Istoria noastră, românească dar și cea universală însă scrisă de noi din 1948 încoace, e un vapor lansat la apă cu trei sticle, una cu vin de struguri îmbrumați, una cu pălincă de prună zbârcită și una cu nimic. Odiseea vaporului acestuia a fost  întocmită, se întocmeșe și se va mai întocmi, de la Mihail Roller, la Vladimir Tismăneanu, cu adăogiri fariseico-filozofice din partea bătrânului peregrin istoric între feblețea Anei Pauker și protestele din Piața Victoriei, Mihai Șora. Cameleonul, drept pavilion a identificat acest vapor,  pe ape și în porturi temporale, ca pur românesc și de negustoreală încă și mai românească. A navigat prin sfârșiturile unui secol și unui mileniu precum și prin începuturile altui secol și altui mileniu, a licărit în ochii monștrilor din ape și piraților de peste tot, a fost avântat în lupte cu ei, la biruință ori la înfrângere, a plutit în derivă sau a traversat apele cu bravură, a ajuns prin porturi făloase ori a acostat pe la cherhanale în care mișună puzderia lumii maritime, a fost scos la mezat, în cele din urmă, și nu se mai știe acum dacă a ajuns în muzeu, într-un morman de fier vechi, ori lavă incandescentă într-o oțelărie…! Aceasta ne e istoria: un vapor cu bravi căpitani, cu șireți căpitani, cu lași căpitani, cu excroci căpitani, cu trădători căpitani, ori lăsată de izbeliște în voia valurilor în spume…!

Ajungem să fim, dacă nu ne cunoaștem propria istorie, oameni care înnoptează în propria minte…! Cine să fie vinovați pentru aceasta?! De la vârsta când candidăm la umanitate, până terminăm școala – fiecare câtă, cum și de care școală face: unii atât cât e nevoie, alții până dă pe dinafară, unii după aptitudini, alții din întâmplare, unii cinstit, alții cu bani mânăriți – sunt de vină părinții și profesorii…, după aceea vina e a noastră…!

Noi trăim din 1989 încoace în altă și aceeași lume, din care profesorii care ne-au învățat corect sau fals istoria mai fac sau nu mai fac parte. Dar cauza pentru care mințile unora continuă să orbecăie într-o lume oarbă, ca și șansa de a ne fi ieșit mințile la promenadă sub razele de soare ale adevărului sunt ei, profesorii, unii și ceilalți…!

Am fost lămpașe de miner, am fost stele sub pământ (ce frumos contemplează poeții), nu eram de vină pentru toate, eram ținuți acolo de câinii de urmă ai regimului căruia nu am ales noi să îi fim contemporani. Eram în lanțuri de ocnași ai propriei libertăți, ni se dădea porția de întuneric de când ne trezeam în brațele frigului și până ne lua somnul în frisoanele lui.. Dar, să ne sculăm odată și odată, fie și la strigarea lui Andrei Mureșanu, pe care cei plecați la drum cu vuietul muzicii proletare au auzit-o după un veac și jumătate, au făcut-o însemn național, ca pe unul și același steag găurit și cârpit la loc, ca să avem și noi, în rând cu lumea europeană răsăriteană, imn nou și steag nou…! Avem, totuși avem…! Cum,necum, avem…! De-am avea, însă, imnul după care ni s-a pus pumnul în gură și steagul care ni s-a smuls din mână de către haita moscovito-securisto-comunistă…, aceasta ar încheia ce nu am început: revoluția, revoluția reală…!

La Buhuși, generația ultimelor trei deceni ale veacului ieșit din timp a primit rația de istorie la comun, în cea mai mare parte de la profesorul Toader Roșca, slujitor la catedră și dansator în hora politică, dascăl de școală și lector de partid, director de liceu și auxiliar de primărie, care nu mai este printre noi, dar, cu lumini și umbre îi lunecă neîncetat fantoma din memorie, dacă nu prin liceul ce nu e azi decât o coconetă cu straie peste straie însă carne zbârcită și oase bolnave pe dinăuntru, pe bulevardul de sus al orașului, într-un du-te, vino zilnic. Și umbra-i transgresată în fantomă ipotetică lunecă așa cum mergea el: drept ca un catarg pe rotile, pedant ca ștabii confecționați la „Ștefan Gheorghiu”, la costum și cravată ca țiganii în iarmaroc, știut fiind că țigan fără cravată și rață înecată nu sunt, cu mâinile la spate ca cei care au terminat banii…!

A fost un profesor de istorie, a fost și oțărât diversionist, cu vorba de colo, colo, scăpată printre dinți de cel zăbăuc la pahar ori irascibil pe bună dreptate la taifas și înjghebată în dosar la securitate. Dar a fost un profesor de istorie al vremurilor noastre de atunci. A predat și bun și rău. Diferențele dintre ce a predat el și ce se predă acum sunt că atunci era interzis adevărul, iar acum nu se cunoaște.

Toader Roșca nu e drept de spus că ar fi fost vreo haimana politică ori vreun gură-cască al orașului. În niciun caz! Cine a învățat carte pe atunci, a învățat și de la el, printre serpentinele vadului curgător și cheile în care acostau la încărcare și descărcare vești, dezbateri, bancuri, revolte cu perdele…!

Era şi lector Toader Roșca, la învăţământul de partid (e drept, mai erau şi alţii, care, după 1989 s-au aruncat iute în altă barcă, prezentându-se vehement azi drept anticomunişti…, ei tare dibaci s-au mai învârtit ca să le fie bine în viață…!). Dar se pune întrebarea dacă nu este mai vrednic de cinste profesorul Roşca pentru că nu s-a dezis niciodată de propria-i decadenţă profesională, decât cei care, după ce că au predat dogmatică marxist-leninist-ceauşist-securistă, defilează acum ca repere de morală la cea mai perfidă clasă de impostură! Pentru unii stabilitatea e cădere, pentru alţii versalitatea e meteahnă şi avansare.

Funcţia de director, pe care o obţinea cineva după cât de solid se înşuruba în mecanismele comunismului, părea nestrămutabilă pentru profesorul Roşca şi n-a avut parcursuri, ci o dragoste continuă de şefie pe viaţă. Nici un elev n-ar fi călcat cu dreptul pe porţile liceului dacă n-ar fi avut de gând să fie smirnă la orele de istorie cu profesorul Toader Roşca.

S-au scurs anii, iar azi, foştii elevi ai săi observă că ideile contemporane intră într-o imparţialitate absolută în raport cu lecţiile sale – erau puţini profesorii care predau aspecte ale istoriei secrete pe atunci, întrucâtva izolate şi restrânse în contexte… spusele lor erau întrepătrunse cu scântei pentru cei deştepţi, doar pentru ei, pentru ceilalţi, dacă li s-ar fi şi incendiat capul, tot nescăpărată le rămânea mintea. Câţi profesori de istorie, de atunci, pot triumfa azi că au transformat în gânditori pe elevi, când de fapt i-au modelat într-o avangardă a comunismului doctrinar cu forţa, generaţii după generaţii?!

De aceea învăţăm azi greoi şi strâmb democraţia, şi aproape deloc nu exersăm dezvăţarea de totalitarism. De cine să ne mai ferim acum când prin toate crăpăturile puterilor se strecoară trădătorii de cândva transfigurați în trădătorii de azi care au stat şi stau cu arma la picior când deschidem gura?! Dacă vedem pe capul nostru pe cei care ne-au învăţat istorie izbutim, oare, să ne dăm seama că adevărul nu e nici azi adevărul nostru, că adevărul nostru e condamnat de adevărul lor, iar adevărul lor e un glonţ pe la ureche? Unde-i deşteptăciunea vremii, cum să roiască în jurul nostru cei ce-şi asigură binele personal pe şterpelire, libertatea pe denunţuri, voiajări ideologice pe rute partidice şi modelarea tuturor adevărurilor începând cu cele istorice pe reputaţie obscură?! Trăim într-o zisă libertate! Cu ce este ea mai binefăcătoare pentru noi, dacă învăţământul românesc nu s-a debarasat de matriţele manualelor vechi de istorie?

Profesorul Toader Roşca, după ce şi-a gustat din plin roadele muncii, beneficiind de o pensie nu mai mică, nu mai mare decât a oricăruia dintre dascălii care au slujit mai mult ori mai puţin performant, mai mult ori mai puţin util, mai mult ori mai puţin onest, a părăsit lumea cu ştiinţa şi înţelegerea lui despre ea cu tot, pentru o lume fără istorie. A trăit în apropierea bogăţiei de informaţii, cele mai multe alterate, şi a nelimitatei libertăţi personale, de cele mai multe ori cu viclenii şi capcane, dar după el se va întoarce cineva în calendarul istoriei, de la 1947 încoace, ca să mai fie predată încă o dată, şi altfel?!

Câte ştia şi câte nu ştia profesorul Roşca? În mod cert n-a predat copiilor ce ştia, dacă ştia, ci, necârtit, ce era presat să predea. Însă de ce sunt şi azi destule lacune în predarea istoriei?! Fie nu se ştie, fie neamul românesc încă nu s-a învăţat minte nici după ce a trecut prin infern…! E de groază ce şi cât ştiu unii tineri din stoarsa istorie a noastră, iar unii dintre profesorii de azi sunt mai de compătimit decât cei de altădată, pentru că au preluat minciuna, trădarea şi prostia, fără o fărâmă din spiritul istoriei ce trebuia proiectat inteligent în conştiinţa şcolarilor – cu toate acestea, înainte, de pe băncile şcolii ieşeau patrioţi, azi mint că ar fi patrioţi cei care au capital în bănci… şi-n creier debite…!

Să nu-l uităm pe profesorul Toader Roșca, nici pe cei care au fost ca el, niciodată. Avem a lua de la ei ce a fost bun, căci au fost multe bune, iar ce a fost rău ne este la fel de folositor prin limpezimea și importanța aflării – aceasta itinerează voința către îndreptare…! Este dăunător să aruncăm ce credem că e inactual, până nu desfacem de acolo învățătura de minte. Numai așa rămânem din lecția istoriei cu înțelegerea a ceea ce se face și a ceea ce nu se face. Nu este decadent să rămânem ancorați în ce oglinește ca pildă trecutul, e un cosmopolitism vicios să ne aruncăm violent în lupte verbale degenerate uneori în violențe în masă pe baza a ce ni se pare că știm, fără să avem habar, unii mai înfierbântați căzând de acord să dărâmăm și schimbăm tot.

A construi altceva e mai la îndemână, dar a reconstrui e și necesar și centralizat pe inteligență, știință, patriotism, luciditate, curățenie și sănătate morală.

Cine a învățat istoria cu profesorul Toader Roșca are din ce culege binele ca fundament și răul pentru prevenire…!

Aurel V. ZGHERAN

          Foto:

Pro f. Toader Roșca a fost la trena politicii românești? Parcă ce, acum nu se mai întâmplă?!;

          Au fost cândva muncitorii de la Fabrica de postav din Buhuși. Fabrica le-a dat pâinea trupului și sufletului. A rămas la locul ei până în 1989… Au trecut pe aici ceilalți și nu a mai rămas nimic…!

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather