ei pe preoteasa Erzsebet Pădure, pe primarul comunei Itești, Vasile Ciubotaru, pe prietena mea din copilărie Aurica Chiuță (fiecare dintre aceste persoane a cumpărat mai mult de un exemplar, chiar și câte cinci…!). Le mulțumesc…!
Mi-am trăit toată viaţa mea pe două drumuri: drumul de sub picioare şi drumul de sub frunte. Le-am mers, le-am dat anii mei şi odihna mea, iar ele m-au încărcat cu învăţăminte şi amintiri. Din acestea s-a alcătuit cartea pe care dumneavoastră cititorii o cinstiţi străbătându-i drumurile din pagini, căci de la o copertă la cealaltă e brăzdată de drumuri, ca şi viaţa mea! Poate acum, când citiţi, sunt pe vreun drum sau undeva unde nu există drumuri… poate în timpul acesta continui să adun rânduri pentru altă carte, sau voi fi ieşit din timp şi nu mă mai găsesc decât în rândurile pe care le-am lăsat cu această grijă, trudind să răsădesc în ele cuvinte ce mângâie, nu cuvinte ce-nţeapă…!
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..