Prin generația noastră, acum pârguită (dar nu răscoaptă încă), zisa generație de sacrificiu, au trecut multe schije…, nouă, rănile ne-au încrețit carnea dar ne-am netezit de fiecare dată la loc, singuri, cu fierul de călcat al vieții, căci viața din ce altceva este făcută dacă nu din pași înainte!?
Câteodată, rămânând într-un singur picior șchiopătezi, câteodată, rămânând fără amândouă picioarele te târăști, iar într-o zi nu mai pășești nicăieri decât în lutul din care ai venit și totul se termină…! Noi, generația noastră știm asta, ziua aceea nu ne va lua prin surprindere. Cu toții trebuie să știm că într-o zi eșuăm definitiv, ca niște corăbii în cherhanale, chiar dacă buni ca îngerii ori hapsâni, egoiști, nemernici cruzi ce ucid, oameni lupi ai oamenilor ce-mping lumea în războaie, barbari nemiloși, nesătui, aroganți, suboameni cu măști peste chipuri ce nu se mai trezesc am fi…!
Curajul și demnitatea constau în primul rând în asumarea condiției de muritor a omului. Dacă nu ai aceste valori nu poți fi un om bun, nu poți fi un om cumsecade, căci boala cea mai grea a umanității este răutatea…, de aici încep decadența și ruinarea lumii…! Dar într-o lume cu oameni buni efemeritatea ar fi biruită și veșnicia s-ar extinde până la noi…!
Din păcate, de la zidirea lumii și până azi, gândul și lucrul omului au fost deviate cu munca minții și mâinilor sale întru paragina templului de cleștar al binelui pur și nemuritor…! De aceea și cu atât mai mult, un om bun este, cum ar trebui să conștientizăm mult mai mulți, „vas ales”. Vas curat, sfințit și sfințitor, prin care se-mplinește rezidirea în bunătate și iubire a lumii, a fiecăruia dintre noi, om cu om…! Însă sunt rare aceste vase, rare și prețioase ca amforele antice romane și grecești scufundate-n mare, rare și prețioase ca însăși iubirea curată, ca bunătatea tandră, omenească.
Valorile acestea ale vasului ales, ale oglinzilor umane, ale omului cumsecade, ale omului căptușit interior cu frumusețe minunată încep a deveni și ele amfore cu dâre râncede a ce a fost în antichitate balsam: mirul, untdelemnul, vinul întruchipate spiritual în oamenii antici, cei mai aproape de cer și eternitate. Azi suntem săriți axiologic întocmai de la condiția umană primordială, întemeietoare: omenia…!
Și totuși, eu am o rezervă de bucurie și fericire a memoriei, apărată toată viața și din toată ființa mea de ceea ce sapă în oameni: depărtarea, înstrăinarea, egoismul, indiferența, frustrarea, ignorarea și ignoranța, uitarea. Neîncetata aducere aminte și iubirea-mi sunt scutul și lancea…! Da…! Nimic mai adevărat: scutul și lancea. Adică oamenii dragi din viața mea.
Iată, acum acord aceste gânduri împletite din cuvânt și sentimente unuia dintre acești oameni dragi. Să vă spun cine-i? Sigur că vă spun, am mai scris despre ea, căci este vorba despre prietena mea de demult, de acum, dintotdeauna. Am mai scris despre ea, promisesem atunci că voi mai scrie, scriu prin urmare, iată că mă țin de cuvânt și promit iarăși că încă voi mai scrie. De ce? Pentru tot ce am cugetat mai sus și pentru ce ar mai fi de spus, însă numai cuvântul din cuvânt o poate face. Se numește Aurica. Am fost colegi școlari prin, vai (… !) anii altui secol și altui mileniu, pe când acumulam voioșii nezăgăzuite, deșteptăciuni nefandosite, de paradă și asediu, bunătate netrucată și cu revers, vinovății nevinovate și nevicioase…! Lumea în care trăiam atunci nu mai există, noi nici n-am mai putea reveni în ea, dacă ar mai fi să revenim, pentru că nu ne-ar ierta, suntem alții…!
Azi, la un car de ani distanță, alergători prin viață cu un car tras de o stea la început, am ajuns înșine să tragem după noi un car greu, cu povara dulce și amară a amintirilor! Și iată-ne regăsindu-ne, Aurica și eu, ca să ne aducem aminte și să avem demonstrația faptului că dacă ne-am comportat frumos noi cu noi odinioară am zidit cărare spre așa cum ne comportăm frumos unul cu altul acum. Ne respectăm, vorbim adeseori, iar ceea ce aveam curajul să ne spunem atunci cu vocea tare și sub ochii tuturor, abia ne spunem acum prin cuvânt subînțeles și secret: ne iubim și azi ca doi copii ce-am rămas când este vorba să nu distrugem candoarea unor emoții blânde și dulci ca bătaia cu perne a îngerilor din care cad fulgi pufoși de zăpadă, ce ne-au pus la-ncercare și ne-au rodat pentru viața noastră prezentă, în care ne e frig când cade asupră-ne o grindină grea de ani, gânduri și dureri…!
(Aurel V. ZGHERAN)
(Foto reprezentativă: Aurica, doamna cu flori de liliac)
Aurica. Omul, vas ales
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..