12 mai 2013 (Duminică) Insula Kefalonia este mai mult din piatră, ca şi celelalte, de altfel, aşezată în partea de sud-vest a Greciei, în Marea Ionică. Hotelul la care am fost cazaţi în oraşul Argostoli, capitala insulei, n-a fost atât de luxos ca cel din Atena, dar am dormit bine. La ora opt am fost în autocar. N-am luat micul dejun ca să putem participa la slujba  de la Sf. Gherasim. Drumul până acolo a fost splendid: în dreapta munte, în stânga, jos, Marea Ionică. Bineînţeles că toată lumea e cu mâna pe aparatul foto, camera video sau, în cel mai rău caz, pe telefonul mobil, şi cu ochii  la priveliştile care se succed o dată cu înaintarea autocarului. Facem un popas, fără să coborâm din maşină, lângă clopotniţa Mânăstirii  cu hramul Adormirea Maicii Domnului care este închisă la momentul acesta, şi Carmen ne dă câteva detalii. Biserica din satul Markopoulos, unde am poposit, este supranumită Biserica cu şerpi-Lagouvarda, datorită fenomenului care se repetă aproape în fiecare an. În perioada 6 -15 august, apar în jurul bisericii, situată pe locul unde a fost o mânăstire distrusă de turci, şerpi blânzi şi calzi, cu lungime de până la un metru. Se pare că ies de sub rocile ce susţin turnul clopotniţei, apoi urcă şi coboară în biserică prin orificiile create special pentru acţionarea clopotelor. Se  urcă pe icoane, se încolăcesc în jurul sfetnicelor, intră în altar şi se aşează pe măna preoţilor care săvârşesc Sfânta liturghie, pe umerii enoriaşilor care-i mângâie crezând în puterile lor vindecătoare. Cu excepţia perioadei de 6-15 august, această specie de şerpi nu este de găsit în insulă. După slujba  săvârşită de Adormirea Maicii Domnului, dispar tot atât de misterios cum au apărut.

Se spune că în anul 1705, când piraţii turci au atacat mânăstirea, măicuţele care se nevoiau acolo, de teama de a nu fi batjocorite de atacatori, s-au rugat  Maicii Domnului să le protejeze. Atunci au apărut şerpii cu cruce pe cap şi pe limbă de s-au speriat atacatorii  care au renunţat la tentativa lor. Singurii ani în care n-au apărut au fost 1940 şi 1953, anii în care s-au întâmplat catastrofe: bombardarea Ciprului şi, respectiv, cutremurul care a distrus Kefalonia în proporţie de 90 la sută.

Ascultăm, ne minunăm şi ne continuăm drumul spre Mânăstirea  Sf. Gherasim. Până ajungem,  Carmen continuă  cu informaţii despre ceea ce vom vizita.

Sf. Gherasim făcea parte din familia de nobili bizantini Notara, bunicul său, Luca Notara, fiind ultimul prim ministru al Imperiului Bizantin. S-a născut în satul Trikkala din Peloponez. De tânăr a fost călugărit, primind Schima Mare în Muntele Athos. În Insula Kefalonia soseşte în anul 1555, după ce stă 12 ani în Ierusalim unde a fost hirotonit diacon apoi preot de patriarhul Gherman, apoi o vreme în Creta şi Zakyntos. După cinci ani de sihăstrie, întemeiază o mânăstire de maici pe care o numeşte „Noul Ierusalim”. După moartea sa, trupul a fost de două ori înhumat şi deshumat intact, ceea ce a şi condus la canonizarea lui  oficială din partea   Bisericii. În ziua de 20 oct. 1581, o dată cu deschiderea mormântului său, sfintele sale moaşte şi veşmintele erau întregi, iar mormântul răspândea o bună mireasmă.  Principalele zile de prăznuire ale mânăstirii sunt 16 aug. ( a murit pe 15 aug.) şi 20 oct., când moaştele sfântului sunt purtate în procesiune. Datorită multor minuni pe care le-a săvârşit, Sf. Gherasim din Kefalonia este cunoscut ca protector şi tămăduitor atât al bolilor psihice cât şi al persoanelor demonizate.

Ajungem la destinaţie. Biserica nouă a Sf. Gherasim este imensă. Ne închinăm la moaştele expuse într-o raclă din sticlă şi argint, apoi ne aşezăm cuminţi pe scaunele din biserică. Mai sunt pelerini români din judeţele Alba şi Braşov. Grecoaica de lângă mine mă întreabă, prin semne, arătând la capetele noastre acoperite, de unde suntem. „ România”, i-am răspuns, şi a înţeles. Aceeaşi nedumerire: ele cu capul descoperit şi noi cu pantaloni! Bine, de data asta, eram toate acoperite cu fuste. În altarul imens,  slujeau vreo 12-15 preoţi, chiar şi unul negru. S-a terminat slujba. Am luat pască- se aseamănă cu cea de la Timişoara. Apoi a fost scoasă racla cu moaştele sfântului în picioare şi s-a format cortegiul pentru procesiune. Imediat, în spatele grupului de preoţi purtători ai moaştelor, s-au aşezat măicuţele care au cântat, în timpul slujbei, în faţa altarului, în partea stângă, cum priveam eu. În dreapta era corul bărbaţilor. În timpul slujbei făceam observaţia, în gând, că aceste măicuţe, grecoaice, credeam eu, seamănă cu ale noastre. Ca să aflu, la întoarcerea cortegiului, că erau măicuţele de la Remetea, jud. Alba, venite şi ele în pelerinaj. Procesiunea s-a întors după ce a ajuns la un platan uriaş, vechi de 500 de ani, pe care l-a sădit sfântul, după cum ne informează ghidul. Ajuns în curtea bisericii noi, cortegiul se opreşte în locul în care Sfântul Gherasim îi binecuvânta şi îi sfătuia pe credincioşi şi pe măicuţe. Tot timpul anului, racla cu sfintele moaşte este păstrată în poziţie orizontală pe o masă, special amenajată în biserica veche. Lume multă pentru a se închina şi a se ruga la racla sfântului! Se auzeau ţipetele unui îndrăcit! Era un bărbat în vârstă pe care îl ţinea o tânără de mână. Te înfiorau răcnetele lui. Înainte de a fi depusă la locul său, racla fusese trecută peste trupul unei femei care stătea culcată la pământ, stăpânită de aceeaşi boală ca cel pe care aveam să-l vedem în biserică. Dar uimirea noastră nu avea să se termine cu aceste scene. La subsolul bisericii vechi, coborîm pe o scară metalică, fixată vertical pe peretele grotei unde s-a nevoit sfântul, într-o încăpere din care  ne vom strecura, printr-o gaură îngustă de 30 pe 30 cm, târându-ne pe burtă, în chilia propriu–zisă. Smerenia care te cuprinde pe tine ca şi creştin, când intri acolo şi nu vezi decât nişte pietre ascuţite, într-un spaţiu atât de îngust, fără o gură de aerisire, e greu de descris! Cum se supuneau aceşti trăitori, ai locurilor străvechi  din Grecia, la nevoinţe trupeşti, e greu de înţeles. Îi întărea Dumnezeu!

De la Sf. Gherasim am plecat încărcaţi spiritual, cu sufletul atât de liniştit, că nici nu mai conştientizam că am mâncat doar  câte un sandviş, din cele care au fost pregătite de cei de la hotelul Argostoli. Suntem sătui prin ascultarea celor dumnezeieşti!

Autocarul parcurge drumul şerpuit pe creste. Iar ne minunăm de ceea ce vedem: munte, mare…privelişte de vis! Ajungem în localitatea Sf. Efimia, unde câţiva dintre noi servesc, într-unul dintre localurile înşirate pe malul mării Ionice, pe partea cu munte a drumului care ne-a adus aici, un peşte, un ceai, o îngheţată… Eu scriu…când termin mă plimb pe malul mării până dau de Mia care a coborât cu câteva fete pe plajă. Ne bălăcim doar cu picioarele în apa limpede… facem poze…Marieta filmează.   Plaja nu are nisip, ci doar pietricele,  mai mari şi mai mici, albe şi colorate.

Ne întoarcem la autocar şi continuăm drumul întortocheat pe munţii insulei. Iarăşi,  apă jos, în stânga, munte în dreapta, alternând după cum se schimbă sensul de mers al autocarului. Rămâi uimit de cum sunt presărate casele pe crestele munţilor.      Trebuie să ajungem   în port ca de acolo să luăm feribotul   de la ora   18:30 spre Lefkada. Pentru că am ajuns cu vreo 40 de minute mai devreme, face fiecare ce vrea. Eu, de pildă, încheg o discuţie cu Geta, medic de familie în Bucureşti. Vorbim despre familie, despre frumuseţile locurilor vizitate. În pelerinajul acesta a venit împreună cu maica Melania de la Mânăstirea Sf. Treime  de lângă Rm. Sărat, care, până la cei 83 de ani ai săi, a fost   în nenumărate pelerinaje la Ierusalim, în Grecia, în Ucraina, iar în acesta nu dă semne de oboseală deloc.

A venit feribotul. Ne urcăm. Nu arată prea bine. Pleacă … Ce se întâmplă? De ce se leagănă în halul acesta? Parcă stă să se răstoarne…începe să-mi fie teamă…cred că nu numai mie!      Veronica îi cere părintelui Constantin să citească acatistul Sf. Spiridon… Ascultăm şi cântăm când ne vine rândul. O  mai  fi mult până la destinaţie? Mai citeşte părintele şi pe cel al Sf. Gherasim. Grecii de pe vapor ne privesc cu interes în timp ce cântăm. S-a potolit marea. Ambarcaţiunea nu se mai clatină atât de rău. Carmen spune că Marea Ionică n-a fost niciodată atât de agitată…parcă ceva nu i-ar fi plăcut pe vaporul nostru.

În sfârşit, am ajuns în portul Vasiliki din Lefkada. Ne urcăm în autocar şi, în goana cailor putere, traversăm insula, trecând şi printr-un tunel submarin-aşa mai scurtăm din drum, după cum ne spune Carmen, şi ajungem în ultimul moment în Igumeniţa să ne îmbarcăm pe feribotul de la ora 22:30. Asta da ambarcaţiune! Mare, luxoasă! Este o noapte minunată…toţi s-au aşezat  confortabil şi discută pe diferite teme, în grupuri mici. Numai Mia, ca de obicei, admiră marea de pe platforma feribotului, molipsind-o şi pe Veronica care, revenind printre noi, ne îndeamnă să le urmăm exemplul… Stau de vorbă cu Florenţa, medic ginecolog. Simţim nevoia să ne confesăm una alteia…aşa aflu că suntem singure amândouă: eu, prin hotărârea Instanţei Divine, ea, prin hotărâre judecătorească terestră. Descoperim că avem şi o cunoştinţă comună, dar, în pelerinajul acesta, avem comun  dorinţa de a-L descoperi pe Dumnezeu în tot ce vizităm!

Ajungem în insula Corfu, în capitala Corfu Town  (Kerkyra) după miezul nopţii. Suntem cazaţi bine şi mâncarea este bună. A fost o zi extraordinară!

13 mai 2013 (Luni) Insula Corfu se află în nordul Mării Ionice, mai aproape de Albania- la numai 2 km distanţă, decât de Grecia. Am fost cazaţi la hotelul Fiori unde, dimineaţa, Carmen ni l-a prezentat pe soţul ei, preot  aici, în capitala insulei, care ne va fi ghid pe durata zilei de astăzi. Prezenţa acestui bărbat masiv, cu barbă sură,  privire blândă şi voce plăcută, cam la 55-58 de ani, îmi întăreşte convingerea că am cunoscut o parte din frumoasa familie de români stabilită în Kerkyra, după revoluţie: părinţii şi unul din copii, Mihai. După micul dejun, destul de bogat să ne putem lua şi pachetul pentru drum, ne-am reluat locul în autocar şi-am pornit pe străzile oraşului care ni se dezvăluie ca o sinteză de stiluri de arhitectură veche. Între bisericile vizitate întâlnim livezi de măslini, şi ne informează ghidul că la una din mânăstiri  vom putea cumpăra ulei preparat chiar de măicuţele locului. Tincuţa-florăreasa, care a stat tot timpul excursiei pe un scaun pe diagonală cu mine, cu un rând în faţa mea, şi ne-a amuzat cu felul ei de-a povesti întâmplări din propria-i viaţă, e cam sceptică în ceea ce priveşte provenienţa uleiului pe care-l cumpărăm. La biserica Sf. Dumitru, unde am fost primite ca şi la alte mânăstiri de maici cu rahat proaspăt şi suc, mai toată lumea a cumpărat săpun cu mireasmă de diferite flori, mai căutat a fost cel  de trandafiri, şi ulei de măsline în sticle mai mici şi mai mari. Aici Tincuţa a făcut păcatul să cerceteze presa de stors măslinele pentru obţinerea uleiului şi i s-a părut uscată! Dar ce contează? Noi eram impresionaţi de frumuseţea locului, de smerenia acestor măicuţe care întreţineau atît de bine lăcaşul de cult!  La Mânăstirea Paleokastritsa, unde maica stareţă ne-a scos moaştele ( mâna) Sf. Cuv. Paraskevi, cei doi preoţi din grup şi-au unit glasurile într-o frumoasă rugăciune la uşa altarului micii biserici, şi toată lumea se simţea bine. Mie aşa îmi place să cred.

Punctul cel mai important din   cele vizitate azi a fost Biserica Sf. Spiridon. Ascultăm informaţiile care ni se dau de către ghid despre sfântul  la ale cărui moaşte urmează să ne închinăm.

Sf. Spiridon s-a născut în jurul anului 270 în Aski( Cipru) şi a fost păstor de oi. După moartea soţiei, alege să ducă o viaţă ascetică. Ajunge episcopul Trimitundei. Participă la primul sinod ecumenic, la Niceea, din anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie, care susţinea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci un om cu puteri supranaturale. Sf. Spiridon era atât de convingător când vorbea de Sfânta Treime, încât mulţi s-au convertit la creştinism.  Este cunoscută minunea făcută cu cărămida pentru a-i descoperi unui filosof  unitatea şi diversitatea din Sf. Treime. În timp ce făcea semnul Sfintei Cruci, invocând Sf. Treime, în mâna stângă ţinea o cărămidă.  După ce a făcut semnul Sfintei Cruci, focul s-a ridicat din cărămidă, apa a căzut pe pământ, iar pământul a rămas în mâna lui. Astfel, prin cele trei elemente distincte: foc, apă şi pământ, a descoperit diversitatea, iar prin totul unitar-cărămida, a descoperit unitatea. Plecând de la această minune, Sf. Spiridon este considerat ocrotitorul olarilor.  Sfântul a trecut la cele veşnice în anul 348 d. Hr, la vârsta de 78 de ani. Moaştele sale, după ce au fost descoperite, au avut mai multe locaţii până au ajuns în Corfu.

Construită în anul 1589, Catedrala Sf. Spiridon, unde se păstrează cu mare evlavie moaştele,  este cea mai renumită din insula Corfu. Intrăm smeriţi în biserică, ne închinăm la icoane şi la racla sfântului, păstrată într-un spaţiu special amenajat. Până vine un preot al locului să ne deschidă racla, părintele Constantin împreună cu părintele-ghid cântă acatistul Sfântului Spiridon. Toţi ascultăm cu evlavie şi suntem pătrunşi de momentul acesta. Parcă fiecare s-a detaşat de restul grupului, chiar dacă prin prezenţa fizică suntem alături, şi e doar cu sfântul şi rugăciunea sa. Când racla e deschisă, trecem din nou, în mare linişte, să ne închinăm. Se spune că în fiecare an, papucii sfântului sunt schimbaţi, ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos în întrega lume, de aici şi denumirea de sfântul călător. Din mărturiile unor clerici  reiese că, pentru perioade scurte de timp, trupul sfântului nu mai este prezent în raclă, iar atunci când revine este cald şi prăfuit. Datorită  minunilor săvârşite, Sf. Spiridon este cinstit  şi ca ocrotitorul celor bolnavi, motiv pentru care multe spitale îi poartă numele.

De la biserica Sf. Spiridon am coborât pe nişte străduţe înguste, cu tarabe şi magazine încărcate cu tot felul de articole de vânzare, la biserica Sf. Teodora.  Ghidul ne explică despre viaţa sfintei care ca soţie a împăratului Teofil Iconoclastul, după moartea acestuia, a guvernat ţara cu înţelepciune, vreme de 15 ani , deoarece fiul lor, Mihail, era minor. A convocat un sinod în care iconoclaştii au fost anatemizaţi, iar  venerarea icoanelor recunoscută în cultul Bisericii. Ne-am închinat la icoane şi la moaştele Sfintei Teodora, şi-a cumpărat fiecare câte-o mică amintire, şi-am plecat cu autocarul în portul de unde urma să luăm feribotul spre Grecia continentală. Aici ne-am despărţit de familia Voicescu –Carmen şi soţul ei, şi ne-am îmbarcat pe ultimul feribot din acest pelerinaj.

Scriu…Am momentul de răgaz cât călătorim cu feribotul de la Corfu la Igumeniţa. În jurul meu s-au format grupuri de pelerini care discută. Alături de mine, părintele Constantin explică ceva celor din jurul lui: Geta- doctoriţa, măcuţa Melania, Emilia- mama Lidiei care lucrează la Biblioteca Jud. V. Voiculescu din Buzău, ea mi-a spus că-l cunoaşte pe primul primar de la Verneşti de după revoluţie. Constat că de-aş fi avut timp să discut cu fiecare din grup, am fi găsit puncte comune care ne-ar fi permis să dezvoltăm discuţia. Îmi place să-i privesc pe cei din jurul meu. Privesc o tânără prinsă în lectura unei cărţi de rugăcini pe o canapea în apropierea grupului din jurul părintelui; pe o altă canapea îşi odihneşte picioarele obosite  Sanda, fosta educatoare de la Gălbinaşi, care, la cei 81 de ani  şi jumătate-aflasem dintr-o discuţie anterioară vârsta, nu s-a lăsat mai prejos de cei tineri. Tot privindu-i  pe cei cu care călătoresc şi admirând, căt îmi permite întunericul nopţii, marea care ne poartă pe valurile ei liniştite, de data aceasta, nici n-am băgat de seamă că am ajuns în Igumeniţa. Ne urcăm în autocar şi pornim spre Kalambaka.

14 mai 2013 (Marţi) Aseară, am ajuns târziu în Kalambaka, după ora 22, pentru că autocarul a străbătut lungul drum dintre portul Igumeniţa şi ultima destinaţie cam în două ore. Am remarcat, pe tot parcursul  traseului, cu cât profesionalism ne-au condus cei doi şoferi, prin rotaţie, aşa încât ne-am simţit în siguranţă pe toată durata pelerinajului. Iar Veronica era tot timpul când în faţă, când în spatele autocarului, să fie sigură că toată lumea e bine.

Cred că hotelul unde am fost cazaţi în ultima noapte pe tărâmul grecesc a fost cel mai modern dintre toate. Din stradă până la spaţiul unde am servit cina, era totul minunat: figurinele luminate discret în şanţul protejat în stradă până  la intrare, de la recepţie statuile, tablourile de pe pereţi, canapelele, fotoliile tapiţate…Foarte frumos! Şi mâncarea bună: o plăcintă cu brânză şi paste cu carne de porc în suc propriu şi salată verde. Am dormit şi de data asta ca un prunc după duşul fierbinte. Dimineaţa am luat micul dejun la aceleaşi mese.  Autoservire şi de data asta…aşa că ne-am luat provizii şi pentru drum, mai ales că Mihai, care încheie ca ghid pelerinajul nostru, ne-a spus că avem o zi încărcată. Urma să vizităm Meteora şi să ne întoarcem şi-n România.

Kalambaka, oraşul în care am fost găzduiţi în ultima noapte, se află în marginea de vest a câmpului thesalian unde încep primele ridicături ale şirului muntos Pindu, sub uriaşele stânci ale Meteorei. Este un oraş vechi, ridicat încă î.Hr . Având diferite denumiri, distrus de romani, reconstruit, ocupat de turci, ajunge în zilele noastre la o stare înfloritoare, când e vizitat de toţi cei care vin să se minuneze de stâncile verticale şi grozav de înalte. Meteora este la 5km de Kalambaka, şi drumul stăbătut cu autocarul ni se pare de poveste. Ce ne-am minunat până acum de ceea ce am văzut, dar ce ne minunăm acum! Un loc misterios, o strălucită cetate mânăstirească fixată pe uriaşe stânci abrupte care îţi dă un sentiment ciudat, dintre cele mai paradoxale din toată lumea, un amestec de teamă şi admiraţie. Un calm pustnic însoţeşte de secole stâncile gri, cu cuiburi de vulturi, pe vârfurile înalte până la cer, pe care se întroneză mari mânăstiri, modeste bisericuţe şi vechi schituri, acum părăsite. Această cetate mânăstirească  construită într-un peisaj pietros impunător este unică în lume şi acest fenomen geologic a constituit întotdeauna subiectul de cercetare a numeroşi geologi autohtoni şi străini.  Formaţiunea de stânci a luat naştere datorită unui con în formă de deltă constituit din pietre de râu şi nămol, care se vărsau în vechiul lac tessalic. După separaţia geologică a masivilor muntoşi ai Olimpului şi ai Ossei, apele lacului au găsit ieşire la Marea Egee prin Valea Tembi. Atunci, acest masiv în formă de deltă s-a scindat în pietre şi stânci uriaşe compacte cu înălţimi până la 400m.

Meteora este în totalitate pământ sfânt, loc sfânt şi păzit de Dumnezeu, pentru că aici s-a sfinţit fiecare stâncă, fiecare peşteră, fiecare piatră, pentru că aici o mulţime de cuvioşi ascetici şi martiri s-au rugat şi s-au îndumnezeit pe stâncile şi văile acestui loc. Pentru mărturia ei creştină, istorică, arhitectonică, artistică şi geografică, Meteora este recunoscută de UNESCO şi de alte organizaţii internaţionale. Păcat că din cele şase mânăstiri ale Meteorei , care mai funcţionează astăzi, nu vom putea vizita decât două!

Pe drumul şerpuit până la Mânăstirea Russanu privim din autocar uriaşele stânci singuratice unde şi-au găsit liniştea sufletească, trăind în copleşitoare lipsuri, oameni în zdrenţe, sihaştri, primii care au renunţat definitiv la cele lumeşti.   Ochiul nu reuşeşte să cuprindă tot ce se desfăşoară în faţa lui, aparatele de fotografiat şi de filmat imortalizează cât le permite obiectivul, mintea încearcă să înţeleagă cum au reuşit oamenii să construiască pe acele creste aceste superbe  mânăstiri.  Ajungem la poalele stâncii în vârful căreia stă înfiptă Mânăstirea Russanu şi ne înşirăm pe treptele săpate în stâncă în urcuşul către lăcaşul de cult. Aici ne întâmpină o măicuţă româncă care ne invită să vizităm clădirea cu trei etaje în care funcţionează mânăstirea de călugăriţe.  Pe etajul din mijloc se află biserica Metamorfosis

( Schimbarea la faţă ), precum şi chiliile renovate iar la etajul de desupra există camere spaţioase pentru vizitatori. Biserica Metamorfosis, cu Altarul orientat spre nord este concepută cu două coloane, în formă de cruce, cu cupolă şi intrare, ne explică măicuţa în timp ce intrăm în lăcaş. Biserica nu e mare, e chiar mică comparativ cu ce-am vizitat până acum, probabil destul de încăpătoare pentru măicuţele care se nevoiesc aici şi participă la Sfânta Liturghie. Mă impresionează tinereţea acestor măicuţe care au jurat credinţă lui Hristos şi nu cunosc altă viaţă decât asta în rugăciune şi post.    Constat, ca la toate mânăstirile,  o curăţenie desăvârşită şi flori frumoase la această înălţime. Măicuţa continuă să ne explice. Frescele murale din interiorul bisericii datează din 1560, când era Egumen Arsenie, şi sunt făcute fără a fi semnate. Toate sunt bine păstrate, chiar după atâtea secole, ca şi faţada Altarului care e din lemn sculptat şi aurit. În dreapta se văd două valoroase fresce murale ale Sfintei Varvara iar pe cupolă e înfăţişat Atotputernicul. In continuare sunt zugravite Invierea si schimbarea la faţă a lui Hristos, mai jos sfinţii ostaşi iar in partea sudică se desluşesc diverse imagini din Adormirea Maicii Domnului inconjurată de Arhanghelii Mihail şi Gavril. Ascultăm în tăcere explicaţiile măicuţei încercând să decoperim scenele descrise pe care nu avem voie să le fotografiem din cauza posibilei deteriorări a picturilor supuse luminii blitzurilor. Lângă intrarea ce duce spre centrul bisericii există   „ Pregătirea întronării”, o imagine cu mulţime de oameni, îngeri şi muritori de rând şi un râu în flăcări- iar mai jos sunt scoşi în evidenţă trei îngeri. Unul ţine răbojul pe care sunt însemnate faptele sufletului aflat în faţa judecăţii, al doilea, balanţa cu care ele sunt cântărite,  iar al treilea îndepărtează, cu tridentul, pe diavolul care încearcă să ducă cu el pe lumea cealaltă sufletul ajus la judecată. Ar trebui să medităm mult asupra acestor scene ţinând cont că şi sufletul nostru urmează, mai devreme  sau mai târziu, să dea socoteală la Judecata de apoi! Când ieşim din biserică descoperim o măicuţă care creiona meticulos pe pietre, mai mici sau mai mari, peisaje din zona în care ne aflăm, îndeletnicirea asta ajutându-le să adauge câţiva bănuţi la bugetul mânăstirii. La plecare am fost serviţi, ca la toate mânăstirile de maici, cu rahat proaspăt şi suc. Coborând treptele săpate în stâncă, ne-am minunat iarăşi de înălţimea la care este cocoţată Mânăstirea  Russanu, mai ales ca autocarul se vedea mic la poalele stâncii.

La Mânăstirea Varlaamu se ajunge mai uşor, pentru că autocarul poate urca până aproape de ea. Asta are obşte de calugări. Mulţi vizitatori s-au nimerit o dată cu noi!   Urcăm scările cioplite în piatră- aveam să aflăm, de la călugărul pe care Mihai  l-a abordat pentru explicaţiile pe care le traduce, că cele 129 de trepte au înlocuit în 1922  scările mari de sfoară şi plasa, acestea, la vremea lor înlocuiseră schelele succesive, sprijinite pe grinzi înfipte în găurile dintre stânci. Până ajungem în interiorul mânăstirii, privim de la înălţimea stâncii de 373m împrejurimile, şi iar ne minunăm, facem poze individual şi în grup, ne dăm cu părerea.

Primul care a ajuns pe stânca aceasta a fost pustnicul Varlaam, care a construit, în jurul anului 1350, o bisericuţă cu hramul Sfinţilor Trei Ierarhi şi câteva chilii. Mânăstirea Varlaamu, în forma cunoscută astăzi, a fost ctitorită după aproape 200 de ani, pe la 1517-1518, când s-au stabilit aici cuvioşii părinţi Teofan şi Nectarie care reclădesc Biserica  Sfinţii Trei Ierarhi  pe ruinile vechilor ziduri şi, mai târziu,  construiesc o Biserică a Tuturor Sfinţilor şi Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica cu hramul Tuturor Sfinţilor a fost înălţată în 20 de zile cu materiale de construcţie ridicate pe stânca meteorică în 22 de ani cu plasa, plasă care se mai foloseşte şi astăzi pentru transportul alimentelor şi al materialelor necesare întreţinerii sfântului lăcaş. Din punct de vedere arhitectural, biserica se aseamănă cu mânăstirile de pe Muntele Athos. Tradiţia consemnează faptul că părintele Teofan, ctitorul, fiind de zece luni bolnav, când a fost înştiinţat că s-au terminat lucrările, s-a ridicat din patul de suferinţă ajutat de un toiag şi, când a văzut biserica terminată, a înălţat mâinile slăvindu-L pe Dumnezeu şi mulţumind Tuturor Sfinţilor. Apoi, după cum menţionează placa ctitorului, i-a binecuvântat pe fraţii călugări, pe constructori, pe pietrari şi tâmplari, după care s-a întors cu bucurie în chilia lui şi s-a mutat la viaţa cea veşnică.

Timpul nu ne permite să vizităm tot complexul monahal, dar Mihai-ghidul ne conduce spre încăperea unde se află un butoi imens, de 13.000 litri, din lemn, în care călugării strâgeau apa de ploaie, şi  în  turnul unde descoperim o uriaşă  „vârtelniţă” cu ajutorul căreia se ridica  plasa cu călugări sau materiale, plasă pe care o admirasem, seara, într-un tablou expus pe peretele hotelului Kosta Famissi din Kalambaka.  Din pangarul mânăstirii cumpără fiecare cam ce îi mai permite bugetul personal alocat acestui pelerinaj, în ultima zi în care ne mai aflăm pe teritoriul Greciei.  Coborâm la poalele Meteorei, în drum spre Kalambaka, şi oprim la magazinul de icoane şi alte produse specifice unde găsim o româncă  stabilită aici, în urma căsătoriei ei cu un grec, care ne dă explicaţii despre cele mai valoroase icoane, despre modul de achiziţionare a acestora, despre oportunităţile oferite de magazin.

Autocarul se aşterne din nou la drum lung. Ne întoarcem acasă.  Mai aproape de Tesalonic ne luăm rămas bun de la Mihai şi ne urmăm drumul spre Bulgaria pe care o vom tranzita pe timpul nopţii. Ca nu cumva să-l fure somnul pe şoferul în mâinile căruia stă siguranţa noastră, Veronica animă atmosfera: invită la microfon pe cei care vor să-şi spună impresiile despre pelerinaj, pe cei care au talent să cânte, să spună istorioare. E drept că tot timpul cât am circulat cu autocarul în cele şapte zile, ori am ascultat  acatistul vreunui sfânt, ori am cântat cântece religioase, sau am ascultat muzică grecească. De data asta sparge gheaţa Florenţa care povesteşte, la microfon, cum l-a  „ cunoscut” pe Sf. Nectarie. Era în sala de operaţie şi nu mai avea putere să se concentreze asupra tinerei despre care toţi spuneau că nu mai are şanse de supravieţuire. Ridicându-şi  privirea spre uşă, i-a apărut chipul sfântului, ocrotitorul bolnavilor de cancer, care i-a dat imboldul de a continua. A  fost profund impresionată de momentul acesta al trăirii ei spirituale, şi chiar am văzut-o cu câtă smerenie se închina la icoanele la care ajungeam. De fapt toţi membrii grupului au avut această stare de evlavie în toate bisericile şi mânăstirile vizitate.

Ce glas frumos are Mihaela secondată de alte tinere! Dar Mia-învătătoarea care ne cântă Psalmul 50! Şi Atena ne cântă o frumoasă priceasnă, cea a Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului, pe care eu o mai ascultasem la o lansare de carte a Maicii Lucia, la Biblioteca Judeţeană „ Vasile Voiculesu” din Buzău. Atunci aflasem că versurile le scrie singură, noaptea târziu, când, după o zi de muncă fizică, se linişteşte în casă şi muza nu-i dă pace. Dumnezeu a lăsat oameni talentaţi în jurul nostru, dar noi, unii, vedem numai partea rea a lucrurilor. Cântăm „Mulţi ani trăiască” părintelui Constantin, se apropie 21 mai, şi măicuţei Melania pentru frumoasa vârstă de 83 de ani. Oameni minunaţi, care îşi unesc glasurile într-o frumoasă cântare bisericească. Trecem graniţa pe la Giurgiu, în miez de noapte, ajungem la Bucureşti unde coboară părintele şi Geta –doctoriţa, şi dimineaţa ajungem în Buzău. S-a terminat pelerinajul. A fost minunat! Mulţumesc, Doamne!

Sfârşit.

Georgeta Tudor, Verneşti, Buzău

August 2013

by

Referinţă Bibliografică

Însemnările unui pelerin ( partea a doua)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 ianuarie 2023