Mă întâlnesc mereu cu amintirile mele și stau cu ele de vorbă – mă-ntâlneam și când aveam ani puțini, mă întâlnesc și azi când am mulți…, foarte mulți nu știu dacă voi putea să am…!
Câteodată, când îi socotesc mi se par cam mulți, altădată, socotindu-i din nou, mi se par cam puțini…! Fără îndoială că dacă aș putea să-mi măsor viața după ce o voi fi pierdut-o într-o zi, m-ar zdrobi mirarea de cât de scurtă a fost, abia dacă se vede de cât de scurtă a fost! Și cu toate acestea, de câtă nesocotință m-am lăsat condus ca să mai și irosesc din ea mai mult chiar și decât îmi dau seama că am irosit!
Ceea ce pot să spun acum este că mai mult și mai frumos am trăit în umbra amintirilor, pentru că am avut întotdeauna dragostea, timpul și răbdarea să le topesc prin inima și gândul meu, ca să curgă prin mine fluid ca vinul bătrân, gustos și înmiresmat, de când îl gust, când îmi închipui că el e Iordanul și până îl termin, când cred că eu sunt Everestul…!
Mereu, când se întâmplă să cred că m-aș mira dacă mi-aș revedea trecutul din exterioritatea lui și mă și mir de mirarea mea, îmi croiesc cărări printre amintiri și zăbovesc la ceea ce m-a revoltat toată viața: când cineva mi-a judecat și condamnat vreo iubire a mea, când cineva mi-a pus piedici, când s-a amestecat cineva în viața mea, când a mințit despre mine sau, în cel mai blând caz, când s-a înșelat în legătură cu mine, când a derutat vreo inimă, ca să îmi facă rău și i-a înfrânat voința, când a alunecat pașii cuiva pe vreun făgaș fals, ca să deruteze și să îndepărteze pe cineva de mine, când a ademenit cu trădarea împotriva mea, iar ce e mai crud, când însumi am stins focul vreunei proprii iubiri, din nestatornicie, din neîncredere, din neatenție, când am fost trădat, când am trădat, când am dat totul pe nimic, când nu am dat câtuși de puțin pentru ce a meritat, când am vrut prea mult, când am vrut prea puțin, când mi-a fost teamă, când am avut curaj absurd, când mi-am pierdut credința, când am crezut degeaba…, toate acestea într-o viață de om…!
Ceea ce înseamnă că am trăit, totuși, mult…! Dar n-am pus deoparte nimic…!
Nu este atât de bine să ne chinuim sufletul nici cu ce a fost ieri pentru că cele din trecut sunt întâmplate și nu mai pot fi clintite nici la mai bine nici la mai rău, dar nici cu planuri destinate zilei de mâine pe care nici nu știm dacă o mai apucăm…! Însă, fără amintiri și speranțe am trăi și mai puțin și mai searbăd…! Amintirile ca și speranțele ne prelungesc viața, altfel am rupe-o în câte o bucată de prezent și am trăi clipe nu vieți.
Trecutul și ceea ce este destinat viitorului sunt părți de viață incomparabil de lungi față de clipă. Să aducem în discuție ceea ce nimeni pe lume n-a putut ocoli vreodată: durerea! În modul cel mai rațional, durerea din trecut este doar un punct din umbra amintirii, dar în clipa în care lovește-i monstrul întunecat ce te smintește să crezi că Dumnezeu nu mai este atent la tine. Iar ipoteza durerii din viitor nu doare, cel mult poate să te alarmeze, însă nici alarma nu doare. Deci, chiar și durerea este mai blândă cu omul în amintire ori presupunere, decât în act. Iar emoțiile plăcute, bucuriile sunt fără îndoială subsumate acelorași coordonate ale temporalității, intensității, și profunzimii ca și durerea.
Cu ce-ai rămâne dacă ai consuma de la viață extazul clipei, fără ca el să își consemneze traseul și vibrația prin umbra amintirii, ca să te bucuri și mai târziu, să te poată rechema oricând în prelungirea momentului activ, ca un album cu fotografii, un tablou, un costum din tinerețe păstrat în șifonier, hăinuțele ori jucăriile copiilor, lucrurile rămase de la părinți, o scrisoare, un obiect vechi, un cadou…, nu sunt ele frumoase și la fel de prețioase ca lucrurile proaspete la care ții?! Deopotrivă, speranțele, dacă speri frumos, dacă ai capacitatea să clădești în drumul gândurilor, în ochii minții vise ce te bucură, nu sunt ele mai luminoase și nu trezesc mai multe emoții decât ceea ce vezi înaintea ochilor, aievea?!
Iată, de aceea eu îmi impun să trăiesc mai mult și mai frumos în umbra amintirilor și-n raza de soare a speranței. Așa că, cele ce ați fost vreodată în inima mea, acolo ați și rămas…! Fiecare în câte un ungher sufletesc anume! Nimeni nu va descoperi vreodată întreaga taină a vieții mele, dar cine mi-a dat o clipă din viața sa mie, o găsește tot la mine, am păstrat-o, bună sau rea.
Ceea ce am mărturisit acum, aici, nu înseamnă că reprezintă condiția de a gândi și a trăi a altora, nici siguranța de a coincide cu ceea ce voi spune mai târziu, dar este ceea ce am gândit și trăit toată viața mea până în clipa prezentă…!
Reprezintă totodată baza a ceea ce am învățat eu, dar nu în școală, deși nici fără amărâta de carte nu e tocmai ușor de trecut prin viață, doar că eu tocmai aceasta nu am învățat la școală, ci mai degrabă cum să fiu propriu-mi rob.
Examenul vieții cred că am să îl iau cu certificat magna, am învățat să fiu apt de a-mi lua partea de beneficiu chiar și când sunt luat drept altul. Cum vine asta?! Simplu! De exemplu, ți se zice bețiv, urât și cu năbădăi, fără să fii. Nu-i nimic…! Ești disprețuit, dar nu-i rău, cei disprețuiți abia nu sunt băgați în seamă, sunt lăsați în pace. Pentru că ești crezut bețiv, dacă te mai clatini, când și când, treci neobservat, lumea așteptându-se nu să îți pierzi echilibrul ca și cum te-ar bate ușor vântul, ci să zgudui tu un cartier întreg; când ești crezut urât, o cuconetă se sperie că ai fi vreo pocitanie, dar după ce te întâlnește față în față și constată că de fapt nu dai la om, nu numai că nu este dezgustată, te adoră ca pe Florin Piersic; iar când ești crezut cu năbădăi, bărbații își păzesc femeile de tine ca de Satana; or, e știut că o femeie ținută din scurt este cea mai vulnerabilă, pentru că ea nu suportă robia iar în contra asupririi se răzbună amarnic și își pângărește cinstea chiar cu cel cu care e bănuită nedrept – exact atunci e momentul tău de succes…! Așadar, atenție: și eu sunt bețiv, urât și cu năbădăi…!
Am găsit potrivit să precizez aceasta la mijitul lui 2023, ca să știți cu cine veți avea de a face un an întreg…! Nu înainte de a spune dragelor mele, toate, că îmi sunt dragi de când le știu și că îmi vor fi până când nu voi mai ști nimic. Să le iubească în afară de mine cine vor ele să le iubească, să fie sănătoase și să mai guste cu mine fiecare dintre ele, măcar o clipă de bunătate a vieții…!
Foto: Aurel V. Zgheran cu Oltița Chirilă, 2010, foto sus și jos (Oltița Chirilă de care mi-e atât de dor – ne-a părăsit în 2018, la numai 51 de ani – a fost parteneră de cuplet comic cu Jean Constantin – foto jos)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..