Cândva, împărţeam un salon de spital, victimă a propriei suferinţe, cu regretatul profesor buhuşean Gheorghe Ursache. A fost, o pot spune, dincolo de climatul propriu spitalicesc al neplăcerilor maladive şi supliciilor acului cu ser, un prelung colocviu de impresii centrate în principal pe marile probleme ale Buhuşiului, găsind unul şi celălalt multe laturi de afinitate a gândirii, din această perspectivă. Eminentul profesor era foarte îngrijorat de soarta buhuşenilor şi avea explicaţii în legătură cu situaţia lor dezolantă. I se părea covârşitor ceea ce se întâmplă cu mamele şi soţiile duse departe, din nevoia crâncenă de bani! Îi sfâşia sufletul faptul că unii copii ai fostelor sale eleve, rămaşi singuri acasă, netezesc staniol de pe ciubucuri nisipoase, ieftine, pe care îşi însemnează cu pixul conturul mâinilor, pun floricele la presat în şerveţele sau în foi împăturite de caiete şi le expediază pe toate, picurate cu lacrimi, în scrisori către mamele lor! Îl ardea la inimă soarta copiilor rămaşi ai nimănui care iau note mici la şcoală şi nu mai ascultă de nimeni. Îi ştia, îi cunoştea pe taţii acestora, unii pustnici, nebărbieriţi, umblând prin cârciumi, bând votcă îndoită cu suc de roşii şi ducându-se acasă târziu. Avea în ochi făpturile imaginare ale copiilor lor, descălţându-i şi îmbrâncindu-i pe dormezele nescuturate.

          Refuza să înţeleagă de ce un oraş în care veneau altădată femei din toate localităţile dimprejurul oraşului Buhuşi, la fabrica în care forfoteau muncitorii ca albinele la stup, s-a ales acum cu femei păsări călătoare, plecate de la cuiburi scurmate de viscol…, de ce copiii lor sunt sătui de cornuri, le dau maidanezilor din curtea şcolii, iar bărbaţii le sunt schimnici uscaţi şi trişti, zac de boli şi merg la groapă…! De ce tragica soartă a dus la prăbuşirea unuia dintre oraşele cândva prospere ale ţării…!

Despre asta vorbeam eu și regretatul profesor Gheorghe Ursache (nu mult timp după aceasta s-a stins, fără să lase o clipă să se creadă în ce crudă suferință i se scurgeau ultimele sale zile atunci când împărțeam o rezervă de spital, în grija eu a unei doctorițe, el a alteia – nu știu el, dar eu iubindu-le pe amândouă, pe una din copilărie, iar pe cealaltă de mai târziu, dar parcă dintotdeauna, de frumoase ce sunt și la inimă și la omenie și pricepere profesională). A trecut ceva timp de atunci, iar azi reflecțiile acelea par identice ca orizont de subiecte cu cele pe care adeseori le purtam cu un alt până la lacrimi regretat prieten al meu, care ne-a părăsit prematur, la doar 66 de ani, în chiar ultima zi a tristului an 2021: Emil Vamanu…!

Lugubru an…, tocmai ieșea din timp…! Lumea era obosită și descurajată de pandemie, își număra și îngropa pe cei învinși de coronavirus, o gânganie ucigașă, era măcinată de atâta spaimă și atâta boală. Totuși, calamitatea inevitabilă, dar efemeră, răspândită dintr-o lume microscopică exterioară controlului nostru, avea să fie feroce întrecută de grozăvii ce nu sunt decât lucrarea monstruoasă a omului brutal de la răsărit. Încă nu se știa că nici peste două luni împlinite, monstrul de la răsărit va izbucni un război ce-avea să cutremure întreaga omenire îngrijorată de nesăbuitul dezastru al invaziei rusești ce-ar fi putut și poate încă să arunce viața de pe întreaga planetă în veșnicul întuneric al propriului sfărșit…! Cu prietenul meu Emil, doctor inginer în știință – resortul ce are în cercetare universul fascinant, misterios și vital al apei –, timpul nu a mai avut răbdare ca să fie contemporan al încă unui cataclism mondial, l-a cruțat, pentru inima lui ar fi fost deja mult prea mult…! Prinsese în scurta-i viață multe alte teribile încercări de la natură, de la oameni, de la destin…! Pe 31 decembrie 2021, când el părăsea această lume, mie nici prin gând trecându-mi, i-am trimis, ca în fiecare sfârșit de an cuvenitele urări, așa cum și el îmi trimitea întotdeauna. Nu a mai primit niciodată, nu a mai trimis niciodată urările mele către el, urările lui către mine…!

Îmi aduc aminte azi, la fel de mult cât mi-aș fi adus și dacă mi-ar fi fost frate, din multele întâlniri ce  multe discuții purtam, iar din multele discuții, ce multe perforări făceam cu mintea ascuțită, iute și avidă, prin profunzimile lumii și vieții, la hotar cu ce i-o fi frământând pe gânditorii iremediabili, pe savanți și pe filozofi de față cu întrebările și răspunsurile ce-agită, fierb și avântă omenirea poate încă de când a luat ființă și până azi…!

Ca să cuprind aici și oriunde, chiar și o fărâmă din larma minții noastre în mai scurtele ori mai lungile noastre adânciri prin ce nu ne lăsa firea să nu explorăm, nu se poate, dar de prim rang din tot nu rămâne acum să fie decât ceea ce îi circumscrie bunătatea inimii, îngăduința cu oamenii, blândețea, generozitatea, grija sa față de cel năruit de descurajare, expropiat de speranță, eșuat în lipsuri – Emil avea mila, înțelegerea și zorul de a sări în ajutor, drept straje la porțile conștiinței sale.

Ne întrebam amândoi, fără a putea construi o idee, evaluând realitatea pe baza unei teorii care să o susţină, cum e posibil ca în mai multe case, în prea multe case din România să fie cel puţin câte o jumătate pustie de pernă?! Nu înțelegeam ce s-a întâmplat cu țara?! Cum de şi-au lăsat atât de multe femei copiii şi soţii, ducându-se în lumea largă pentru a sluji la stăpân străin, ai cărui bani sunt ca pospaiul întâilor fulgi ce se cern după brumele aşternute în zorile iernii. Amar ca fierea îi era sufletul prietenului meu și zbuciumate gândurile, căci avem cu toții printre cunoștințe, prieteni sau rude oameni care s-au rătăcit de țară, și cine știe cum trăiește fiecare pe unde s-o fi aflând?!

Așa cum prima zăpadă se face apă leşioasă, și simbria câştigată la casa cu slugă se preschimbă în vin otrăvit şi pâine de cărbune. Femeilor fără soţi sau copii, plecate din ţară în maşini pline cu iconiţe şi mărgele, acompaniate de măgăoaia cu manele, cel puţin nu le rămâne în urmă nimic. Se duc şi li se uită până şi forma chipului! Când se întorc, aduc şi turci cu ele, ori italieni, nemţi sau alţi europeni, cam toţi cu dureri de şale şi ninsori în păr.

E drept, sunt şi femei măritate în dublu exemplar, dar acestea vin singure, îşi lasă reumaticii în ţările apusene şi se întorc la bărbaţii lor cu pasiuni expirate.

E pe tot atât de drept însă că majoritatea femeilor ce-şi părăsesc ţara în căutarea unei pâini, nu unei lumi, rămân credincioase familiei, iar gândul le stă neîncetat la căminul de acasă, căruia-i poartă în lacrimi grija şi nu se gândesc o singură secundă să îşi destrame iubirea de soţi şi copii!

Doar cele pline de fandoseli, când vin acasă împrăştie în stânga şi în dreapta cadouri curioase, se strâmbă, miaună, saltă pe trotuare sau pe uliţele cătunelor ţinând capul sus de parcă-s puse pe cuier, ca să nu folosim metafora cu ţepuşa, spre a nu face vreo aluzie!… Cine ştie ce taine ale obedienţei şi degradării umane s-ar putea insinua?!

Plecând de la drumul netezit ori mai degrabă răscolit de astfel de reflecții, prietenul meu, dr. ing. Emil Vamanu spunea că orașul Buhuși, în care el avea rădăcini iar eu mă mutasem de copil, a fost ocolit după 1989 de norocul unor proiecte şi interese prin care să fie administrată capabil fabrica, spre a fi salvată, pentru binele întregii comunităţi, nu să ajungă la cheremul câtorva; spunea, de asemenea, că nu au existat oameni capabili să exploateze potenţialul turistic, cei pe mâinile cărora au intrat Parcul Zoologic, Muzeul de Istorie, Rateşul de la Orbic, Palatele domneşti ale colonelului Eugen Alcaz, Satul de vacanţă de la Runc, peisajul oraşului cu împrejurimi împădurite, părăduind totul, ca după potop. Mai spunea Emil, lucru neştiut de mulţi, că oraşul are o bogăţie subsolică inimaginabilă, fiind aşezat pe un masiv de sare, că are izvoare neexploatate coresponzător, toate fiind infectate şi scurgându-se fără a li se da folosinţă de potabilitate, de industrie piscicolă, de agrement şi altele (în realitate, sub incompatibila exploatare ele sunt un pericol pentru sănătate).

Privelişti dezolante, insalubre…, acesta, nu altul, era tabloul pe care nu termina să mi-l zugrăvească Emil din cuvintele disprețului, că își reîncepea lucrarea în cuvintele revoltei și sfârșea cu ale îngrijorării.

Câtă importanţă se dă astăzi acestor aspecte ce ţin de istoria şi geografia Buhuşiului, chiar din partea celor care ar trebui să promoveze comorile naturale, şi valorile perene istorice ale oraşului? Cât de mult şi adevărat ştiu oamenii cu vieţile întoarse pe dos, din Buhuşi, că în oraşul lor a existat cândva inginerul Emil Vamanu, un om pentru oameni, un intelectual la a cărui ştiinţă, patriotism şi devotament nu a recurs nimeni, măcar să se afle atât cât am aflat eu, stând la dialogul filozofiilor, amândoi pe câte un scaun de birou, din nefericire cel al său fiind ultimul pe care şi-a încredinţat obositul corp răgazului de a vorbi cu mine…! S-a stins…! Inima lui ar fi vrut și ar fi avut de ce să mai bată mult timp…!

Cât de necruțătoare este durerea oamenilor triști, dezolați, cu ochii plini de lacrimi și sufletul jelitor fără consolare în urma celui restituit eternității…! Cei care i-au fost apropiați rămân aici, în lumea somnului cu vise, în care a fost și el cândva, ca să poarte în inimă durerea și să așeze în cât mai îndepărtată cale a timpului amintirea. Aceasta o fac îndeobște, pentru fiecare dintre noi, copiii, soția, soțul, firește și în chipul cel mai dramatic, părinții; aceasta o știu și o suportă în tăcere pe cât se poate, în strigătul durerii pe cât nu se vrea înăbușit și cei apropiați lui Emil Vamanu cărora, iată, încep să li se adune acum în urma lor regrete, dor și amintiri. Cu atât au rămas…! Ce puțin, pe lângă ce alipit le-a fost de viața sufletească și ființă cu viața sufletească și ființa sa…!

Dacă dragostea și dorul nu coboară în mormânt cu cel plecat dintre noi, nici moarte nu mai există! Însăși moartea a murit, nu dragostea, nu prietenia, nu neuitarea…! Dar nu a murit nici judecata dreaptă, proba de conștiință față în față cu jocul conflictelor de interese. Este de datoria noastră, a celor care nu ne-am maculat sufletul în versiune politică, să punem întrebări juste și să cerem răspunsuri reale. De ce l-au dat afară pe Emil Vamanu?! Cu ce a greșit acest om care timp îndelungat a condus Administrația Bazinală de Ape Siret și a muncit eficient, cu tragere de inimă și știință?! De ce l-au dat afară?! De ce s-a călcat în picioare ceea ce îl recomanda pe un specialist care a preluat din epoca ce s-a vrut dată la o parte cu istorie cu tot, proiecte abandonate, capitale pentru economia românească și le-a repus în act, împreună și în actualitate cu altele demarate pe tot timpul cât a activat în funcția de conducere a instituției? Pentru ce și cu cine l-au înlocuit?! De ce-și pot face loc, iuți și abili ca gândacii prin blide, peregrinii prin partide, pe rute dus-întors, după cum vin și pleacă puterile, formele, culorile, felurile speciile, haitele politice?! De ce-s poftiți la împărțitul prăzii incapabilii, nevoiașii cu duhul, fără știință și experiență, adulterii politici care, azi cu unul, mâine cu altul, își aliniază abilitatea și onoarea la versalitatea puterii, dau jos tot ce urcă prin competență, își umflă darea de seamă cu ce nu le aparține și, după ce dărâmă și sparg, cârpesc la loc, asamblează cioburi și inaugurează; în triumf de epopee, vin cu ai lor și taie panglici…! În timp ce adevărații ctitori, fie sunt marginalizați, fie sunt la pușcării, fie sunt în mormânt.

Aceasta i-a fost și soarta nefericită și nedreaptă a prietenului meu neuitat, dr. ing. Emil Vamanu…!

Pot dormi liniștiți cei care au perfectat tot desfășurătorul mișelesc al demiterii dr. ing. Emil Vamanu de la conducerea eficientă a Administrației Bazinale de Apă Siret? Ce fel de caracter pot să aibă niște dulăi politici care trimit murdara țidulă de demitere unui om pe patul de spital, căci așa s-a operat cu dr. ing. Emil Vamanu. Nu au mai avut răbdare?! Era musai chiar atunci, ca să nu se răcească scaunul directorial? Ce fel de om este acela care ocupă un scaun cu hapca, nelăsând timp celui dat jos nici pentru a-și lua de pe birou fotografiile dragi? Cum să te duci cu demiterea la un om aflat pe patul de spital? Da, ce, ardea?!  De fapt, răspunsul e unul și cert: setea de funcții și precipitarea de a-i înlocui pe „ai lor” cu „ai noștri”, de mântuială, fără nicio grijă de competență, că altminteri cruzii dușmani se regrupează foarte primejdios pentru grosul cont de căpătuieli în clică…, asta ardea!

Când va fi să fie pe vreun pat de spital și-n ultimile lui secunde de viață, cine a făcut aceasta să se gândescă și să plece cu ce va putea lua de aici: aceste întrebări ale mele…!

Galerie foto:

           Dr. ing Emil Vamanu, directorul Administraţiei Bazinale de Apă Siret (în unele fotografii alături de distinsa soție a sa, dr. Maria-Elena Vamanu și admirabila fiică Emilia, precum și cu Aurel V. Zgheran);

           Emil Vamanu, studiu de proiect;

          Pe șantiere hidrotehnice, Emil Vamanu și Corina Crețu

          La inundații cu fostul președinte Traian Băsescu;

          Personalități la Parlamentul României cu ocazia  Centenarul de Ape – 1913-2013 – Emil Vamanu, al doilea de la dreapta la stânga (în centrul imaginii: fostul președinte al României Ion Iliescu)

Aurel V. ZGHERAN

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran: Emil Vamanu, însăși moartea a murit/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 august 2022