Eugen Serea
Adormire

Am adormit cândva, demult, pe malul unei calde Unde
Ducând meandrele de Timp de Nicăieri către Niciunde,
Țin minte totul, ca acum, eram un prunc venit din stele,
Cu ochii puri, căutători, cu părul blond, numai inele,
Era în vara unui rit, neînțeles de voi, ateii,
În care totul era sfânt, iar oamenii erau ca zeii,
Cutreierasem prin păduri încă din zori născuți din ceață
Și m-am întins sub un copac al cărui nume era Viață,
Sub el nu mai creștea nimic, precum în umbra unor genii,
Doar iarba grea a celor duși în ancestralele ectenii,
Mari catedrale de eter frângeau tăcut, portaluri, gotic,
O pasăre pândea un vis, antiorar și asimptotic,
Era un cer de peruzea și-un Soare greu de-atâta aur
Părea, în drumul său topit, că-i sufletul unui balaur
Și, cum eram împovărat de strălucirea razei sale,
Am lunecat, prin falii noi, în vechi tărâmuri abisale…

Acolo, oameni de cristal clădesc în măduva din oase
Arhitecturi de gând și simț, cum nici Gaudi nu visase,
Acolo ceruri schimbă des filosofii de curcubeie
Și se supun, plecând genunchi, Cuvântului, ca non-idee,
Eroii sunt ceva comun și sfinții merg pe jos, prin tină,
Iar sculptorii pe Chivot Sfânt pun heruvimii de lumină,
Nu te-nrobește banul orb, prietenii nu te trădează,
Îl simți curat pe celălalt, iar mintea ta e veșnic trează,
Trec porumbeii albi în zbor, au ramuri de măslin în ciocuri,
Ereții nu-i vânează-n veac, captivi în propriile jocuri,
Nu-i Prometeu înlănțuit pentru un foc arzând în toate,
Acolo vise nu se sting și nu există „nu se poate”,
Cum nicăieri nu-s asasini, călăii pun pansele-n parcuri,
Judecătorii sar șotron, iar polițiștii trag cu arcuri
Pentru copii aplaudând, când sparg baloanele cu heliu,
Din nuclearele ciuperci nu-i de găsit nici un miceliu,
Nici nu câștigi, dar nici nu pierzi, nu concurezi decât cu tine,
Că toți aspiră spre Frumos, au rădăcini adânci în Bine,
Sunt zâne mici, sunt spiriduși, iar flori vorbesc fluent o limbă
A îngerilor necăzuți, ce niciodată nu se schimbă,
Chiar de sunt umbre, nu rănesc, chiar de sunt spini, nu au otravă,
Iar Nemurirea-i verde crud, pulsând în sânge de agavă,
Fractalii, robii muți, cuminți, sfințesc galactice cochilii,
Iar crini cu șase aripi mari golesc de lacrimi crocodilii,
Fântânile n-au apă grea, din ciutură doar apa vie
Adapă zborul din pământ către abis de Veșnicie,
Iar printre pietre de pe drum sclipesc în praf chiar diamante
Și lanțul trofic zace rupt prin junglele luxuriante,
Cascadele au cânt alert, sirenele au cânt alene,
Calmarii nu se tem deloc de ucigașele balene,
Iar noaptea, negri trubaduri dau recitaluri fanteziste
Neiertătoarelor furnici ce-n alte lumi pot să existe,
Iar țâncii zburdă peste tot, în mâini cu jucării de aur
Și pretutindeni fructe ard, de-i luna lui Cuptor sau Faur,
Oricine scrie poezii, e felul orișicui de-a spune
Că nu-i mister nedezlegat, mesaj ascuns în sacre rune,
Tornade nu-s pe nicăieri, doar fericite ploi de vară
Și nu trăsnește nicidecum pe nici un om rămas pe-afară
Și nu se cere-n rugăciuni puterea de a da iertare,
Nu tremură nici vasul slab de frica drobului de sare,
Privighetori sunt și aici, dar cântă chiar de nu sunt oarbe,
Iar moartea nu-i vârtej nebun, care, pe rând, toate le soarbe,
E-atâta liniște în tot, e-atâta pace până-n zare,
De-auzi și firul ierbii-n vânt și osia din Carul Mare,
E-atât de bine, încât uiți că mai există altă sferă
În care trupul ți-a rămas, carcasă slută, efemeră,
Când te trezești, sunt toate gri, și raze evadând din prismă,
Te mai alină flori de tei, sau un amurg, sau o catismă,
Încerci să treci așa cum poți, cum trece lebăda prin nuferi,
Prin Lumea-n care totu-i rău, făcându-te, nedrept, să suferi,
Dar te mai țin aproape viu doar amintirile prunciei
Nădăjduind c-ai să ajungi, cândva, în slava Veșniciei…

O, aș fi vrut să nu mă-ntorc în piesa asta blestemată,
Jucând un rol ce nu-i al meu… Dar poate, undeva, odată…

vineri, 17 iunie 2022

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Adormire/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 august 2022