Există câte un vin atât de bun încât uitându-te la mărgelele lui îți pierzi inocența ca uitându-te în ochii tulburători ai unei femei măritate…! Aceasta pentru că vinul bun nu e holtei, el e veșnic logodit cu muzele…!
Doamne, și cât de lacom mai absorbi vinul bun, ca și cum ai trage în plămâni, dimineața în zori, mireasma îmbătătoare a florilor înviorate de rouă… și, Doamne, cu ce fericire îți guști mierea de pe buze după ce duci paharul de la gură… și, Doamne, cu ce patimă și cu ce debarasare de frica păcatului te gândești la femeia ce-ți aprinde ca o văpaie strălucirea ochilor și-ți tremură ca un arcuș de vioară sufletul căzut în robia unei iubiri secrete…!
Și vinul bun și femeia nu se lasă, el să se oțetească, ea să se veștejească…! Acesta-i un mai mare păcat decât cu a luneca în desfrânarea băutului cu lăcomie a vinului bun ca mierea și-nveselitor ca nebunia, precum și a te gândi după paravanul secretului la femeia măritată…!
Nu ascund că în cuvintele mele scrise, parcă se-aude un trosnet de doage de care-mi apropii urechea să ascult cântecul catifelat al vinului celui atât de bun încât eu îi spun frate, dar îmi pare rău că nu mă mai răscolesc emoții proaspete, câtă vreme am eu în urmă destule pentru care ori nu am avut timp, ori nu am avut curaj…!
Nu numesc special un vin ce mi se cristalizează din miere în poezie și simfonii. Îl cheamă doar așa: vinul bun. El este acolo, la locul lui rece, întunecat și tămâiat cu rășină de stejar, odihnit pe flori de salcie în beci de pământ, întunecat și convertit la cultul bătrâneții veșnice al lui Bahus, de unde nu-l scot cu stropul, ci cu cât îmi pot împovăra mintea. Nci n-am să fac destăinuiri explicite despre cineva care ar putea fi, la vârsta noastră, în două locuri, lîngă omul ei, unde eu nu sunt și la nelocul gândului meu, unde ea m-ar amăgi, de parc-aș mai fi copil și-aș visa, corupt de prima iubire…!
N-aș fi eu însumi dacă nu aș recunoaște că și prin gândurile mele mai viscolește, n-aș fi eu însumi dacă m-aș pocăi mâine fără condiția de a-mi exercita și apăra în continuare dreptul la păcat, n-aș fi eu însumi dacă m-aș împietri de față cu frica de păcat, câtă vreme sunt născut parcă anume ca să fac păcate…!
Dar s-a mai stins jarul inimii și, da, am înțeles, e vremea să fiu și eu mai cuminte într-o privință, însă ce aveți cu mine dacă mai bine mor decât să mi se ia ceea ce nimeni nu a putut: bunătatea sfântă a păcătosului soare fluid curs din roadele de jad rumenite în miezul toamnei și zdrobite de fecioare goale de la tălpi până la brău, ca niște albinuțe ce-și storc șuvoiul de miere din sângele strugurelui…! Vinul bun pentru mine e unul singur, iar dorul nu e niciodată unul și același.
Cuminte, blând și melancolic sunt azi în fața unui moment de sinceritate pașnică, provocat să mărturisesc faptul că trei doamne pe care le respect nemărginit și le admir necontenit mă și chinuie, mă și alină: o foarte onestă și amabilă doamnă preoteasă și două doamne doctorițe remarcabile, încântătoare și izbăvitoare de slăbiciuni fizice…!
Pe doamna preoteasă o cunosc de vreo treizeci și ceva de ani. Este frumoasă ca tinerețea noastră de atunci, aproape una și aceeași cu a ei de azi, era bună demult este cu atât mai bună sufletește, azi. Bună ca o prietenă dragă…! Este un om tare frumos spiritual, chiar dacă destinul a fost cu ea urât, este veselă, deși dacă ai lipi urechea de inima ei ai auzi susurul suspinului urcând din lăuntrul său la inima ta și este foarte bună. Și totuși, mă dezamăgește cu o promisiune veche, neîmplinită, legată tot de ce se ține scai de mine, ca propria-mi umbră: vinul, aurul cel curgător din rug la pofta sufletului meu, mai presus ca apa și aerul împreună, căci degeaba le-aș avea pe acestea, dacă mi-ați lua cana cu vin…! Cu vin bun, nu uitați, un vin căruia să îi spun Majestate…!
Am vizitat-o într-o zi, iar soțul ei mi-a servit vin cu un pahar ce mi s-a părut mic. Dacă am văzut eu ce pitic pune în fața mea, am reproșat doamnei preotese la telefon, cu toată neobrăzarea, că a fost prea mic paharul, declarând hotărât că a doua oară duc eu de acasă unul mai mare – atunci l-am auzit pe soțul ei spunându-i din apropiere: „să aducă vaza!”. Despre această dezamăgire este vorba. Nici până azi n-am avut ocazia să scot la plimbare vaza de flori, de acasă de la mine, la preoteasă. În rest este un om frumos, într-adevăr, cumsecade, amabilă, fină, foarte plăcută și la grai și la port și la tot. Nici soțul nu și-l are în contrast cu astfel de valori umane rare și demne de înaltul respect.
O cheamă Erzsebet. Ne cunoaștem de când mă credeam șoim, de tânăr ce eram și ne-am reîntâlnit după peste treizeci de ani, când am mers ca să îi transmit compasiunea mea la pierderea primului ei soț, părintele. Suntem azi prieteni, poate că ne-am și cunoscut cândva întocmai ca să ne reîntâlnim după atâția ani, drept o probă a faptului că nu ne-am uitat unul pe celălalt niciodată.
Distinsele doamne doctorițe sunt amândouă reginele și soldații mei de gardă de corp. Regine, amândouă, pentru că au avut și au mare, mare grijă de sănătatea mea, fără de care poate că eram întors în lut de mulți ani de zile. Pe una dintre ele o cunosc din copilărie. Este fiica profesorului meu de muzică, dirijor și om de omenie, Mihai Drimbe – pe ea o cheamă acum Mihaela Colbeanu.
Frumoasă fată era, o admiram nespus, dar cum să prinzi curaj să îi mărturisești și cum să oferi o floare fiicei profesorului tău? Mai târziu, ajungând la rându-mi să predau la școală, aveam să fiu coleg cu fostul meu profesor. I-aș fi dăruit acum fiicei lui floarea, dar iarăși nu am avut curaj, fiecare dintre noi având o cu totul altă traiectorie prin viața aceasta pe care când începem a o înțelege mai bine este deja prea târziu uneori. Am să îi pun o floare într-o carte, iar apoi am să încep să îi duc pe câte una toate florile pe care nu i le-am dăruit niciodată. Minunat de frumos om, renumită doctoriță…! Dar, un mare păcat: mă condamnă să nu beau nici un strop de vin (doamna preoteasă măcar mi-a dat cu paharul mic, dar doamna doctor mă pedepsește irevocabil: nici un strop…!). Iată ce poți primi de la cea pe care ai admirat-o toată viața…!
Următoarea doamnă doctor, pe care o cunosc de vreo douăzeci și ceva de ani, este sora în bunătate a primei…! O cheamă Luminița Marinela Pascariu, este un medic admirabil, profesional și tulburător de frumoasă și ea, la suflet, la chip, la zâmbet, la glas…, la tot…! Dar ce păcat…! Nici pe ea eu nu o pot iubi de tot, pentru că nici ea nu mă lasă să beau nici măcar un strop de vin. Parcă-s vorbite să mă chinuie una și cealaltă. Așa că rămâne să le admir și să le respect toată viața mea, pe amândouă, însă mie îmi spune inima să fiu mai îndrăzneț cu doamna preoteasă că drumul până la vază s-a scurtat și poate într-o zi îmi va schimba paharul…! Totul e să nu afle doctorițele că o pățesc grav cu ele…!
(Foto: Aurel V. Zgheran, prima bancă, în clasa a șasea)
Aurel V. Zgheran
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..