Nu este mai păcătos omul ce minte de crede și el minciunile lui, ci omul ce minte într-o formă de succes, plină de sens când este să vorbim despre păcatele sincerității…! Sunt azi la momentul sincerității celei mai debordante născute din mamă maxim nesinceră…! Și-atunci, unde să mă ducă gândul, dacă nu întru propria-i pierzare, prin contemplații de care lumea toată fuge…!
Ce repede trec anii, parcă fug de mine. Acum parcă le este urât de mine și trec întorcându-mi spatele, înainte parcă le era frică de mine și treceau pe furiș. N-am să lupt acum ca să câștig influența la sfinții cerului, câtă vreme ani în șir am făcut totul ca să o pierd. Ce mi-a mai rămas de făcut? Pot eu să mă vopsesc de festivitatea viitoarei ultime judecăți, dacă toată viața mea am bătut la porțile iadului și mi s-a deschis, iar când îmi va sosi vremea, garantez că de voi bătea la porțile raiului, nu mi se va deschide…?!
Freamătul năvalnic nu în veselie se află, ci-n supărare, durerea zguduitoare nu-i în rană ci-n suflet…, mai greu reziști durerii corporale decât durerii sufletești. Eu până să fiu musafirul bătrâneții n-am băgat în seamă vreo boală a corpului, iar cu durerea sufletului m-am distrat ca și cum aș fi jucat ping-pong la perete, cu lovituri încetinite, întârziate. Eu aruncam în teren mingea nepăsării, durerea corpului îmi returnează azi junghiul de grație.
Cauți lumină pură?! Nu o vei găsi, tu cultivi obscuritatea, acolo nu este lumină. Cauți, adevăr covârșitor?! Nu îl vei găsi, tu stai în preajma celor oculți, acolo nu este adevăr. Cauți iubire pasională?! Nu o vei găsi, tu saturi ură, trădare, decadență, infidelitate…, acolo nu este iubire…! Cauți darul vieții?! Nu îl vei găsi, tu ai primit povara ei căci ai pierdut sensul și profunzimea morții, aici nu este viață. Cauți resemnare în moarte?! Nu o vei găsi, tu nu înțelegi erudiția vieții, aici te-ai pierdut…! Așa-mi vorbeam cu strâmbături în oglindă, eu mie, și atunci când mergeam prin viață drept și atunci când mergeam strâmb…!
Nu uneori, ci cu fiecare clipire de pleoapă îmi dau azi seama că nu pot fugi din calea bătrâneții, la capătul căreia, flămândă, moartea cască înspre mine o gură știrbă și cățăbăioasă de momâie năprasnică. N-am ce-i face…! Viața mea nu s-a lăsat până acum învinsă de lume, mâine moartea nu se va lăsa sedusă de viață. Uitarea începe a nu se lăsa intimidată nici de memorările mele, cred că mai întărite decât cea mai fortificată rețea vie cerebrală, căci am avut o memorie de temut – o spun nu ca laudă, ci ca model de defecte – până azi, când, dacă mi-aș aș scrie singur o scrisoare (cine altcineva să-mi scrie mie?!), n-aș avea să-mi spun decât ce-a spus Laurențiu Ulici: „Sunt bătrân, bătrâne”.
Dar poate că vorbesc prea mult, acum vorbesc și pentru cât n-am vorbit înainte. În tăcerea sa, omul poate aduna un troian de vorbe goale, iar în vorbe poate irosi un univers de tăceri de aur – aici este vorba despre tinerețea mea ținută în frâu de către timiditate și despre bătrânețea mea scăpată din căpăstru.
Despre ce să mai vorbesc acum, la ce să mă mai gândesc?! Moartea este mai aproape de conștiință decât umbra mea, căci umbra este aproape, dar moartea-i în sângele meu, în carnea mea, în oasele mele, în sufletul meu…!
Poate că momentul morții o fi greu, cine știe!? Dar poate nu mai greu ca viața trăită în frica de chinuri și osteneala de a alunga singurătatea. Târziu, când numai bătrânețea îți mai îmbelșughează traiul, vine o zi în care trebuie să renunți la ceva: ori viața, bună sau rea, ori alegerea interzisă de credință și morală a momentului în care să părăsești această lume. Prima, ca și a doua dintre renunțări sau alegeri – depinde dinspre ce capăt privești – sunt plăți grele ale bătrânei bătrâneți, căci, repet, Laurențiu Ulici spunea: „Sunt bătrân, bătrâne !” Grea de tot împăcarea cu această realitate. Amară și nedreaptă răsplată pentru că te-ai ostenit o viață de om ca să trăiești…!
Eu poate că am îmbătrânit prea curând pentru că m-am întrebat obsesiv, an cu an, zi cu zi, ceas cu ceas, secundă cu secundă: ce fac cu traiul meu, ce fac cu romantismul meu, ce fac cu iubirea din iubire, ce fac cu omul din om, cui spun cuvântul din cuvânt…, cu cine vorbesc, despre ce și ce trebuie să iau în seamă din vorbitul unuia sau altuia cu mine?!
Când drumul vieții, greu, pare unora că nici nu se termină, nici nu se abate de la necazuri și devine insuportabil, afară de gestul extrem, și sumbru al sinuciderii, ceea ce îl salvează pe om vine în primul și-n primul rând din interior: hazardul de a alege ce e de ales și știința de a renunța la ce e de renunțat. Nu există alte căi de urmat pentru om, întru alungarea singurătății și mântuirea de chinuri când se află la o astfel de răscruce de destine. Să continuie agățat de pietroiul vieții, greu, cine știe cât de mult ori cât de scurt timp, să renunțe la târâș și așteptare, imediat…, ce să facă omul?! Aceleași două răspunsuri: hazardul și știința. Drum, cale, potecă…, doar cu un capăt de o parte și alt capăt de partea cealaltă, pentru fiecare dintre noi. Nu există câte două capete de o parte și câte două de cealaltă parte. Greu de trăit, greu de murit, poate și de născut o fi tot așa, dar cine dintre noi rămâne cu amintirea secundei în care a venit pe lume? Nimeni! Cum ne este când ne naștem nu știm niciodată. De fapt nimic nu știm vreme îndelungată. Viața o știm până când se sfârșește, moartea o știm când începe…! Numai om să nu fii…!
Creația cea mai strălucitoare nu este în lucrul mâinii, ci în zborul minții. De acolo pleacă tot, acolo se întoarce, acolo rămâne, acolo se distruge. Acolo este localizată și sala de așteptare a morții, acolo sosește și-n secunda următoare se întoarce-n neant luând cu sine ce e al ei: conștiința; totodată lasă cu generozitate ce e al pământului: corpul. Cu acest gând, acum când „Sunt bătrân, bătrâne” recreez brutul a tot ce am făcut de când mă știu și până azi: din gânduri mai multe decât secunde de viață, melancolii…, din melancolii nimic altceva decât retragerea în sinele meu, căci lumea am simțit-o străină, viața mi-am împrumutat-o nebăgării de seamă, iar binele nu l-am devorat niciodată, l-am avut restricționat și la regim de dietă, concomitent cu o cură de dezolări în doze de atac…!
Chiar dacă am scris mai mereu de ochii lumii și mai mult pentru elementul emoțional decât în solda adevărului sec al vieții în cea mai bună parte contrazise de ea însăși, un adevăr ce nu-ți poate da nici măcar confort, darămite bunăstare dacă-l întrebuințezi până când se uzează și-și pierde însemnătatea.
Eu am stat de vorbă cu amintirile mele, iar pe seama discuțiilor noastre am întocmit „stenogramele” propriei împăcări cu soarta, aceste lunecări epice de colo colo prin gânduri din care s-au ivit comedii, deșănțate după părerea unora, știu asta, dar nu mă supăr…, atât pot ei, acum eu ce să le fac?! N-am a retracta nimic…, ce dacă am scris ce am scris, că doar nu v-am luat plată pentru asta. Și-apoi, cine v-a pus să citiți?!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..