Mi-a fost dat, cu ceva timp în urmă, să întâlnesc persoane, nu multe, pentru că nu oricui îi stă în putinţă, care povesteau cum a fost călătoria în locurile sfinte, departe de ţară, şi cât de bogate sufleteşte s-au întors. Gândeam atunci că nu voi putea prea curând să mă bucur de minunile oferite de un pelerinaj, nici măcar în ţară, dar în afara ei!

Acum, însă, mulţumesc lui Dumnezeu pentru lucrarea făcută asupra fiicelor mele, Laura şi Diana, care m-au ajutat financiar şi moral-asta pentru că soţului meu i-a fost dat să plece în lumea de DINCOLO mult mai devreme decât ni se pare nouă că e firesc, asupra prietenei mele Mia, care s-a gândit la mine când a aflat că neobosita preoteasă Veronica organizează un pelerinaj la mânăstirile din Grecia, şi-n felul acesta eu să mă pot alătura grupului format.

Şi ce perioadă minunată a făcut Dumnezeu să avem pentru a străbate locurile încărcate de legende ale vechii Elade: Săptămîna Luminată! Cum eu niciodată nu plec în călătoriile mai lungi neînsoţită de caietul meu de însemnări, l-am avut şi-n cele şapte zile petrecute în Grecia ca nu cumva să uit din ceea ce văd până ajung acasă.

Aşa cum în rugăciunile noastre către Dumnezeu nu pomenim decît numele fără a fi importantă familia terestră din care facem parte- pomeniţi-vă numele!  zice preotul, aşa vor fi întâlnite şi în aceste însemnări persoanele cu care am comunicat.

8 mai 2013 ( miercuri)  După o călătorie de o noapte cu autocarul, am ajuns în Tesalonic, primul oraş grecesc pe care-l vizităm. Am plecat din Buzău ieri, după ora 16, când preotul Constantin, care ne însoţeşte pe tot parcursul călătoriei, a rostit rugăciunea potrivită pentru astfel de momente. Eu şi Mia am ocupat locuri în spatele autocarului pentru că ne-am înscris mai târziu, dar tot răul spre bine. Cum locurile din spate sunt libere, spaţiul nostru a devenit mai confortabil. Şi-apoi autocarul este unul modern: aer condiţionat, televizor, muzică grecească când microfonul nu e ocupat. Trebuie să ne obişnuim cu confortul acesta în care vom călători în fiecare zi, trecând de la o biserică la alta, de la o mânăstire la alta.

Primul punct vizitat în Tesalonic a fost biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Mare, frumoasă, încărcată de istorie. Ascultăm Sfânta Liturghie în limba greacă, după care preotul locului ne explică ce adăposteşte lăcaşul de cult: moaştele Sfântului într-o raclă la vedere, mormîntul , sub o lespede în interiorul bisericii, în partea stângă, într-o altă raclă, moaştele Sf. Anisia, iar la subsol, locul unde a fost torturat şi omorât Sf. Dimitrie. Toate astea le înţelegem pentru că ne traduce Mihai, ghidul pentru prima zi a pelerinajului, student la teologie în Tesalonic, român plecat din ţară după revoluţie împreună cu familia.

Următoarea biserică vizitată este cea a Sf. Teodora din Salonic. O biserică mică, cochetă în curtea înconjurată de apartamente lucrate în acelaşi stil ca şi clădirea lăcaşului de cult, în care locuiesc studenţi şi profesori de la teologie. Aici sunt şi moaştele Sf. David.

Vizităm biserica Sf. Sofia, imensă! Spune Mihai că este o copie fidelă a celei din Istanbul. În drumul nostru trecem şi pe la biserica Sf. Grigorie de Palama. Atâtea biserici am vizitat că aproape se suprapun imaginile de la una la alta!

În timp ce ne deplasăm pe malul Mării Termice, ca să ajungem la autocar, tineri negri ne invită să cumpărăm din obiectele ce le au la vânzare. Nu cumpără nimeni! Suntem abia în prima zi a pelerinajului. Ne păstrăm banii pentru celelalte oferte ale Greciei. Ajungem la Mânăstirea Surotti. Foarte frumoasă! O curăţenie impecabilă în curţile amenajate pe nivele şi în cele două biserici.

Cazarea la hotel este satisfăcătoare: două paturi, duş. Cel din urmă e important după o noapte şi o zi de mers în autocar, cu momentele de mers pe jos pe la biserici şi mînăstiri.

Cina a lăsat de dorit pentru că, în „ bodega” în care ne-a dus Mihai, am fost serviţi cum nu suntem obişnuiţi: mai întâi a fost adusă pâinea – bună, coaptă bine, tăiată în patru; apoi salata verde pe un platou, din care ne-am apucat să mâncăm, că ne era foame. Mai târziu cartofii prăjiţi. Şi mult prea târziu, platoul cu friptură şi cârnaţi. Din partea casei am primit o băutură spirtoasă din grâu, ouzo E mult mai bună ţuica noastră! În final am tras concluzia că meniul a fost bogat, dar impresia de început n-a fost bună.

Ne-am întors la hotel prin ploaie, pentru că n-am cumpărat umbrele de la negrii ce le vindeau pe stradă. Am făcut din nou un duş. Mia mi-a pus cîte un plasture cu ioni în secul fiecărui picior, şi-am adormit.

9 mai 2013 (joi)  Plasturii cu ioni i-am găsit, dimineaţa, negri de mizeria pe care au scos-o din tălpile picioarelor, şi se vede treaba că datorită lor am dormit atât de bine de n-am mai simţit nevoia să vizitez atât de des acea încăpere intimă de lângă dormitor. Am luat micul dejun în holul hotelului, unde am făcut cunoştinţă cu Carmen, mama lui Mihai, care ne-a preluat în calitate de ghid pentru următoarele zile. Aveam să aflu pe parcurs ce om minunat este şi ce familie frumoasă are.

Prima oprire, în această zi,  am făcut-o la biserica şi peştera Sf. Paraskevi, unde în prima ne-am închinat  şi în ultima am luat apă din izvorul care curge chiar în locul unde s-ar fi nevoit sfânta. Se spune că este vindecătoare de ochi, pentru că în timpul vieţii, cât a fost prigonită de unul din împăraţii Romei pentru viaţa sa în slujba lui Hristos, ar fi făcut o minune asupra ochilor acestuia. Legenda spune că, în timp ce era torturată  într-un cazan cu ulei şi smoală încinse, starea ei de veselie, nefirească într-o astfel de situaţie pentru un om obişnuit, l-a făcut să-i ceară sfintei să arunce spre el cu lichidul din cazan. Numai că lui  amestecul încins i-a ars ochii. În disperarea sa, împăratul a implorat-o  să-i redea vederea că recunoaşte puterea lui Dumnezeu. Redobândindu-şi vederea, a încetat prigoana împotriva sfintei şi s-a trecut la creştinism.

Ploua când am ajuns în Valea Tembi, la Sf. Paraskevi, dar, după ce fiecare s-a rugat  în locurile acelea sfinte de la poalele muntelui udate de apele râului peste care  trece podeţul de acces, la întoarcere, ploaia s-a oprit. Era un semn că suntem binecuvântati ca să ne putem continua pelerinajul în condiţii bune. Dar starea noastră în timpul călătoriei era  de evlavie şi smerenie, întreţinută fiind de  cântările religioase din autocar, în grup sau singură Mihaela la microfon, şi de acatistul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe care l-a citit părintele Constantin când ne-am urcat dimineţa în autocar.

Următoarea oprire a fost tot atât de spectaculoasă! Urcând muntele pe serpentine, de fapt toată zona stăbătută e muntoasă, am ajuns la Mânăstirea Kato Xenia, mânăstire de maici unde sunt şi două măicuţe românce. Numele mânăstirii vine de la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pictată în original de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, care a ajuns în mod miraculos în această zonă. Ne-am închinat şi ne-am rugat în faţa icoanei, am cântat toţi  Îngerul a strigat, răscoliţi fiind de linia melodică şi de textul cântecului religios. Cum în această mânăstire se află două părticele din Brâul Maicii Domnului, brâu care se păstrează în una din mânăstirile de pe Sfântul Munte Athos, ca o replică a acestuia a fost sfinţit un şnur roşu din care măicuţele taie şi-l împart celor care doresc, ca fiind bun pentru femeile ce vor să aibă copii şi nu pot.

Plouase şi aici. Aerul era curat, priveliştea de vis. Suntem încântate de ce vedem. În pelerinajul acesta suntem, în marea majoritate, femei de la vârste foarte tinere, până-n 30 de ani, şi octogenare, cum am putut s-o admir pe măicuţa Melania, iar mai târziu am descoperit-o pe Sanda, educatoare pensionară. Doar doi bărbaţi avem în grup, în afară de cei doi şoferi şi de părinte: Diogene, un tânăr care m-a impresionat prin evlavie şi cunoştinţele pe care le are din cultura religioasă, şi Valentin, fiul Veronicăi, cea care a organizat excursia, el şi mai tânăr .

Cum spuneam mai înainte, de azi ne-a preluat, în calitate de ghid, Carmen, licenţiată în teologie, care, în drumul către mânăstirea ce urmează să o vizităm, ne dă detalii preţioase despre sfântul  la ale cărui moaşte ne vom închina. Aflăm că are trei băieţi şi o fată, Mihai fiind unul din gemeni. Doar un singur membru al acestei frumoase familii s-a specializat în alt domeniu, ceilalţi au teologia la bază, tatăl fiind chiar preot în Corfu, acolo unde s-au stabilit de 12 ani de când au plecat din România.

Ne grăbim să prindem feribotul spre insula Evia. Pentru mine, probabil şi pentru alţii din grup, este o noutate; ar trebui să iau o piatră în gură, cum spune românul. Feribotul este un vapor de diferite mărimi şi confort, depinde de patron, capabil să transporte în partea de jos autocare, autoturisme, etc., şi la etaje, persoane. Are la bord şi bar, de-şi poate lua fiecare ce doreşte, şi sunt asigurate şi alte utilităţi.

În Evia, primul punct vizitat este Mânăstirea Sf. Cuv. David, mânăstire care se află în partea de nord a insulei. Sfântul este sărbătorit la 1nov., când  mânăstirea îşi serbează al doilea hram, primul fiind Schimbarea la Faţă. Din spusele lui Carmen am reţinut că Sf. Cuv. David a ctitorit biserica pe locul alteia vechi. Cum avea nevoie de o sursă de apă, s-a rugat la Dumnezeu să-i arate locul şi aruncând toiagul acesta s-a înfipt în stânca din care a ţâşnit apa. Aşa că pe locul acela, la câţiva kilometri de mănăstire, se află Aghiazma, o fântână cu apă sfinţită. Vreme de doi ani cuviosul a adunat bani de pe la credincioşi, pentru a ridica mânăstirea închinată Schimbării la Faţă a Domnului. Multe donaţii le-a primit de la credincioşii din Rusia. Banii şi obiectele de preţ le-a băgat într-un buştean scobit în interior pe care l-a astupat la gură şi i-a dat drumul  pe un râu zicând:

„ Când voi păşi eu în insula Evia, ajută, Doamne, să atingă tărmul Rovies buşteanul cu bogăţii.” Ajuns  în insulă, după oarecare vreme, părintele a găsit nişte bărbaţi care se chinuiau să taie un buştean. Dându-şi seama că-i buşteanul pe care-l aştepta, a însemnat lemnul cu Sfânta Cruce, iar buşteanul s-a crăpat la mijloc.

Ascultăm cu mare atenţie aceste povestiri, ne rugăm la icoane şi ne smerim. Plătim un acatist, cum facem la toate bisericile, luăm mir şi apă sfinţită, şi plecăm către biserica Sf. Ioan Rusul, aflată în localitatea Prokopie, în Evia.

Biserica Sf. Ioan Rusul este una nouă, mare şi foarte frumoasă. Aici se află moaştele sfântului care au stat o vreme in biserica închinată Sf. Gheorghe, acolo unde se împărtăşea în timpul vieţii, moaşte care au fost descoperite după ce i s-a arătat în vis preotului care-i dădea sfânta euharistie. Viaţa sfântului Ioan Rusu a fost scurtă, doar 40 de ani, timp în care a trăit în evlavie şi rugăciune, refuzând să renunţe la credinţa ortodoxă, torturat de otomani ca prizonier în urma războiului ruso-turc. Vindut unui ofiţer turc, şi-a dus viaţa îngrijind de vitele acestuia, dormind alături de ele şi rugându-se. Se spune că, în urma rugăciunilor sale, grajdul mirosea a mir. Minuni a făcut încă din timpul vieţii. Într-una din zile, când stăpânul era plecat în pelerinaj la Mecca, nevasta acestuia a făcut un ospăţ şi s-a găndit că ar fi mâncat şi el din bucatele pregătite, dacă ar fi fost acasă. Cum Sf. Ioan era cel care servea masa, a auzit-o şi i-a spus că Dumnezeu poate să facă această minune. Bineînţeles că nimeni n-a crezut şi chiar au râs. Dar sfântul a luat o farfurie de pilaf şi s-a rugat să  ajungă la stăpânul lui. După ceva vreme, farfuria a dispărut, semn că a ajuns acolo unde s-a rugat să ajungă. I-a spus stăpânei, dar nu l-a crezut decăt la întoarcerea ofiţerului din pelerinaj, care a adus farfuria de aramă cu numele lui în care găsise pilaful în camera unde fusese găzduit.

Ne-am rugat la sfintele moaşte şi am luat ulei sfinţit din vasul mare ce se află în curtea bisericii ca tot omul să ducă celor care cred în astfel de minuni, şi nu puţini sunt cei care mărturisesc că au beneficiat de ajutorul Sf. Ioan Rusul.

Când ne pregăteam să plecăm cu autocarul din faţa bisericii spre Atena, unde urma să fim cazaţi două nopţi la rând, tocmai venise şi mitropolitul locului care, văzând un grup de pelerini români, ne-a binecuvântat. La hotelul Emmantina din Atena am ajuns târziu pentru că drumul e destul de lung  din insula Evia, pe podul care face legătura cu Grecia continentală.

10 mai 2013 (Vineri) Sărbătoare mare la creştinii ortodocşi: Izvorul Tămăduirii! Carmen, preoteasa-ghid, ne-a spus că obişnuieşte, în pelerinnaj, să-i ducă pe cei care vor şi se simt pregătiţi să se impărtăşească la liturghie. Seara, oricum mâncasem de post, pentru că aşa înţeleseseră cei de la hotel, iar preotul Constantin ne-a făcut molitva şi ne-a spovedit, deci să zicem că eram pregătite.

Pe la ora nouă am ajuns la Mânăstirea Efrem unde am ascultat liturghia, evident în limba greacă, după care am primit împărtăşania de la preotul locului- un preot în vârstă, cu părul alb, prins în coadă. Tincuţa, florăreasa, care, din discuţiile cu  ea – e vecină cu mine în autocar, am aflat că lucrează în piaţă cu o consăteancă de-a mea, a uitat să-şi tragă o fustă peste pantaloni, din cele agăţate în cuierul de la intrare special pentru astfel de situaţii, şi toate grecoaicele mai în vârstă se uitau dezaprobator spre ea şi spre grupul nostru. Noi, la rându-ne, ne miram cum de ele intră în biserică cu capul descoperit.

Ne-am închinat la moaştele Sf. Efrem cel Nou şi la copacul de care fusese atârnat cu capul în jos când a fost torturat şi ne-am cutremurat aflându-i povestea vieţii. A vieţuit în sec. al XV-lea, ca monah la Mânăstirea Buna Vestire, de călugări în vremea aceea, de pe Colina Neprihăniţilor de la Nea Makri, din Attica, la 30km de Atena, timp de 27 de ani, când turcii au cotropit lăcaşul de cult. Toţi monahii au fost ucişi prin decapitare iar Sf. Efrem a fost făcut rob si torturat timp de opt luni, în felurite chipuri, de nenumărate ori. La sfârşit turcii l-au atârnat  cu capul în jos de un copac bătrân, i-au străpuns trupul cu multe cuie- din acelea cu care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos pe cruce, apoi i-au înfipt în pântece un cărbune aprins, şi asfel şi-a dat sufletul la 5 mai 1426. Doar după 500 de ani i-au fost descoperite moaştele, înmiresmate şi pline de har, prin revelaţie, de monahia Macaria, stareţa mânăstirii care devenise de maici, după refacere, în sec. al XX-lea. Sf. Efrem este ocrotitorul celor deznădăjduiţi,  cuprinşi de depresie, al celor dependenţi de droguri. Multe minuni a săvârşit asupra celor care i se roagă, sincer, cu evlavie.

După ce am servit micul dejun din pachetele luate în autocar de la hotel, ne-am grăbit spre portul Pireu să prindem feribotul spre insula Eghina.  Azi a fost mai frumos decât ieri. Cu fiecare zi ce trece, se leagă discuţii între pelerini. De pildă eu am vorbit cu părintele Constantin şi-am aflat că-i din Cozieni, că l-a cunoscut pe preotul care m-a botezat pe mine şi m-a cununat. Apoi am discutat cu Geta, doctoriţa din Bucureşti, despre care am aflat că şi ea e văduvă ca şi mine. Şi, uite-aşa, începem să ne cunoaştem şi să ne simţim mai bine unii cu alţii.

Experienţa pe care o trăiesc eu acum este unică pentru mine. Nu ştiu dacă-mi voi mai permite vreodată un pelerinaj. Ce bine face la suflet o astfel de călătorie! Toată lumea se roagă, cântă cântece religioase. Acum suntem în Săptămâna Luminată şi cântăm Hristos a înviat!

Ajungând în insula Eghina, ne-am urcat din nou în autocar  şi-am străbătut muntele pe şoseaua asfaltată până la Mânăstirea Sf. Nectarie. Un peisaj de vis! Aici e patria fisticului, de aceea la întoarcere mai toţi am cumpărat de la vânzătorii ambulanţi. Domeniul Mânăstirii Sf. Nectarie  e imens şi superb! Am urcat pe un drum în pantă de la poartă, cu piciorul, până la biserica veche pe care sfântul a construit-o la sugestia a patru măicuţe. Aici ne-am închinat la sfintele moaşte şi-am vizitat chilia unde a trăit o perioadă. Două încăperi sunt amenajate: în prima este biroul  masiv pe centru, unde lucra, şi o bibliotecă cu cărţile citite sau scrise de el; în a doua, dormitorul cu icoana Maicii Domnului şi un dulap cu obiecte personale, printre care şi  papucii pe care i-a confecţionat sfântul.  Sf. Nectarie  a murit de cancer, în spital fiind. Când i-au luat cămaşa şi au pus-o pe picioarele unui pacient care era paralizat, acesta a simţit o durere în ele şi s-a vindecat. Asta  este prima minune pe care a făcut-o sfântul după moarte.

Povestea ghidul că un grec era în America şi, vrând să ajungă la spital, s-a urcat în taxiul care-l aştepta, dar pe care nu-l chemase. Văzând  că taximetristul-un bărbat în vârstă cu barbă albă, vorbeşte greceşte, l-a întrebat dacă merge des în Grecia. Primind  răspuns afirmativ, a dorit să afle unde-l poate găsi, când ajunge şi el în ţară. Taximetristul  i-a spus să meargă în Eghina şi să întrebe de Nectarie. S-a întâmplat ca grecul să ajungă în insulă şi să întrebe taximetriştii de la una din staţii de Nectarie. Aceştia i-au spus că nu există nici unul printre ei cu un astfel de nume, dar, dacă tot a ajuns până aici, l-au sfătuit să urce şi la mânăstire. Când a ajuns acolo, dând cu ochii de icoana Sf. Nectarie, a exclamat:

„ Acesta este!”

Şi credincioşii români au mare încredere în ajutorul acestui sfânt, care în viaţa pământeană, provenind dintr-o familie cu şase copii, s-a străduit să urmeze calea lui Hristos; studiază, termină Facultatea de Teologie de la Atena, trece prin toate treptele ierarhice şi se ocupă de creşterea duhovnicească a ucenicilor săi.

Într-un sat românesc, în preajma sărbătorilor de Paşti, enoriaşii au rămas fără preot. Ducându-se un grup de săteni la ierarhul locului să solicite ajutorul în rezolvarea acestei probleme, răspunsul a fost negativ: nu era nici un preot disponibil! Necăjiţi, s-au întors în sat, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că biserica era luminată şi din altar se auzea vocea preotului care ţinea sfânta liturghie. S-au bucurat că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, şi totul a decurs ca atunci când aveau propriul părinte. Trecând perioada sărbătorilor, cel ce slujise în altar le-a mulţumit sătenilor că au fost alături de el şi le-a spus că misiunea lui s-a încheiat. Şi-a dispărut! Nu-l cunoşteau, nu-i ştiau numele! S-au dus să-i mulţumescă înaltului prelat al locului că le-a trimis preot pentru sărbătorile care tocmai se încheiaseră. A rămas uimit de ceea ce povesteau sătenii, căci nu lucrarea lui fusese, ajutorul venise mai de Sus! Întorcându-se la biserică, şi-au adus aminte că în perioada asta avusese loc şi un botez. S-au uitat în certificatul de botez şi au văzut scris în dreptul preotului, Nectarie!

De la biserica veche am coborât, pe aleea din asfalt, şerpuită pe terasele amenajate cu flori superbe, la  biserica- a treia ca mărime din Grecia,  care s-a construit recent şi unde  este şi mormântul sfântului. Ne-am aşezat cu evlavie în jurul lui şi am ascultat acatistul Sf. Nectarie citit de părintele Constantin, completând cu glasurile noastre întru slava lui.

Din pangarul mânăstirii fiecare şi-a cumpărat ce-a crezut de cuviinţă şi cât i-a permis buzunarul. Eu  mi-am cumpărat câteva sticluţe cu mir şi nişte iconiţe.

La întoarcere am trecut şi pe la Mânăstirea Sf. Ecaterina unde, pe lângă multele icoane minunate, am văzut-o şi pe cea a Sf. Spiridon pictat în mărime naturală.

Ne-am întors în Pireu tot cu feribotul. Am ajuns la hotel în jurul orei 21, aşezându-ne direct la masă. Mâncarea a fost delicioasă.

11 mai 2013 (Sâmbătă) După duşul de dimineaţă, am coborât cu bagajele, pentru că cele două nopţi de şedere în Atena trecuseră. Numai că am luat liftul de serviciu şi am ajuns în bucătăria hotelului. Ne-a deschis un lucrător de acolo de-am ajuns direct în sala de mese. Trebuie să mărturisesc că micul dejun, oriunde am fost cazaţi, era din abundenţă de reuşeam să ne facem şi pachet pentru gustarea de peste zi, pentru că nu aveam altă soluţie, traversând de pe o insulă pe alta, tot prin biserici şi mânăstiri umblând. Dar, seara, satisfacţia era pe măsură.

Prima destinaţie de azi este o mânăstire din apropierea localităţii Loutraki. Ca să ajungem acolo, trecem în peninsula Peloponez, care de fapt a devenit insulă după construirea canalului Corint. Acesta leagă Marea Ionică de Marea Egee, ne spune Carmen, care tot timpul are pregătite informaţiile necesare. Are o lungime de 6343 km şi lăţimea variază între 21 şi 25m. În timp ce autocarul parcurge podul peste canal, toată lumea fotografiază sau filmează şi se minunează de această construcţie proiectată încă din antichitate, dar finalizată abia la sfârşitul sec. al-XIX-lea. Culoarul navigabil, flancat de pereţi imenşi de stâncă- cel mai înalt punct fiind situat la o înâlţime de 90 de m deasupra apei, scurtează drumul navelor cu 400 km.

Ne continuăm drumul  pe serpentinele tăiate pe înălţimile din jurul Corintului şi ajungem la Mânăstirea Sf. Patapie, mânăstire ortodoxă, cu obşte de maici, aşezată la doar 14km de localitatea Loutraki, la o înălţime de 700m. Moaştele  Cuviosului Patapie sunt aşezate în una din grotele din incinta mânăstirii. Alături  se află altă grotă în care a vieţuit  şi s-a nevoit sfântul ocrotitor al locului, cunoscut ca unul dintre sfinţii tămăduitori de cancer.

Ne întoarcem la autocar tot pe cele 190 de trepte pe care am urcat ca să ajungem la superba biserică zidită în peretele muntelui, admirând peisajul care ni se oferă.

A doua destinaţie este Mânăstirea Mega Spileo, situată la 10km de oraşul Kalavrita, la o înăţime de 924m. Drumul este abrupt, în serpentine! Noroc că avem profesionişti experimentaţi la volanul autocarului! Ajunşi la mânăstire admirăm arhitectura ce aminteşte de o cetate şi rămânem uimiţi de cele opt etaje lipite de peretele muntelui. Celulele de călugări sunt construite în jurul unei peşteri. Mânăstirea a fost ridicată, iniţial, de doi fraţi: Simeon şi Theodore, în 362 d. Hr., când o fată de cioban a găsit o icoană a Maicii Domnului într-o peşteră. Icoana a fost făcută din ceară şi mastic, şi se crede că Aposolul Luca a pictat-o. Mânăstirea a suferit patru incendii şi de fiecare dată a fost reconstruită. În zilele noastre, în ciuda tuturor acestor daune, Mânăstirea Mega Spileo este o construcţie impunătoare cu o biserică din sec. al 17 lea, care găzduieşte fresce remarcabile, pardoseli de mozaic şi o uşă din bronz. Muzeul amenajat  afişează cruci  sculptate în lemn, manuscrise antice şi sfinte evanghelii. Într-o sală special amenajată privim în tăcere un număr bun de relicve păstrate în condiţii excepţionale. Bineînţeles că pe tot parcursul vizitei, încântaţi de ceea ce vedem, facem poze. Marieta e mai dotată-filmează. Construcţia ce tocmai am vizitat-o îmi aminteşte de castelul Predjama din Slovenia.

Ne continuăm drumul spre oraşul Patra, al treilea oraş ca mărime din Grecia, la 215 km de Atena, unde urmează să vizităm biserica Sf. Andrei. Conform tradiţiei creştine, oraşul a fost  locul martiriului Sf. Apostol Andrei, care a propovăduit învăţătura creştină încredinţată lui direct de Mântuitorul Hristos. Sunt două biserici: biserica cea veche, ridicată pe locul martiriului, şi biserica nouă. Biserica cea nouă, de factură bizantină, este cea mai mare biserică din Balcani, în interiorul ei putând încăpea 5500 de credincioşi. Are o arhitectură impresionantă. Ne-am închinat la capul Sf. Andrei şi am ascultat cu evlavie acatistul sfântului citit de părintele Constantin. Încărcaţi spiritual, am ieşit să admirăm apele Golfului Patra, numai că ne-a fost dat să ne amintim de unde am plecat. Câţiva copii de etnie romă ne-au asaltat cu mâna întinsă, cerşind în limba română. Refuzaţi fiind, chiar au devenit agresivi! Noroc cu părintele care a rezolvat problema.

Ne-am urcat într-un feribot foarte modern, cu destinaţia Kefalonia. Avea mai multe încăperi cu deschideri largi între ele, cu fotolii şi scaune tapiţate; cu bar şi grupuri sociale moderne. Ne-a plăcut! Mai ales că la intrare am avut surpriza să fim întâmpinaţi cu acorduri muzicale ce se revărsau de pe clapele unui pian atinse delicat de o tânără ce ne zâmbea. Deştept  patronul! La interiorul îmbietor al ambarcaţiunii se adăuga priveliştea pe care ne-o oferea Marea Ionică la apusul soarelui. Am ajuns în Insula Kefalonia. Din  port autocarul o ia pe drumul  muntelui, care în prima parte a lui aminteşte de Cheile Bicazului. Şoseaua trece prin satele risipite pe versanţii munţilor, cu case cochete, împodobite cu flori. A patra noapte o petrecem într-un hotel din Argostoli.

Va urma.

Georgeta Tudor, Parohia  Verneşti 2, Buzău

by

Referinţă Bibliografică

Însemnările unui pelerin/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 ianuarie 2023