Eugen Serea
Agora ARTELOR
Sfera

Din Sfera mea (opacă, translucidă?)
Atent ca nu cumva să mă ucidă,
Tăia Cuțitul de Obsidian
O paralelă, un meridian,
Iar ele se-așezau în cer, cuminți,
Ca lacrimile ultimilor sfinți.

Tremurătoare, Sfera, ca o apă,
Plutea, de la pământ, așa, de-o șchioapă,
Nu-ntrezăreai nimic în ea (vă jur!)
De parcă era toată din mercur,
Degeaba încercai să o cuprinzi,
Spre alți doi inși când brațele întinzi.

În nopți cu Lună plină la fereastră,
Din argintie, devenea albastră,
Creștea, nedeslușit, un zumzet straniu,
În ea sau împrejur, în propriul craniu
Și cetina foșnea de întrebări,
Și astre licăreau în depărtări.

Iar Sfera, ca o magică oglindă,
De visul meu naiv sta să se prindă,
Își desfăcea, sublimă orhidee,
Petalele în formă de idee,
Amirosind ca serile din Rai
Când Adamah vorbea cu Adonai.

Se perindau pe ea străvechi mistere,
Enigmele de dincolo de ere
Ieșeau la suprafață, spre uimirea
Copilului, ce se pierdea cu firea
Și nu-ndrăznea s-atingă vălul fin,
Hotar între făptură și Divin.

Cândva (îmi amintesc, dar vag, prin ceață,
Era spre seară sau spre dimineață)
Am inspirat adânc, închis-am ochii,
N-am așteptat ca Ragnarok pe Loki,
Ci am pășit, cu teamă și durut,
În Infinit lichid, necunoscut.

Acolo, pretutindeni, doar Lumină…
Ființa-ngenunchează și se-nchină,
Se-aud cum cântă imnuri Serafimii,
Și te privesc, extatic, Heruvimii
Și Tronuri tac, învârt un paloș greu,
Vâlvâitor, cu Foc din Dumnezeu…

Cât a durat? Secunde? Veșnicie?
Cât ispitește-un demon la chindie?
Cât urcă două cobre pe Sushumna?
Cât dacii liberi cioburi fac Columna?
Cât să demaști, sub strat de chinoroz,
Secretul Vrăjitorului din Oz?

Eram ușor ca puful care zboară
Din păpădii în pietrele de moară,
Senin cum numai pruncii știu să vadă
Un cer ce naște ploaie sau zăpadă
Și-n liniștea de început de Veac,
Singurătății îi aflasem leac.

Când am ieșit, eram din altă Lume,
Uitasem de aveam sau nu un nume
Și nu-mi păsa de lucruri efemere,
Dar mă durea a tuturor Cădere,
Vedeam adânc de simț, abis de gând,
Iar oamenii, ca pe copaci umblând.

Și Sfera mea, încet, în scurtă vreme,
Topindu-se, biet ou de monotreme,
În aerul curat și străveziu,
A dispărut… Dar unde, cum? Nu știu…
Eu am rămas nostalgic după ea…
Hei, poate că în cer ne-om revedea!

Dar pân-atunci am să-mi aduc aminte
De globul nerostitelor cuvinte,
Am să le pun, pe rând, în câte-un vers,
Creând, ici colo, câte-un Univers,
Că vine timpul tainic să mă duc,
Când tunetul adie, sfânt, a nuc…

vineri, 13 august 2021

Facebooktwitterby feather